Autor - Remus Constantin Raclău:
Am aflat recent dintr-o lucrare că ”Sfatul Bătrânilor” era o instituție specifică țărilor românești.
În fapt, lucrarea respectivă menționa că în mai toate țările din lume, occidentul și orientul incluse, exista câte un ”Înțelept al Satului”, sau al obștii, o persoană recunoscută de toată lumea ca având o experiență de viață care îi conferea suficiente competențe pentru a avea răspunsurile potrivite la mai toate problemele comunității respective.
În țările române nu exista un ”Înțelept al Satului”, ci un ”Sfat al Înțelepților Satului”, și cum înțelepciunea vine odată cu vârsta, aproape toți componenții săi aveau o anumită vârstă, denumită generic ca fiind cea de bătrânețe. De aici și denumirea intrată în conștiința națională de ...
”Sfatul Bătrânilor”.
Se pune întrebarea: ”De ce la noi era altfel decât la toată lumea ?”
... și dacă aș vrea să răspund cu un spirit de glumă, aș putea răspunde cu celebra afirmație:
”Ca la noi, la nimeni !...”
Răspunsul just depinde însă, pe deoparte, de profunzimea cunoașterii relațiilor din lumea satului de odinioară, iar de calaltă parte de caracterul și sinceritatea ”analistului”.
Și aici încep speculațiile !
Promotorii orgoliului național necondiționat susțin că nivelurile înalte de conștiință, altruism și înțelepciune erau atât de răspândit printre bătrânii satelor noastre, încât era imposibil de stabilit superioritatea unuia singur. Și atunci, ca o formă supremă de recunoaștere a valorii individuale a fiecăruia precum și a respectului reciproc dintre aceștia, bunul lor simț i-a canalizat către unica soluție care le permitea tuturor să își exprime în mod democratic înțelepciune acumulată, în cadrul unui organism colectiv de analiză și decizie, care ținea cont de punctele comune de intersecție a tuturor soluțiilor exprimate, de fiecare dintre membrii sfatului, în baza propriilor păreri, izvorâte din propria experiență de viață a fiecărui bătrân înțelept.
Cei din tabăra opusă, a cârcotașilor veșnic nesatisfăcuți, susțin la rândul lor, că ”Sfatul Bătrânilor” a fost rezultatul orgoliilor personale ale bătrânilor care nu admiteau superioritatea unei alte persoane în fața propriului ego, a invidiei generalizate, precum și a dorinței de vizibilitate și de putere a acestora, care au condus la înscăunarea fiecărui pretendent ca înțelept recunoscut al satului, fiecare dintre aceștia susținut de regulă de un anumit număr de rude, vecini și prieteni apropiați, care aveau tot interesul de a avea ”susținere” la un nivel sus-pus !
Oricare ar fi fost cauza de constituire a acestui organism democratic de conducere colectivă înțeleaptă, trebuie să recunoaștem că a fost o decizie fericită, care a avut un rol absolut benefic și eficient pentru toate comunitățile din țările românești de odinioară.
Revenind în actualitate, oricine se încumetă la o scurtă și sumară analiză, nu poate să nu constate cu tristețe, falimentul sistemului ”modern” de administrare bazat pe principiile politicianiste de antagonizare și fragmentare a societății omenești promovat de partidele politice, care au înlocuit cooperarea și colaborarea cu concurența, individualismul și secretomania ...
În goana lor pentru putere și privilegii, acestea au alterat cu cinism și în final au distrus complet principiile care stau la baza unirii tuturor forțelor socio-economice în vederea unei colaborări coordonate convergent către obținerea unei bunăstări bazate pe participare altruistă și redistribuire echitabilă, capabile de a obține o stare de satisfacție socială generalizată, bazată pe principii de meritocrație, direct proporțională cu implicarea și eficiența fiecărui membru al societății.
Și dacă cineva își permite să protesteze împotriva unui astfel de sistem falimentar și antisocial, este taxat imediat ca fiind ”antidemocratic”, de parcă democrația ar însemna tocmai acest canibalism social, în care fiecare individ luptă pe cont propriu împotriva tuturor și toți, în mod individual, împotriva lui.
Inițial scrisesem cetățean, în loc de individ, dar am realizat că nu era cuvântul potrivit în acest context. A fi cetățean înseamnă a te recunoaște pe tine însuți ca om al cetății, adică să recunoști și să conștientizezi apartenența ta la comunitatea locuitorilor acestei ”cetăți”, cu toate implicațiile care decurg de aici, în materie de drepturi dar și de obligații, aflate într-un echilibru armonios. Ori asta înseamnă colaborare și respect reciproc, ceea ce nu se mai prea întâmplă în zilele noastre. Aproapele tău nu-ți mai este frate, ci concurent, și de aceea nu mai trebuie ajutat, ci combătut ...
Un astfel de sistem nu deservește cetățeanul și nu-și propune o societate armonioasă, unită de interese comune, puternică și autosuficientă, ci o non-societate, o formațiune compusă din indivizi fără conștiință socială și fără conștiință de sine, individualiști egocentrici, atomizați, slabi, speriați și manipulabili, fără sentimente de solidaritate și compasiune, ineficienți și impotenți la nivel social, capabili doar să deservească interesele unei elite dominante .
Cetățeanul a încetat de a mai fi cetățean: a pierdut complet controlul asupra teritoriului - pe care locuiește, dar nu-l mai stăpânește - precum și asupra resurselor din propriul teritoriu, pe care le exploatează dar nu le mai folosește, a pierdut complet controlul asupra propriului destin, și asupra viitorului comun al neamului său.
Și-atunci, care ar fi soluția ?
Logica Bunului Simț spune că la nivel individual ar fi imperios necesară o recuperare a conștiinței de sine - numită sentiment de demnitate, iar la nivel colectiv, o recuperare a sentimentului de apartenență la acel teritoriu pe care locuiește - numit patrie, și la acea colectivitate de oameni cu rădăcini și istorie comună, cu strânse legături de limbă, obiceiuri și tradiții comune - numită națiune .
Cum s-ar putea obține acest deziderat ?
Tot logica Bunului Simț ne spune că, odată recuperate sentimentele de demnitate, cel de apartenență la aceeași patrie și la aceeași nație, trebuie să reînvățăm ce este acela respect – respectul de sine, respectul față de patrie și respectul față de neamul din care ne-am ridicat.
Aceste forme de respect ne conduc către sentimentele mai profunde ale iubirii de sine, iubirii de neam și ale iubirii de țară .
Și-atunci când iubești ceva cu adevărat, nu lași acel ”ceva” pe mâna oricui, ci te îngrijești tu însuți ca acel ceva să încolțească, să crească, să înflorească și să dea roade ...
Și cum ne putem îngriji noi înșine de sufletul nostru, al țării și al neamului din care facem parte ?
Cum altfel decât îngrijindu-ne ca deciziile care se iau pe contul nostru, al patriei noastre, și al neamului nostru, să ne aparțină ! Să ne aparțină dar nu oricum !
Deciziile trebuie să ne aparțină în totalitate și exclusivitate !
Și cum putem fi siguri că deciziile ne vor aparține în totalitate și exclusivitate ?
Simplu : vom fi siguri că deciziile ne vor aparține în totalitate și exclusivitate doar atunci când vom fi capabili de a ne crea singuri, acele instituții, organisme și organizații, capabile să culeagă date reale și detaliate privind viața și situația noastră concrete, să le analizeze și să găsească soluții de bine și de mai bine, în favoarea și interesul nostru individual, ca neam și ca țară !
Și care ar putea fi ”Instituția de Bază”, de la care să plece inițiativa zero a unui astfel de demers ?
Ei bine, răspunsul îl știm deja cu toții: această ”Instituție de Bază”o vom obține prin întoarcerea smerită la instituția noastră tradițională, în care li se permitea tuturor să își exprime în mod democratic înțelepciune acumulată; la acel organism colectiv de analiză și decizie, care ținea cont de punctele comune de intersecție a tuturor soluțiilor exprimate, de fiecare dintre membrii ei, în baza propriilor păreri, izvorâte din propria experiență de viață a fiecărui înțelept al neamului :
”Sfatul Bătrânilor”
* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu