… Cu semaforul lor cu tot !...

de Remus Constantin Raclău



     Într-o dimineață, pe când încă mai eram acasă la părinți, tata mi-a cerut să-l însoțesc până la Fabrica de Bere, doar ca să-i țin de urât în mașină . Aceea era prima lui zi de concediu din acel an și voia să meargă la fabrică să-și ia din dulap niște scule. Lucra acolo de mai bine de douăzeci de ani și cum era un bun mecanic, era foarte bine văzut, apreciat și respectat.

     La ce-i trebuiau sculele? Ca să scape de gura mamei ! Nu că mama n-ar fi avut și ceva dreptate, dar ..., ”crede și nu cerceta” - fă-ți treaba și scapi – ordinu-i ordin: ”se execută și nu se discută”, mai ales dacă-ți vine de la gospodina șefă a casei !

     Orice nevastă de om însurat știe că lui bărbat-su, oricât de mult s-ar strădui el să o ascundă, nu-i iese meseria din cap odată cu ieșirea pe poarta fabricii, astfel încât, odată ajuns acasă, mama îl aborda întotdeauna pe tata, în mod decis și imperativ, cu ceea ce ea considera a fi exigențele administrativ-gospodărești ale casei, care cereau inevitabil mână de bărbat sau abilități tehnice de mecanic ...

- Da mai lasă-mă, măi femeie, c-abia am intrat și eu în concediu ! Lasă-mă să mă mai odihnesc și eu, să mă mai relaxez și eu, să mă mai destind, că doar nu-s născut numa ca să stau la ordin toată ziua, pentru toată viața !...

- Ce concediu, Petrișor ?... (întotdeauna, când mama are nevoie de ceva de la tata, îl alintă cu apelativul de ”Petrișor”; când are chef de ceartă, îi zice ”măi Petrică” și în tot restul timpului e ..., ”Petrachi”, ca în buletin !)... Ce concediu ?

- De odihnă, măi femeie, de odihnă !...

- Ha !... Odihnă?... Ce odihnă, măi bărbate, ce odihnă? Concediu ăsta al tău, s-o fi chemând el ”de odihnă”, da se referă numa la servici . A-ca-să ..., nu intri niciodată în concediu: ești însurat ”non-stop”, pe veci, sau dacă ai noroc, doar ”până ce moartea ne va despărți”, da până atunci, concediul e numai bun de rezolvat problemele din căsuța noastră ! Hai, Petrișor, că n-ai de făcut decât ..., asta, asta și cu asta, ca să trăim și noi ca oamenii, hai că te pup !...

 ... după care urma inevitabil lista cu tot ceea ce mai era de făcut prin gospodărie, listă pe care tata, o chema cu năduf, dar și cu umor și ironie: ”sentința de muncă silnică pe viață”!...

     În ziua aceea, tata își primise resemnat ”sentința” și hotărâse să o pună cât mai repede în executare, ca să scape de ea cât mai repede și să-și ia de o grijă, nu de alta, dar risca să-și mai aducă mama aminte, sau să-i mai treacă prin cap câte ceva ... Mai ales că, pe lângă lista mamei, tata, ca mai tot românul gospodar, observase și el prin casă câte ceva care se dovedea a nu fi chiar așa cum îi plăcea lui, iar acel ”câte ceva” trebuia neapărat meşterit și pus în regulă, c-așa sunt adevărații meseriaşi: neastâmpăraţi și perfecţionişti, inventivi și plini de idei noi, convinși că întotdeauna e loc și de mai bine, și dornici de a demonstra chestia asta tuturor celor care cred și știu că într-o casă de om gospodar totul e așa cum ar trebui să fie. Și mai ales, mamei ! Doar că pentru asta avea nevoie de niște scule pe care nu prea le avea prin casă, așa că, hotărâ să dea o fugă până la servici și să ia de acolo, în împrumut, ceea ce îi lipsea.

     Și cum eram și eu în vacanță, mi-am zis : ”de ce nu?, mai schimb și eu ambientul, mai văd și eu ceva chestii noi ”...

Zis și făcut !

     Ne-am îmbrăcat, am băut câte o cană de ceai, garnisit cu câte o felie de pâine cu unt și cu marmeladă de prune – o delicatesă pe vremea aceea, după care ne-am încălțat și am coborât scările în ritm alert .

     Locuiam la etajul patru într-un bloc fără lift din cartierul Cornișa, din Bacău, iar tata își ținea mașina - o veche Dacia 1300, culoarea ”bleu 61”, așa cum îi plăcea lui să și-o descrie - într-o parcare pietruită, închisă gospodărește de jur împrejur cu un gard viu înalt de vreun metru - des și bine îngrijit, tuns geometric - amenajată prin muncă voluntară, lângă bloc.

     Ne-am urcat în mașină și am plecat ...

     Am luat-o spre Poștă, iar fața bisericii Sfântul Gheorghe am virat la dreapta, pe Calea Mărășești, care trece printre Piața Sud și Cimitirul Central, înspre centru, iar de acolo mai departe, drept înainte, înspre Curtea de Apel, de unde am virat stânga, pe Mioriței, înspre gară, către podul de la Mărgineni …

     Am trecut cu bătrâna Dacie de restaurantul Gambrinus și ne îndreptam liniștiți către intersecția cu Strada Băncii .

     Când să ajungem în intersecție, observ că semaforul era roșu. Bineînțeles că mă așteptam ca tata să reducă și să oprească, așa după cum era firesc, normal, sănătos și legal, chiar dacă intersecția era goală pe sensul nostru de mers, iar la semafor nu se vedea nici urmă de pieton ...

     Când colo ..., ce să vezi ?... Tata, nici gând să încetinească, dară-mi-te să oprească !... M-am simțit obligat să intervin:

- Tata, vezi că-i roșu !

- Ha ?...

- E roșu ! i-am răspuns ceva mai decis ...

- Ce roșu?... și în timpul își continua drumul către intersecție, exact cu aceeași viteză ca și până atunci ...

     Am ridicat puțin vocea ca să îl fac să înțeleagă că ne punem în pericol, mai ales că observasem că mașinile care veneau din dreapta se puseseră deja în mișcare :

- Tata, e roșu, oprește !!!

- Ci roșu, băi ești nebun, și își continuă drumul intrând în intersecție cu dezinvoltură .

- Tata e roșu, frână! am strigat, speriat de posibilele consecințe ale iminentei tamponări cu prima mașină care venea decis și amenințător din dreapta.

     Tata, speriat și el de țipătul meu, s-a proptit instinctiv cu un picior pe frână și cu celălalt pe ambreiaj, înțepenindu-și mâinile din coate cu palmele pe volan, oprind brusc, cu scrâșnet de frâne, drept în mijlocul intersecției...

     Am ridicat instinctiv mâinile în sus ca să îmi protejez capul înainte de impact. Șoferul mașinii din dreapta, care venea dinspre Piața Miorița, luat pe neașteptate de pătrunderea impetuoasă a tatei în intersecție, s-a speriat și a frânat și el brusc, oprind la doar câțiva centimetri de noi, explodând într-o înlănțuire de înjurături pitorești prin geamul deschis la maxim, acompaniate strident de un claxonat continuu și dizarmonios .

     În același timp, tata tăiase calea și mașinii care venea din lateral stânga, de pe strada băncii, și pe care, atent fiind la mașina din dreapta, nici nu o văzusem, oprind și aceea cu un scrâșnit strident de cauciucuri la mai puțin de un metru de noi, cu aceeași atitudine nervos-impulsivă ca și cealaltă: claxon decis și cascadă de înjurături, foarte clar inteligibile prin fereastra larg deschisă ...

     Dacă nu ar fi fost atenți și dacă șoferii lor nu ar fi avut reflexe prompte, cele două mașini ne-ar fi prins în mijlocul intersecției și ne-ar fi izbit din ambele părți, una în jumătatea din față iar cealaltă în cea din coadă, și ne-ar fi rupt în două, întocmai precum lamele unui foarfece !

     Urmarea? Intersecția și împrejurimile ei s-au umplut instantaneu de înjurături urlate, de claxoane și invective, prin intermediul cărora erau pomeniți fel de fel de sfinți, iar tata era comparat cu fel de fel de animale, mai mult sau mai puțin domestice, nu doar de către șoferii celor două mașini direct implicate – care știau precis cui să-i adreseze ”politețurile”, ci și din partea tuturor celorlalți șoferi din spatele lor, puși în pericol și obligați să frâneze și ei intempestiv, la rândul lor, pentru a evita o ciocnire în lanț, fiecare înjurând șoferul mașinii din fața sa, de parcă n-ar fi oprit ca să evite un pericol, ci așa, aiurea, doar ca să le facă lor în ciudă ! ...

     Tata, bărbat bine și vânjos, cu fire mândră și caracter (foarte) competitiv, nu prea suporta să fie luat în bețe, astfel încât, auzind hărmălaia stârnită în intersecție și mai ales invectivele care i se adresau, și neînțelegând faptul că el era de fapt cauza tuturor cauzelor, a simțit o nevoie acută de a nu se lăsa nicidecum mai prejos - că doar gură avea și el – așa că a început și el să împartă, prin geamul larg deschis ca al tuturor, din lipsă de aer condiționat, replici tăioase în stânga și în dreapta, după caz !

- Ba pe-a mă-tii !... Bou ești tu !... Porc îi tactu !... Ia mai dă-te dracului de împuțit !... Hai marș, spurcăciunea dracului !... și ..., așa mai departe !...

     Supărați, neplăcut surprinși și nervoși din cale-afară pe tupeul tatei, care după ce că a intrat pe roșu în intersecție, nu dădea niciun semn de penitență și cu atât mai puțin de a-și cere scuze, câțiva șoferi mai îndrăzneți și mai zdraveni au început să iasă din mașinile lor și să se îndrepte amenințător spre noi...

     La faza asta, mi s-a activat fulgerător instinctul de conservare și m-am simțit dator, ca un fiu iubitor și protector ce sunt, să intervin urgent și eficient:

- Tata !... Bagă iute în viteză și tai-o !...

- Un s-o tai și mai ales di ci ? Nu vezi cum sâ stropșăsc digiaba prostalanii iștia la mini ?

- Digiaba, ni-digiaba, tai-o iute-nainte, da cât mai repidi câ dacâ ajung aiștia la noi, ni pun chelea pi băț la amândoi !... 

... moment în care a priceput și tata că ceva nu-i în regulă, și simțind cum instinctul de conservare îi depășește furtunos egoul mândriei, n-a mai stat deloc pe gânduri: s-a înfipt în accelerație și a zbughit-o de pe loc cu scrâșnet și fum din cauciucuri, lăsând triumfător în urmă dungi negre pe asfalt ...

     Abia ce-am dispărut din intersecție l-am auzit:

- Grijania mamii lor de milogi! Ai văzut, bă, ce țipau prostalanii ăia la mine?

- Păi țipau, băi tată, țipau c-aveau dreptate: ai intrat ca buldozerul în intersecție pe roșu !

- Ci roșu, băi, ești țăcănit la cap?

- Cum ci roșu, băi tată, semaforul, ce-ai vrea să fie ?

- Ci semafor, băi? Unde-ai văzut tu semafor?

- Cum unde, tată? Cum unde ..., în intersecție!

- Cum adică: ”în intersecție”?

- Păi, în intersecție, tată, că abia am traversat o intersecție semaforizată!

- Cum ”semaforizată”? Păi când dracu o pus aiștia semafoare în intersecție?

- Cum ”când dracu”, i-am răspuns eu, imitându-l, că-s mai bine de două luni de zile de când sunt semafoare în intersecția asta !!!

- Da???... Atunci să-i bag în (…) mamii lor, cu semaforul lor cu tot, că eu de două luni de zile trec în fiecare dimineață prin intersecție asta și n-am oprit niciodată, că eu n-am văzut nici un semafor !

     Am rămas mască ... Mi-am dat seama că tata circula pe de rost: cunoscând foarte bine orașul circula în virtutea inerției, din amintiri, fără să mai fie atent la semnele de circulație, pe care le știa pe de rost încă de pe când făcuse el școala de șoferi !

     M-am îngrozit doar la gândul că el trecea de două luni de zile prin intersecția asta fără să oprească niciodată și mi-am dat seama că doar printr-o înlănțuire de întâmplări fericite trebuie fie că a găsit întotdeauna intersecția goală, căci altfel nu se explică cum de nu l-a deranjat nimeni ori de câte ori a trecut, fie că a nimerit întotdeauna numai pe verde, fie o combinație din astea două !...

     Din ziua aceea însă, poate și datorită mie, tata a încetat să mai conducă pe de rost prin oraș, fiind foaaaaarte atent la toate semnele de circulație, mai vechi sau mai noi, din toate intersecțiile și de pe toate străzile ...



* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...