Lucian “Magnificul”

Autor: Raclău Remus Constantin

Pe când eram “mare patron” şi-aveam printre altele şi-un “jaf de camion”, aveam (după cum mi se părea şi normal pentru un întreprinzător din România care se respectă) şi-un şofer care să-l conducă. Bine... am avut de-a lungul timpului, mai mulţi, da’ pe ăsta, de care vreau musai să vă povestesc, îl chema (şi cred că-l mai cheamă şi azi, că nu dădea semne c-ar vrea “să dea colţu’ ” prematur) Lucian. Lucian “B”! Nu-i dau numele precis şi-ntreg c-ar fi-n stare prostu’ să mă dea în judecată. Şi-apoi i-ar fi şi jenă lui nevastă-sa (bună prietenă şi fostă colegă cu nevastă-mea) să mai dea ochii cu noi când şi dacă ne-om mai vedea, dac-ar afla ce-a făcut bărbat-su, înainte de a pleca de la noi. (Noi, adică eu şi cu frate’miu).

Aşaaa!... Şi după cum vă spuneam, imediat ce am făcut eroarea (puteam să scriu foarte bine acest cuvânt şi cu “o” iniţial în loc de “e”, căci ar fi fost absolut justificat) de a cumpăra (de n-aş mai fi făcut-o!...) un “Saviem”, la mâna a doua (“mâna a doua” e un mod de-a zice, pentru că după cum funcţiona şi arăta, cred că mâinile care l-au deţinut înaintea mea au fost cel puţin o duzină...) şi cum nici eu, nici frate-miu n-aveam nici permis de camion şi nici disponibilitatea mentală de a ne urca în calitate de proprietari la volanul unui vehicul utilitar (mama ei de fudulie!!!), am dat sfoară-n ţară că angajăm şofer...

Vestea “bună” s-a răspândit cu viteza sunetului printre rudele, prietenii şi cunoscuţii noștri, așa că chiar de a doua zi au început să ne calce pragul “pretendenţii”... Toţi piloşi, recomandaţi, însoţiţi şi susţinuţi de persoane apropiate nouă şi aflate în afara oricărei bănuieli tendenţioase: “făcătorii de bine”!

Ne-am dat seama imediat că modul nostru de abordare a problemei (de a avea un şofer) a fost complet eronat: “pe cine dracu’ să refuzi şi mai ales pe ce motiv ca să nu se supere binevoitorul care “le-a pus o vorbă bună” tocmai în urechile noastre şi le-a promis “stai liniştit, că se face”!... 
La naiba să ne ia de zgârciţi: cred c-ar fi fost de o mie de ori mai bine să fi dat şi noi, ca tot omu’ cu nevoi, un anunţ “anonim” în ziar. Ar fi venit cine-ar fi venit, şi-am fi ales pe cine-am fi ales şi gata! Fără tam-tam, fără circ şi fără balamuc.

Odată intraţi în “biroul” (a se citi “în cuşca de lemn” cu un raft, o masă şi două scaune) din depozitul nostru de băuturi, afişând pe feţele lor un surâs larg şi plin de putere de convingere, recomandanţii ne luau la sigur:

- Băieţi, am auzit c-aveți nevoie di-un şofer? Uite... M-am dat peste cap (neapărat) şi vi l-am adus!!!... Ăsta e!... Mulţumiţi?

Mulţumiţi, nemulţumiţi, ce mai puteam să spunem!...

- Mulţumiţi, nea’ Fanică! Da’ ia spune: aţi adus şi un CV?

- Si-vi? Ce-i ăla dom’le? (am omis să vă spun că asta era prin ’93 şi încă nu-şi intrase lumea în pâine cu chestii de-astea capitalistice... “Mea culpa”!)

- Ei... CV-ul este un fel de autobiografie, nea’ Fanică, da’ se referă numa’ la partea de studii şi de experienţă profesională...

- Păi ... bine, măi băieţi (eu aveam douăzeci şi şapte de ani şi frate-miu cu vreo trei mai puţini – eram încă “băieţi”!), da’... dacă vi l-am adus eu ... mai trebuie de-astea? E băiat bun, zău, garantez eu!...

Ce puteam să mai facem: îi ţineam puţin de vorbă, măcar cât să ne facem o părere şi-i promiteam că ne gândim, că...

- Uite, nea’ Fanică! Îţi spun sincer că nu m-am gândit c-ai să vii tocmai matale şi tocmai cu nepotu’ lu matale! Chestia e că, fiind vorba de relaţia noastră, n-aş vrea să te superi pe noi, aşa că trebuie să-ţi spun de la început că ... (şi-aici începea “îmbrobodeala”, că nu ştiam cum să-i spunem că nepotu’ nu corespunde şi să-l facem să renunţe, fără să se supere) - postu’ e cam “naşpa”: cam e şi de hămălit - că trebuie să meargă singur după marfă; e şi gestiune - e de umblat şi cu bani, mulţi; e de mers des cu bani în delegaţii (pe vremea aia se plătea totul “cash”) şi e cam periculos; ... iar camionul e ăsta care se vede: vechi, lipsit de confort şi necesită des reparaţii şi întreţinere: cred că tre’ să stea mai mult pe sub camion, decât la volan!... Acu’ pe nepotu’ matale îl văd: e băiat finuţ şi n-aş vrea să mă înjure, că nu i-am spus. Și-ți dai seama că nici în ziar nu puteam să scriem așa ceva. Nu-i de el postu’ ăsta, zău!  Băiatu' cred că merită ceva mai bun!...

Şi-aşa cu ăsta şi cam tot aşa şi cu alţii, până a venit Lucian... Lucian “B”, cu nevastă-sa, cu cea mai tare recomandare: de la nevastă-mea!!! Mai refuză, dacă-ţi dă mâna!... Mai ales că ne şi cunoşteam şi că ne-am şi vizitat de vreo două-trei ori.

Haideţi c-am glumit! Am glumit, pentru că soţul prietenei neveste-mii, nici nu era de refuzat!

Lucian era şofer profesionist în toată puterea cuvântului: fiu de şofer profesionist la rândul său, pasionat de volan până la manie - avea toate gradele la permisul de conducere, inclusiv pentru autobuze - avea o experienţă de mai bine de zece ani, era isteţ, îngrijit, voinicuţ şi prezentabil (făcea faţă la delegaţii fără nici un fel de problemă) ştia mecanică cel puţin cât să nu rămână-n drum cu camionul, avea relaţii peste tot, cunoştea cel puţin jumătate din şoferii profesionişti din tot judeţul şi absolut pe toţi agenţii de circulaţie. Ce mai ... angajatul ideal!

Hiba lui? Fudulia!... Mai-mai, c-ar fi venit la serviciu în costum cu cravată - ca la nuntă! Și-avea o atitudine la volan de parc-ar fi fost șoferul personal pe Rolls Royce-ul vreunui Lord, și nu pe-un jaf de Saviem: corpul drept, țanțoș și rigid, cu mișcări precise, lente și largi, cu fața gravă, cu capul dat ușor pe spate și bărbia întinsă-n față, cu privirea aceea flegmatică specifică aroganților de profesie și ... Da!...  Şi-ar mai fi şi be-(hîc, pardon!)-uturica – hîc! Dar... asta este: perfecţiunea în lumea de astăzi e cam greu și de găsit, dară-mi-te de atins! Şi-apoi, atâta timp cât nu bea în timpul serviciului, chestia asta nu deranjează pe nimeni. Omul era profesionist şi ştia că o cursă se termină atunci când camionul e descărcat, iar camionul parcat în curtea sediului! Ce face omul în timpul său liber... îl priveşte: banii lui, maţele lui, capul lui, şi gata!...

L-am angajat, spre bucuria Mihaelei - nevastă-sa şi satisfacţia Violetei - nevastă-mea, pe care a trebuit să o scot la restaurant drept recompensă că mi-a recomandat pe cea mai validă persoană care s-a prezentat la selecţie! Are fler şi intuiţie bună nevastă-mea, că doară de aia m-a luat de bărbat!!!...

Nu pot să zic că nu am fost mulţumit de Lucian. Lucian “B”!...

A fost întotdeauna punctual, corect şi muncitor, iar pentru asta noi l-am tratat mereu cu maxim respect. Ca profesionist pot să spun că şi-a meritat din plin salariul, cuantificat la un nivel mediu superior pe piaţa muncii din Bacăul acelor vremuri, perfect adaptat, echilibrat şi potrivit cu volumul de muncă, cu responsabilitatea şi cu timpul petrecut la serviciu.

Bineînţeles că descrierea postului făcută mai sus era o exagerare, menită a-i alunga pe indezirabili fără a răni orgoliile recomandanţilor acestora, rude, prieteni sau cunoştinţe apropiate. În ceea ce priveşte hămăleala, şoferii noştri au fost însoţiţi mereu de un manipulant, a cărui sarcină era aceea de a încărca şi descărca camionul în timp ce şoferul se odihnea în cabină pentru cursa de retur; gestiunea se limita la plata mărfii cu valijoara de bani, cu bancnotele numărate şi legate de noi în fîşicuri ca-n filme (sau mai precis ca la bancă), pericolul se limita la urcarea şi coborârea corectă pe treptele camionului ca să nu se împiedice cu geanta “Diplomat” şi să umple strada de bani, că doară la noi nu e chiar “Vestul Sălbatic” să te asalteze bandiţii din mersul maşinii ori din fuga calului, iar camionul, aşa vechi cum era el, îşi făcea conştiincios datoria, ducându-l totuşi la atelier, la solicitarea şoferului, ori de câte ori a considerat acesta că era nevoie pentru intervenţii mai complexe!...

Într-o “bună” zi, domnul Lucian, pe care-l alintam respectuos cu “Luci”, a venit şi ne-a spus:

- Băieţi, (era cu vreo 2-3 ani mai mare decât mine, eram “prieteni” şi-i permiteam), îmi pare rău, dar trebuie să vă anunţ că de luna viitoare plec de la voi! Iese tata la pensie de la Autogară şi a aranjat cu şefii să-mi predea mie autobuzul lui pentru curse regulate intra-judeţene!

- Bine, Luci, ai decis deja, sau se mai poate face ceva? Că dacă e vorba de salariu, ţinând cont că suntem mulţumiţi de tine, se mai poate discuta!

- N-avem ce să mai discutăm, Remus, că nu-ncape comparaţie.

- Au!... E chiar aşa de grav? Au ăştia de la IJTA (“Întreprinderea Judeţeană de Transporturi Auto”) salariile aşa de mari, încât să nu putem noi să ne permitem să ţinem pasul cu piaţa? (ce naiv eram...)

- Nooo, Remus, ce spui tu acolo? Nu de salariu e vorba, ci de “ciubuc”! Păi, salariul e mai mult de formă, că eu m-aş duce acolo să lucrez şi fără salariu, numai să mă lase să-mi scot singur ciubucul!

- Pe bune!... Şi cum poţi fi atât de sigur de ciubucul ăsta? (Sfântă naivitate!!!)

- Ha, ha, ha!... Remus, da’ abia ţi-am spus că-i iau locul lu’ tata! Autobuzul e acelaşi, traseele sunt aceleaşi, călătorii sunt aceeaşi! Merg pe cărarea bătătorită de tata: el şi-a format pleşcarii şi mi-i pasează mie – cui nu-i convine să plătească numa’ juma’ de cursă cu condiţia să nu mai ceară bilet?... ‘Ai, ia spune!

- Deh, măi Luciane, ştiu eu ce să mai zic? Da’ şefii, nu fac scandal că-s încasările prea mici? Nu se sesizează cu nu-s eficiente cursele?

- Ba cum să nu! Da cui nu-i convine să tacă şi să-nghită plicul cu şpagă la fiecare sfârşit de săptămână... Aşa... ca să-i tihnească week-endu’, lui şi la toată familia lui!... C-acolo nu-i patron ca aici la voi. E întreprindere de stat.

- Cât o mai fi!

- Eeei, cât o mai fi!... Auzi la el! Îţi spun eu: mereu o să fie aşa, că doar nu stă nimeni la curu’ meu să-mi numere câţi urcă şi câţi coboară din autobuz prin fiecare sat de pe traseu! Bă-hă-hăi, Remus, băi! Ni’c, nu ştii: treaba merge ca unsă de ani de zile, băi! Aşa se trăieşte pe lumea asta, băi: “o mână spală pe alta şi-amândouă obrazul”, băi , aşa să ştii! De la voi când am să văd eu ciubuc? La “Paştele Cailor”poate, că sticlele voastre n-au nevoie de bilet de călătorie şi le mai şi număraţi pe lăzi la sosire! Asta e, băieţi: pe tren, necăjiţii au noroc de naş, iar pe autobuz, de şofer şi toată lumea-i mulţumită!...

- Bine, Luci, cum spui tu, că dacă lucrurile stau aşa cum ni le-ai descris tu, e clar că suntem afară de pe piaţă cu salariul pe care putem noi să ţi-l oferim. Asta e! Ăsta-i specificul nostru: la noi, nu-i loc de ciubuc! Ok, fă o cerere şi de azi te considerăm în preaviz!

- Mai trebuie şi cerere, n-am vorbit deja?

- Ba am vorbit, Luci, dar vorba nu se coase la dosar! Vorba e între oameni, iar hârtiile scrise sunt pentru autorităţi. Eu trebuie să am o justificare pentru faptul că nu mai lucrezi la noi. Şi-apoi, în baza cererii de încetare a contractului de muncă, trebuie să-ţi facem şi lichidarea, să ţi se calculeze toate drepturile: salariu, diferenţa de concediu... mă rog, tot ceea ce-i de calculat şi de dat!

- Bine! Dacă trebuie neapărat, o pun pe Mihaela să-mi facă ea cererea, că eu n-am timp...

Chestia urâtă pe lumea asta e că sunt oameni şi oameni. Este o vorbă care zice că oamenii sunt de trei feluri: “oameni buni, oameni răi şi... şoferi”! Adică aceştia din urmă formează o categorie umană “aparte”, greu de catalogat, din pricina atitudinilor si a comportamentelor greu de anticipat!

Cât a mai lucrat la noi, dată fiind situaţia de a avea asigurată o alternativă cu mult mai apetisantă financiar, Luci s-a transformat complet, la 180°. Era de nerecunoscut: arogant, morocănos, comenta şi bombănea tot timpul, n-a mai pus mâna să ajute pe nimeni, cu nimic, n-a mai pus o cârpă pe camion să-l şteargă măcar în cabina lui, dară-mi-te să-l întreţină aşa cum ar fi trebuit s-o facă zilnic. Imaginea banilor ce aveau să plouă asupra lui din ciubucurile grase (făcute prin complicitatea generalizată pe traseul călători/şofer/şef de coloană/contabil şef/director) precum şi nerăbdarea de a-şi lua caimacul în primire la noul loc de muncă l-au orbit şi l-au înrăit irecuperabil: simţea că-şi pierde vremea şi că se sufocă, în timpul pe care-l mai avea de stat la noi...

În ultima zi, nici n-a mai venit la serviciu. M-a sunat Mihaela şi, încurcată şi-a cerut scuze, bolmojind ceva cum că l-ar fi chemat mai devreme la Autogară şi că va trece el la sfârşitul programului să-şi ia ciocanul, patentul şi furtunul de aer de la camion. Celelalte lucruri şi le luase deja. Noroc că-l angajasem deja pe nea’ Vasile (prin anunţ la ziar şi selecţie pe bază de CV), pe care l-am băgat deja în pâine cu o zi mai devreme, faţă de cum era prevăzut (a lucrat apoi cu noi mai bine de şapte ani).

Seara, a venit şi Lucian... “Domnul Lucian B.”!... Ţeapăn de beat (mă îndoiesc că venea de la serviciu, dar asta deja nu mai era treaba mea! A intrat pe uşa depozitului şi, fără să salute, mi-a spus direct:

- Am venit după scule şi furtun.

Eu stivuiam nişte marfă cu Cristi, manipulantul nostru.

- Bine, Luci, hai să ţi le dau, că ţi le-am pregătit deja!

- Adu-le aici, afară...

Şi a ieşit din depozit, fără să mai aştepte confirmarea, la fel de cum intrase: fără nici un protocol.

Venise pe jos (pe atunci n-avea maşină, şi-a luat ulterior, probabil din ciubucurile grase de pe autobuz ... dar asta-i treaba lui. A lui şi-a altora care nu-şi fac datoria în jurul lui!). Era îmbrăcat elegant, spălat-călcat-apretat (Mihaela, săraca!) tuns-ras-frezat!

A coborât de pe rampa luminată şi s-a oprit în zona semi-întunecoasă din curte cu faţa spre depozit, cu picioarele uşor depărtate şi cu mâinile-n şolduri, la circa cinci metri de scara acestuia, balansându-se uşor faţă-spate, sub efectul clar al alcoolului. Când am ieşit pe rampă mi-au atras imediat atenţia atât atitudinea cât şi comportamentul acestuia, pe care le-am interpretat intuitiv ca fiind ceva mai mult decât arogante: erau de-a dreptul sfidătoare cu tentă agresiv-provocatoare. Aşa că am decis să fiu prudent.

Am coborât treptele şi am înaintat spre el vorbindu-i cu prietenie:

- Uite, Luci, sculele le ai aici în sacoşă, iar furtunul ţi l-a încolăcit Cristi şi ţi l-a legat frumos.

I le-am întins cu ambele mâini. Lucian a întins mâinile să le ia, a simulat că le apucă şi când le-am dat drumul, le-a lăsat să cadă ducând brusc ambele mâini în lateral, de o parte şi de alta a corpului, într-un gest ostentativ însoţit de un surâs provocator în colţurile gurii, reproşându-mi pe un ton batjocuritor:

- Ce faci, bă? Mi le arunci în faţă? Aşa ţi le-am dat eu? Ia-le de jos imediat şi dă-mi-le aşa cum se dau!

Am practicat vreo câţiva anişori ceva arte marţiale şi am intrat instinctiv în “Zanshin” ( o stare vibrantă de veghe ascuţită – pregătit să fac faţă la orice): am intuit că voia să mă aplec pentru a mă lovi pentru început cu piciorul în faţă...

I-am spus pe ton liniştit şi împăciuitor, dar ferm:

- Lucică, Lucică!... De ce nu vrei tu să fii băiat de treabă aşa cum te ştiu eu dintotdeauna şi să încheiem relaţia noastră cu prietenie, aşa cum am început-o?

- Pentru că vrea să-ţi dau în bot, de-aia!...

- Da’ de ce, Lucică, cu ce te-am supărat?

- Cu ce m-ai supărat? Că te dai mare, bă’, cu asta m-ai supărat... Că te crezi mare şef... Că-mi zice mie nevastă-mea acasă să fiu ascultător la servici... Adicăăă... am ajuns eu zilele astea, băi, să-mi dai tu ordine mie?... Să-mi spui tu mie ce să fac?... De faţă cu toată lumea?... Să vadă toţi cum tu zici şi eu fac? Băăă...

Şi s-a aruncat cu furie înspre mine, încercând să-mi “telefoneze una”, cu gesturi largi, ca “din fundul grădinii”!

Am făcut iute un pas de eschivă cu piruetă în lateral, lăsându-l să-și descarce energia în gol... Avântul necontrolat aproape că l-a făcut să-și piardă echilibrul:

- Uşurel, Lucică, c-ai să te umpli de praf!... (În momente de astea nu prea îţi pasă de cacofonii!)

Mişcarea bruscă - prea bruscă pentru starea lui - l-a ameţit şi mai tare! A scuturat din cap şi nu-nţelegea cum de mă mai aude vorbind şi mai ales, de ce mă aude vorbind din spate şi nu de jos! S-a întors spre mine şi până să-şi revină din ameţeală, a considerat oportun să mai tragă niţel de timp şi să-i mai dea puţin cu “abureala”:

- Băăăă, Remus, bă! Nu te pune cu şoferii, bă, că ăştia-s dracu’ pe pământ!

N-am mai rezistat şi l-am apostrofat (tinereţea, bat-o vina...):

- Da!... Atuncea ia mai du-te tu la dracu’ să te ia, de beţivan ce ești, cu şoferia ta cu tot, că văd c-o cauți cu lumânarea! Ia, ia-ţi naibii sculele şi furtunul ăla de jos şi “marş acasă” la nevastă-ta, băi nesimţitule, că n-aş vrea să-mi reproşeze careva mâine-poimâine că te-am prins beat mangă şi c-am profitat ca să te bat! Tu nu vezi că de-abia te ţii pe picioare, băi tolomacule! Du-te dracu’-acasă că te-aşteaptă copchiii şi nevastă-ta-ntreg...

Şi-am dat să plec...

Lucian se clătina pe picioare ca un zăbăuc și mă privea cu privirile-ncețoșate... Dar din gură, era încă ”tare”:

- Să mă baţi, tu, pe mine, băi?... Băăă!... Nu te pune cu şoferii, bă! Eu atât îţi spun!...

Și s-a îndreptat din nou amenințător spre mine. De data asta n-am mai dat înapoi și l-am înfruntat deschis, cu o atitudine ce nu mai lăsa loc nici de replică, nici de interpretări:

- Foarte bine! Mi-ai spus. Acu’ eşti mulţumit? Poţi să pleci... Şi mai las-o baltă cu şoferia asta a ta, băi fudulu’ lui Peşte! Ce mare sculă cu basculă ai ajuns şi tu, băi, de când eşti şofer? Ştii ceva, măi nărodule: jumătate din ţara asta are permis de conducere; oricine poate să fie şofer, băi, auzi? Numai să vrea! N-are lumea bani de camioane sau de autobuze că dac-ar avea ar fi cu toţii profesionişti. Şi să-ţi fie ruşine, băi nesimţitule! Du-te naibii acasă şi ascunde-te, nenorocitule ce ești! Te-am angajat acu' un an, când ai venit cu coada-ntre picioare că n-aveaţi servici nici tu nici nevastă-ta. Ţi-am oferit posibilitatea să-ți câștigi o pâine în tot timpul ăsta şi drept mulţumire acu' la plecare sari la bătaie? Ai tăcut ca un vierme cât n-aveai alternativă şi-acuma, când ai scăpat la furat, ragi ca un taur, măi ameţitule? Du-te naibii acasă, şi când te'i trezi, vino să stăm de vorbă, ca de la bărbat la bărbat, „vorbim”...  cum vrei tu! Da’ vino treaz, că beat n-am ce să fac cu tine!...

Am crezut că l-am potolit, că stătuse şi mă ascultase ca la televizor, dar de cum m-am întors şi-am dat să plec, s-a repezit iar ca descreieratul înspre mine. N-a mai apucat să facă mulţi paşi, că a sărit Cristi de pe rampă şi l-a luat în braţe:

- Băi, Luciane, eşti prost? Ce dracu’ ai, mă? ! Hai cu mine să te duc acasă, că nu prea mai ştii ce-i cu tine...

- Nu merg, Cristi, că-s nervos! Nu plec până nu-l bat!...

- Bine, Luci! Da' hai să-ți ducem sculele acasă și-ai să te-ntorci tu mâine ca să-l bați! În seara asta lasă-l că-i ...

Şi nici nu ştiu ce i-a mai zis că nu m-a mai interesat. Am intrat în depozit să-mi închei socotelile pe ziua aceea şi-am închis uşa după mine. Când am ieşit, dispăruseră amândoi. Mi-a zis Cristi a doua zi, că-l dusese până la ultima intersecţie înainte de casă, ca să fie sigur că nu-l calcă vreo maşină.

De atunci, deşi locuim în acelaşi oraş nu l-am mai văzut niciodată pe “Domnul” Lucian... Nu-i nici un bai, că nici nu-i duc dorul...

Ironia sorţii: după nici zece ani, ca o confirmare a celor afirmate la nervi, de mine, atât eu însumi, cât şi fratele meu, lucrăm în Italia ca şoferi profesionişti. Şi ori de câte ori am câte-o problemă mai spinoasă la serviciu, când mă supără cineva mai tare, merg repede și caut o oglindă: mă uit ca să verific dacă nu cumva mi-au crescut ceva cornițe, pentru că fizic, nu prea mă simt deloc ca-aș fi cumva vreun „drac pe-acest pământ” !...


11-12 August 2015 / Faenza - Italia

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"