- Relația românilor cu propriile valori -
Studiu de Remus Constantin Raclău
Tot mai mulți români pleacă din țară.
Tot mai mulți români pleacă din țară și asta nu reprezintă nicidecum o noutate.
Pare că dintotdeauna au plecat. Pare ..., dar nu-i adevărat. N-au plecat dintotdeauna.
N-au plecat pentru că n-au avut dintotdeauna posibilitatea să o facă. N-au avut cu ce .
N-au avut cu ce, nici la nivel de resurse financiare și nici ca mijloace de a se deplasa.
A pleca pe jos, cu căruța sau pur și simplu călare, presupunea în primul rând să ai un fantastic spirit de aventură și o motivație extrem de puternică, iar în al doilea rând ți-ar fi fost absolut necesar să ai o sănătate de fier, niște încălțări extrem de rezistente la mersul pe jos, ori un cal și o căruță foarte bine rodate, cu un fund suficient de bine tăbăcit pentru a rezista la un drum de câteva săptămâni pe șeaua calului, precum și banii necesari pentru o lungă călătorie, pentru vămi și hanuri, pentru dormit și hrană atât pentru tine cât și pentru căluți și în general pentru orice alt eveniment neprevăzut.
Odată însă cu modernitatea au început să se îmbunătățească drumurile, au apărut căile ferate și s-a inventat aeronautica .
Pe de altă parte, una dintre consecințele dezvoltării industriei și a modernizării agriculturii a fost apariția de acumulări financiare, atât la nivel societar cât și la nivel personal, iar mijloacele de transport au devenit din ce în ce mai sigure și mai rapide, fapt care a dus la avantajul scurtării duratei și a costului călătoriilor, precum și la diminuarea semnificativă a disconfortului acestora.
Și-atunci, românii au început să plece ...
Nu toți românii, e-adevărat, pentru că în cazul acela n-am mai fi vorbit de România, dar o bună parte dintre aceștia, în momente și din rațiuni diferite, da, au hotărât să plece !
În acest fel, România a ajuns la nedoritul titlu de ”campioană mondială la emigrație”, cu peste cinci milioane de cetățeni (după anumite surse oficiale) care au părăsit țara pe timp de pace, doar după revoluție ...
Cum s-a ajuns la o astfel de situație ?
Pentru a răspunde unei astfel de întrebări voi încerca, de la nivelul meu de simplu om trecut prin viață, trăitor (deocamdată) pentru vreo 37 de ani în România și cu puțin peste douăzeci în Italia, să fac o analiză complexă, sinceră și introspectivă, atât la nivel social cât și la cel de psihologie a individului, atât cât reușesc eu, fără pretenții de a emite adevăruri, ci doar păreri, fără prejudecăți patriotarde și fără falsă pudoare ...
Iată cam cum ”văd” eu situația în ceea ce privește cine și de ce a hotărât să plece ...
Au plecat și pleacă în continuare, în special, două categorii de oameni - unite însă de un sentiment comun, și anume acela de nemulțumire - fără a reprezenta însă o regulă exclusivă.
Au plecat din țară în special ”extremele” societății - vârfurile cele mai de sus și mulți din pătura cea mai de jos !
(Repet regula convenită: ”nu toți, ci o mare parte din aceștia, cei care au vrut neapărat, și cei care au putut”...)
Din prima categorie fac parte tineri geniali, de excepție, studenți sau absolvenți cu o inteligență și un potențial mult peste media colegilor de generație, oameni ambițioși care, în dorința lor de a-și desăvârși studiile și de a-și pune la dispoziția societății geniul lor creator, nu reușesc să găsească un ambient academic și social capabil să creeze un mediu propice preluării și șlefuirii unor tineri de geniu, care să ofere o pregătire adecvată unor minți extrem de ascuțite, de agere și de creative.
Astfel de tineri, fie că se informează bine încă din liceu, fie că ajung foarte repede să-și depășească profesorii în timpul studiilor, demonstrând o dorință legitimă de a evita perspectiva sumbră a plafonării la un nivel cu mult inferior potențialului lor, decid să accepte oferte formative venite din centre universitare de prestigiu din ”lumea civilizată”, unde primesc pregătire și recunoaștere, ajungând prin merite proprii în rândurile profesorilor universitari, cercetătorilor și inventatorilor de prestigiu din acele țări (Emil Racoviță, Mircea Eliade, Ioan Cantacuzino, George Emil Palade, Nicolae Constantin Paulescu, Henry Coandă, Traian Vuia, Sergiu Celibidache, etc ...)
A doua categorie a oamenilor de valoare care aleg să plece, este aceea reprezentată de acele persoane cu o pregătire de excelență într-unul sau mai multe domenii, care conștientizează faptul că nu sunt valorizați și nici apreciați la justa lor valoare, ori care se simt persecutați politic ... (exemple clasice - Constantin Brâncuși, Dinu Lipatti, Emil Cioran, Eugen Ionescu, etc...)
Sau și mai grav, unele dintre vârfuri ne pleacă din vina unor lichele cu funcții la stat, funcționari numiți pe criterii politice, incapabili de a înțelege ceea ce este cu adevărat de valoare și cu atât mai puțin ceea ce ar însemna pentru economia sau societatea românească punerea în practică a roadelor gândirii unor oameni de valoare.
Și cum incompetența e și purtătoare de invidie și de ticăloșie, aceștia, dintr-o aroganță fudulă specifică lichelelor de neam prost, nulități obișnuite a-și da singure importanță, pun bețe în roate oricui și oricând, din dorința de a se căpătui pe spatele altora, pretinzând mită pentru rezolvarea oricărei cereri care în mod normal ar trebui să facă parte din îndatoririle lor de serviciu, mită pe care o recoltează și o re-distribuie în sus, pe scara ierarhică, în semn de mulțumire, fidelitate și supușenie față de cei care i-au numit pe funcții ...
Din cea de-a doua categorie a oamenilor care au plecat și pleacă fac parte oamenii de la polul opus vârfurilor, oamenii fără speranță, cu o slabă educație și cu un scăzut nivel de cultură, oameni necalificați, care nu au altceva de oferit comunității decât propria lor muncă și sudoare, oameni cu o pregătire precară, fără prea multe abilități și fără prea mari cunoștințe, prea slabi în meseriile lor pentru a fi indispensabili, aparent incapabili a se supune rigorilor și regulilor unei societăți tehnologice exigente și eficiente, incapabile la rândul ei să creeze și să le ofere acestora, locuri de muncă necalificate, adaptate nepriceperii, inabilității și incapacității lor de a acumula cunoștințe complexe ...
Mai nou, după decembrie 89, a început să se manifeste un al treilea fenomen migratoriu sub forma ”emigrației de oportunitate”, avându-i ca protagoniști pe oamenii din categoria de mijloc, realizați și în țară ca buni meseriași, posesori ai unui bagaj tehnic, cultural și educațional suficient de amplu pentru a-i face să priceapă faptul că sunt perfect adaptabili unei altfel de vieți, pe alte meleaguri, în altfel de societăți, organizate pe alte principii, cu altfel de valori și priorități, cu un alt sistem de recunoaștere și recompensare și în care ar putea trăi, cu mult mai bine, fără eforturi suplimentare și fără a schimba prea multe la persoana lor - motivații valabile și aplicabile desigur, fără doar și poate, și celorlalte două categorii ”clasice” de emigranți ...
O să încerc în continuare să creionez în mod intuitiv și cu o anumită doză de auto-ironie, un cadru motivațional psiho-social pentru toate acestea.
Există o serie de caracteristici în psihologia românului de rând care ne definesc în mod decisiv soarta noastră ca neam, ca nație, și ca țară și ne stabilesc, într un fel absolut propriu nouă, nivelul de trai, cultură, educație și civilizație.
Una dintre aceste credințe intime ar fi aceea că fiecare român se crede în mod individual a fi ”buricul pământului” și simultan centrul Universului .
Aceasta vine dintr-o credință sinceră și foarte puternică în superioritatea absolută a propriei persoane asupra tuturor celorlalți muritori de rând:
”Ca mine nu mai e nimeni ! Eu sunt cel mai cel, dintre toți cei mai cei, din această lume și de pe acest pământ .”
... Un soi de fudulie auto-indusă, care-l pune pe român într-o veșnică concurență, cu toată lumea, dar mai ales cu cei la care are, pe diferite căi, acces direct, și anume, cu cei din imediata lui vecinătate. Și vecinătatea aceasta trebuie înțeleasă pe mai multe nivele, și ca să nu se simtă nimeni ofensat, o să mă dau drept exemplu - negativ – pe mine, și asta doar de dragul argumentării și doar cu scop pedagogic, pentru că în realitate sunt un om care mă străduiesc să lupt cu toate aceste ”moșteniri” ale mele și ale concetățenilor mei.
Deci:
Nivelul 1 de vecinătate:
Eu sunt cel mai cel din familia mea, și sunt net superior, din toate punctele de vedere nevestei mele, copiilor mei, părinților mei, fraților și surorilor mele !
Partea nostimă dar și tristă în același timp este aceea că, la rândul lor, și toți cei mai înainte menționați cred despre ei, același lucru în raport cu ... - ați ghicit - toți ceilalți înainte menționați !
Vă dați seama și singuri de nivelul de liniște, pace și armonie care domnește în sânul familiei mele (auto-ironic și didactic, vă amintiți, da ?)
Nivelul 2 de vecinătate:
Eu și cu familia mea (în condițiile descrise la Nivelul 1) suntem cei mai cei dintre toți vecinii noștri de scară și de bloc și net superiori tuturor acestora și îi disprețuim din toate punctele de vedere !
Partea nostimă dar și tristă în același timp este aceea că, la rândul lor, și toți cei mai înainte menționați la Nivelul 2 cred despre ei înșiși, același lucru în raport cu ... - ați ghicit - toți ceilalți înainte menționați, la același nivel !
Vă dați seama și singuri de nivelul de liniște, pace și armonie care domnește în sânul comunității mele condominiale !
Nivelul 3 de vecinătate:
Eu și toți cei din blocul meu (în condițiile descrise la Nivelul 2) suntem cei mai cei dintre toți cei care locuiesc pe strada noastră și net superiori tuturor acestora și îi disprețuim din toate punctele de vedere !
Partea nostimă dar și tristă în același timp este aceea că, la rândul lor, și toți cei mai înainte menționați la Nivelul 3 cred despre ei înșiși, același lucru în raport cu ... - ați ghicit - toți ceilalți înainte menționați, la același nivel !
Vă dați seama și singuri de nivelul de liniște, pace și armonie care domnește în sânul comunității de pe strada noastră !
Nivelul 4 de vecinătate:
Eu și toți cei de pe strada noastră (în condițiile descrise la Nivelul 3) suntem cei mai cei dintre toți cei care locuiesc în cartierul nostru și net superiori tuturor acestora și îi disprețuim din toate punctele de vedere !
Partea nostimă dar și tristă în același timp este aceea că, la rândul lor, și toți cei mai înainte menționați la Nivelul 4 cred despre ei înșiși, același lucru în raport cu ... - ați ghicit - toți ceilalți înainte menționați, la același nivel !
Vă dați seama și singuri de nivelul de liniște, pace și armonie care domnește în cartierul nostru !
... Și cam tot așa se întâmplă la absolut toate celelalte nivele de vecinătate din care facem parte, la scară socială:
La nivelul 5 de vecinătate îi avem pe cei din cartierul nostru ca fiind superiori celor din toate celelalte cartiere ale orașului, astfel încât vă dați seama și singuri de nivelul de liniște, pace și armonie care domnește în orașul nostru.
Apoi la nivelul 6 suntem noi, cei din orașul nostru superiori tuturor celor din județ, pe care îi disprețuim, pentru ca aroganța, disprețul să se propage concentric, de la fiecare județ la fiecare regiune istorică și de la acestea la nivelul întregii țări, asemenea unei unde, din ce în ce mai departe, de la micro la macro-social, într-un soi de fudulie ”auto-certificată” de propriile convingeri pe criterii de partizanat vicinal.
Și așa s-a ajuns la o concurență contraproductivă care are drept efect fragmentarea solidarității la scară socială cu rădăcini în aroganța și disprețul promovate până la nivel de ură, față de cine nu-i ”de-al nostru”...
De unde atitudinea asta ?
Răspunsul e foarte simplu și foarte clar pentru orice persoană cu un minim de spirit de observație la nivel social : această credință a apărut ca efect al publicizării intensive din ultimii ani a politicilor publice de promovare a individualismului ca model de reușită în viață și de emfatizare a importanței individului la nivel social, măsuri care, puse în corelație cu stimularea și protejarea politicilor de concurență în absolut toate ramurile vieții sociale, politice, economice, culturale și sportive, au dus la nașterea unui sistem social extrem de competitiv, în care fiecare luptă cu fiecare, sistem în care conaționalii nu mai sunt percepuți ca aliați, ci dimpotrivă, ca adversari nemiloși gata să îți ia locul și câștigul !
”Câștigătorul ia totul, iar toți ceilalți nimic ...”
Și asta a dus la pierderea totală a încrederii între semeni, cu efectul devastant al distrugerii complete a coeziunii interumane la nivel social !
Marele acuzat?
Capitalismul !
Da, da, chiar capitalismul, pentru că una dintre caracteristicile specifice și definitorii ale capitalismului, care își trage seva din cruzimea narcisismul patologic, se numește scurt și sec - ”cinism”.
Cinismul capitalist declamă cu emfază:
”Important este doar profitul (câștigul net) !
Și scopul (acesta) scuză (nu doar) mijloacele (ci și efectele) :
Atâta vreme cât eu câștig, nu mă interesează cum se simte cel care pierde !
Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa !
Cine pierde se cheamă că e un ... ”looser” (perdant în engleză – ca să știți de unde vine) !
Cui îi pasă de looseri ?... Cui îi pasă de perdanți ?...
Oricum, în lumea capitalistă, looserii nu-s buni de nimic !
Și dacă nu-s buni de nimic înseamnă că sunt oameni de nimic !
Și dacă sunt oameni de nimic, atunci își merită soarta !
N-au decât să și dispară !...”
De unde această atitudine ?
E foarte simplu:
La nivel economic, pe piața monetară există o anumită cantitate de bani, care cel puțin în teorie este echivalentă cu cantitatea de bunuri și valori de pe piață.
Toți acești bani sunt repartizați în funcție de valoare și de importanță, celor care produc bunuri, și/sau celor care le vând, celor care prestează servicii și celor care muncesc sau care dețin anumite funcții sociale.
Asta înseamnă în esență că atunci când unii vând și alții cumpără, banii trec dintr-un buzunar/cont, într-un altul, ceea ce se traduce prin faptul că plus în buzunarul care primește înseamnă automat un minus în buzunarul care plătește .
Nimeni nu scoate bani cu ușurință din buzunar. Cel care vinde vrea să primească maximul din ceea ce poate obține pentru produsul vândut sau serviciul prestat, în opoziție cu cel care cumpără, care vrea să plătească minimumul posibil pentru același produs cumpărat sau serviciu primit.
Aceasta înseamnă că va avea loc un proces de negociere, în care fiecare parte încearcă să determine cealaltă parte să îi satisfacă cererea. Și fiecare parte vine cu argumente, pe care încearcă să le facă să pară cât mai convingătoare, fără a se ține seama, de la un punct încolo, de cât sunt acestea de adevărate, de oneste, mințind cu bună știință, pentru a înclina balanța negocierii în favoarea sa, cu tot cinismul ...
A fi cinic înseamnă a-ți urmări propriul interes fără să-ți pese de consecințele succesului tău asupra părții opuse...
”Pentru că dacă nu ești cinic în afaceri, nu câștigi bani !
La fel se întâmplă și în politică și în sport și în toate direcțiile și domeniile bazate pe un anumit interes.
Dacă nu ești cinic în politică, nu câștigi alegerile, nu câștigi puterea, nu câștigi funcții, nu câștigi influență, nu câștigi bani !...
Dacă nu ești cinic în sport, nu câștigi competiția, nu câștigi faimă, nu câștigi contracte de publicitate, nu câștigi bani !... ”
Bani, faimă, putere și iar bani ..., cercul se închide și se susține perpetuîndu-se pe sine !...
”Interesul poartă fesul” zice un proverb românesc.
Unde duc astfel de practici ?
Uitați-vă în jur și veți găsi singuri răspunsul !
Uitați-vă în jur și veți constata de ce trăim așa cum trăim și de ce ne simțim așa cum ne simțim !
Ținând cont de cele mai sus afirmate, înainte de a merge mai departe cu expunerea de motive, haideți să facem o convenție prin care să fiți de acord și să vă asigur că nu teoretizez de dragul teoriei, nu generalizez de dragul de a generaliza și că nu pun pe toată lumea în aceeași oală, ci ca să vă determin să fiți de acord să vorbim despre o medie, că vorbim despre o tendință care tinde să devină dominantă.
Și cum nu vorbim aici în baza unor date statistice, nu suntem îndreptățiți să facem afirmații absolute. Putem doar să intuim anumite tendințe, ori să vorbim despre anumite practici care, prin copiere și multiplicare, au ajuns să devină obiceiuri ...
Fiecare român, mai mult decât orice altă persoană din alte nații de pe pământul ăsta, este atins mai mult sau mai puțin și într-un procent mai mare sau mai mic, de o anumită doză de narcisism, acel sentiment care peste anumite limite devine patologic, ducând la o exacerbare a importanței propriei persoane, la o exagerare a meritelor și valorii individuale, și se transformă într-o deviație de comportament care devine cu atât mai nociv cu cât se manifestă mai pregnant printr-o atitudine de dispreț, aroganță și exclusivism, care degenerează într-un comportament oprimant și în cele din urmă în ură față de tot ceea ce nu identifici ca făcând parte din propria persoană ...
Una dintre marile dureri, păcate și ghinioane pe care le trăiește această nație este faptul că această atitudine egocentrică, individualistă și exclusivistă conduce mai întâi, prin interiorizare, la o anumită stare de disconfort mental, care prin somatizare devine disconfort fizic și în final, prin raportare la semeni - la o stare de disconfort social, cu pierderea încrederii în cel de lângă tine, ceea ce conduce treptat la pierderea sentimentului de apartenență la comunitatea în care se trăiește și în final la disiparea până la dispariție a solidarității intra-sociale, a acelui sentiment de compasiune, de întrajutorare și de unire a membrilor unei comunități în fața greutăților sau a pericolelor ...
În plan social, pierderea încrederii în grupul social de care se aparține, duce la o detașare de acest grup, la o fractură a sentimentului de coeziune la nivelul fiecărui individ, care duce la o stare de neîncredere în propriile forțe și în forțele celui de lângă tine, la neîncrederea în posibilitatea stabilirii unor scopuri comune și în sprijinul pe care l-am putea primi de la comunitate în realizarea acestor posibile idealuri comune .
Faptul că românul se crede buricul pământului și că se imaginează pe sine în chip de statuie vie, pe un soclu înalt din marmură albă, aflat cu mult peste nivelul semenilor săi, se datorează unei păreri exagerat de bune și de indulgente față de propria persoană și a uneia exagerat de critice de aspre față de toate celelalte persoane.
Și totuși ...
Și totuși, dacă cumva, ”prin absurd” se întâmplă ca cel care se percepe pe sine ca fiind ”Buricul Pământului” (ce frumos sună în italiană: ”L’ombelico del Mondo” ) să descopere în acea realitate construită de el însuși, în mintea lui, că s-ar putea întâmpla să existe și o altă persoană – în afară de el – care să posede și să manifeste niște calități deosebite asta înseamnă că acea persoană trebuie neapărat invidiată ...
Pentru că ..., dacă e să existe cumva, vreun altul, care să demonstreze niște calități de invidiat, e musai că e e ceva anormal cu dânsul, e ceva ... supranormal,
e ... pa-ra-nor-mal !...
Nu exis-tă așa ce-va !...
E ab-so-lut im-po-si-bil !...
Cum de ce e imposibil ???
Este !... Pentru că dacă, așa cum se știe, ”Eu sunt cel mai cel, dintre toți cei mai cei, de pe această lume și de pe acest pământ”, asta înseamnă pur și simplu că ”nu poate exista nimeni altul mai ceva decât mine”, da ? Deci toți e sub mine, că d-aia mi-am făcut eu soclu înalt ! Clar ? Logic, nu ?
Și dacă eu sunt cel mai deștept, asta înseamnă că ...,
”nimeni nu are voie să fie mai deștept ca mine” !
Iar dacă cineva totuși ar fi, prin absurd, mai deștept decât mine și dacă aș constata (cu o tristețe furibundă) chestia asta, pe lângă faptul că mi-ar fi o ciudă pe el de-aș muri (l-aș lua în unghii, l-aș rupe cu dinții în 14.000 de bucățele) asta, în credința mea de român ”cu pieptul de aramă”, s-ar datora doar unei anomalii, unei întâmplări extraordinare și foarte puțin probabile, unor fapte a-normale, supra-normale, para-normale și extra-normale cu individul respectiv ! E rodul unui ceva ..., extraordinar de Miraculos ! Pentru că dacă n-ar fi ceva de-a dreptul Miraculos, dacă n-ar fi ceva ..., fantastic de supra-normal, atunci tipul ăla aș fi EU !!!
Raționament fără cusur ! Doar că pleacă de la premise false și parcurge un traseu cu argumente false, ajungând astfel la o concluzie la fel de falsă, pentru că, în dorința lui de a-și lua visele drept realitate, eludează realitatea însăși !...
Iar realitatea susține că pentru a ajunge într-o zi să fii un ”cineva”, care să dețină un nivel de cunoștințe de invidiat, este pur și simplu nevoie de muncă susținută, de pasiune, de talent, de dăruire, de timp dedicat studiului și de foarte multă ambiție, de tenacitate, de inteligență și de foarte multe încercări, uneori de foarte multe nereușite, de foarte multe experiențe, fiecare cu concluziile ei, acumulate după un lung parcurs într-o viață dedicată unei idei, unui ideal, și mai ales de foarte multă încredere în propriile capacități de a crește, de a se perfecționa și de a se auto-depăși !...
La toate acestea se adaugă un factor absolut incontrolabil și anume pre-existența unei moșteniri genetice extraordinare, prin care i s-au transmis personajului merituos anumite predispoziții către studiu, către tenacitate, către insistență, către seriozitate, o putere de muncă deosebită, o minte limpede și o memorie bună, o capacitate de analiză și de sinteză deosebite, precum și un ambient familial ghidat de niște părinți care i-au creat condiții favorabile de studiu, care i-au asigurat toate condițiile materiale și de confort necesare acestui studiu, care i-au putut oferi toate cele de care a fost nevoie la nivel de dotări pentru a putea studia sursele cunoașterii la o școală bună, cu profesori buni, cu eventuale meditații dacă ar fi fost nevoie, care au avut cu ce să-i cumpere cărți, computere, rechizite și așa mai departe, care i-au asigurat liniștea necesară studiului acasă, și câte și mai câte ...
Dar cum, de multe ori, egoismul, comoditatea, egocentrismul și narcisismul dus până în patologic, ne împiedică să avem o astfel de gândire, ajungem repede la concluzia că succesul altora nu se poate datora decât unui Miracol:
” Nu există, dom’le ! Ceva nu-i în regulă !
Cum de ăla a putut și eu, nu ?
E ..., ceva miraculos la mijloc ..., ceva fantastic, ceva ..., din cale-afară de ieșit din comun !...
Nu știu ..., poate a pus un înger mâna pe capul lui !..
Ba chiar sunt tentat să cred că Însuși Dumnezeu a venit să-l ridice direct la rang de priceput !...
Căci altfel nu se explică: Dumnezeu a venit, l-a luat așa cum era, adică exact la fel ca mine, și l-a făcut direct profesor, sau direct savant, sau direct ..., nu știu ..., un mare sportiv, sau un mare interpret, sau vreun artist faimos și plin de bani !...
Poftim ? De ce l-a luat numai pe el și nu m-a luat și pe mine ?
Ce știu eu ?..., că n-am curaj să-i cer cont Lui Dumnezeu pentru asta !...”
Cum se poate ajunge la astfel de justificări aberante ?
Foarte simplu : pentru că dacă eu sunt cel mai bun, atunci e pe deplin justificat să mă iau întotdeauna, pe mine însumi, drept reper !
Și dacă eu, cel mai bun, n-am chef să muncesc, n-am chef să studiez, și dacă nu mă duce mintea să rețin atâtea chestii și dacă nu am tenacitatea asta de a sta toată ziua cu burta pe carte și mă plictisesc de moarte să fac atâta repetiții, e imposibil ca cineva mai puțin bun decât mine, să o facă !...
De ce cred asta ? Simplu:
”Pentru că eu sunt cel mai bun !...”
Problema este că la această concluzie s-a ajuns plecând din nou de la o premiză falsă:
sentința care stabilește că ”eu sunt cel mai bun”, am pronunțat-o tot eu, după criteriile mele, pline de subiectivismul egocentric al oricărui narcisist care se respectă !
Și toți cei care se cred mai presus decât alții, procedează exact la fel !...
Chestia asta duce la o lipsă totală de onestitate intelectuală. Nu-i recunosc celui de lângă mine un merit real, nici dacă mă picuri cu ceară, pentru că a-i recunoaște acestuia un merit, ar însemna implicit să-mi recunosc mie un defect, sau o lipsă datorate unui cumul de calități intelectuale și de voință inferioare. Ar însemna să recunosc că deși am avut parte de un același ambient cognitiv și material, implicarea mea în acumularea de cunoștințe a fost inferioară, ori așa ceva e greu de digerat, și-atunci, în general, se preferă să se dea vina pe factori exteriori conștiinței tale, pe ceva ce nu depinde și n-a depins niciodată de tine: dacă cineva a ajuns să fie mai valoros decât mine, înseamnă că a avut acces la o educație și la un volum de cunoștințe mult mai de calitate decât mine; înseamnă că a avut un parcurs școlar într-un sistem educațional cu mult mai performant decât acela în care m-am format eu, într-un ambient cultural cu mult mai favorabil decât acela de care am avut eu parte, și mai ales de o bază materială care i-a oferit condiții de studiu și de recreere cu mult superioare celor oferite mie... Că altfel aș fi putut și eu, negreșit să fiu la același nivel.
Repet: toate acestea sunt pur și simplu niște giumbușlucării mentale, menite a justifica în mintea unui invidios, spre liniștea sa personală, propria sa inferioritate, atribuită mai degrabă unor factori externi și unor conjuncturi defavorabile, decât lipsei unor calități personale de voință.
Și unde altundeva decât în străinătate se pot găsi condiții atât de diferite decât acelea de care am avut parte noi aici? Și-atunci da, bineînțeles că se justifică superioritatea intelectuală, științifică și culturală a străinilor, față de noi, românii. Pentru că, vezi Doamne, om fi noi egali din punct de vedere al abilitaților biologice, dar din moment ce am beneficiat de condiții și de un parcurs educațional și formativ diverse, atunci e normal ca și rezultatele acestora să fie diverse.
Astfel încât, pe lângă o admirație sinceră și pe deplin justificată pentru realizările materiale reale ale străinilor, se naște și un soi de prezumție de inteligență, exaltată până la prezumția de miracol față de aceștia: ”Da, domnule, străinii ăștia au ei ceva acolo, de trăiesc așa de bine! Probabil că i-a făcut Dumnezeu direct inteligenți, direct pricepuți, atoateștiutori, direct harnici, disciplinați, respectuoși, conștiincioși, civilizați, cu spirit de echipă și mai ales pe deplin conștienți că unirea face puterea și de apartenența lor la o națiune și la un teritoriu.”
Există într-adevăr o anumită doză de excepționalitate precum și o alta de genialitate la fiecare popor. Dar acest fapt nu contrazice, ci confirmă faptul că există și la noi așa ceva. Numai că nouă, dintr-o falsă modestie și smerenie, nu prea ne vine să recunoaștem, pentru că dacă e deosebit de bun, e musai să fie miraculos.
Dar dacă e să analizăm un băiat deștept, deosebit de bun, să zicem un vecin, ne dăm seama că nu are cum să aibă ceva miraculos sau excepțional în el. N-are cum căci îl cunoaștem de mic și îl știm bine: l-am văzut crescând odată cu noi, l-am văzut cu muci la nas când era mic, la fel ca și mine, l-am văzut împiedicându-se și căzând, l-am văzut murdar, l-am văzut netuns, l-am auzit când a dat pârțuri, l-am văzut când îi curgea sânge din nas, ... L-am văzut în toate ipostazele în care m-am văzut și pe mine și niciuna dintre acestea nu avea nimic de miraculos sau de excepțional... Așa că dacă a ieșit un băiat deștept din el, aceasta se datorează numai și numai atitudinii lui față de studiu, ambiției și tenacității sale și știu că dacă eu nu am ajuns la fel ca și el, e numai și numai din cauza mea, chiar dacă nu-mi place asta.
Și ca să fim sinceri până la capăt, avem de a face și cu opusul extrem al acestei afirmații, care spune că la noi e totul un miracol și că noi suntem întrutotul excepționali, atitudine care ține de descrierea făcută în partea inițială a acestui eseu, generalizată la întreaga națiune, dar care are efect exact contrar celui gândit de promotorii ei, în sensul că și aceasta îndepărtează oamenii de realitate semănând neîncredere și neacceptare.
Concluzia este că avem nevoie de sinceritate, de onestitate, de responsabilitate, de acceptare și de inteligență și mai ales de conștientizarea faptului că oamenii inteligenți și de valoare sunt o resursă pentru noi, ca indivizi, ca neam și ca țară și că aceștia pot contribui în mod decisiv la îmbunătățirea vieții noastre, a tuturor.
