Nu-mi plac partidele!

Nu-mi plac partidele! De ce nu-mi plac? Nu ştiu... 

Nu... staţi liniştiţi că exprimarea de mai sus nu se referă la faptul că n-aş şti de ce nu-mi plac, ci la faptul că nu ştiu cu ce să încep explicarea acestei afirmaţii!

Cineva ar putea să mă întrebe: 

- "Păi bine, dom'le, care dintre partide nu-ţi plac?"

Iar eu i-aş răspunde:

-  "Niciunul".

- Cum, domnule, chiar nici unul... Nici măcar astea noi? Cu astea noi, ce-ai? De unde ştii că n-or să-ţi placă, dacă n-au ajuns încă la guvernare, dacă n-au avut încă oportunitatea de a se exprima?

- N-am nimic dacă mă uit la tineretul "politically virgin" care e trimis la înaintare spre a se expune pe ecrane. Dar dacă "sar gardul" în curtea din spate a partidului şi mă uit în grădina lor... mă îngrozesc! Căci cu siguranţă voi da peste “toată floarea cea vestită a întregului” … compromis. Le cunosc deja pe de rost repertoriul - vocal, scriptic şi faptic - în timp ce "ăştia micii" bieţii de ei, nici n-au apucat să-l descifreze măcar! Au timp, că-s tineri, dă-i păcat de ei, săracii!... Carne de tun... Dinţi de rechin... Oameni de sacrificiu sortiţi uzurii, compromiterii şi dispariţiei în anonimatul din care au ieşit.

În cazul acestor aşa zise "noi partide", orice vot în favoarea tinerilor din prima linie este automat contabilizat în contul celor din liniile ascunse vederii, al persoanelor care au guvernat cândva nemijlocit, în nume propriu şi care s-au compromis apărând interesele partidului într-o asemenea măsură încât aceleaşi interese ale aceluiaşi partid, cu nume nou de astă dată, cer ca ei să rămână anonimi în ochii Măriei Sale - Poporul Suveran...

 Cand voi vedea un partid nou-nouţ, fără persoane care să dicteze din umbră, cu persoane immaculate, necompromise si competente care să aibă o doctrină şi un program care să ofere soluţii realiste şi viabile la problemele contemporane ale omului de rând, nu voi ezita sa-i acord creditul cuvenit. Pana atunci însă, îmi voi păstra rezervele în legătură cu credibilitatea lor.

Şi din nou, cârcotaşii şi certăreţii "de meserie" mi-ar putea reproşa:

- Cetăţene! Eşti antidemocratic! Sistemul fondat pe pluripartidism constituie baza democraţiilor civilizate!

- În teorie, domnilor “profesori”! În teorie... Că-n practică, baza la care vă referiţi e şi putredă şi găunoasă! La baza sistemului democratic pluripartidic stă cetăţeanul bine educat şi corect informat. Cine s-a ocupat vreodată în România de aşa ceva? Până şi “papagalii ăia de comunişti” şi-au făcut treaba mai bine decât voi, învăţându-ne la învăţământul politico-ideologic UTC (obligatoriu cel puţin o dată pe lună - n-am încotro şi trebuie să recunosc că am o anumită vârstă şi că prin forţa împrejurărilor am prins anumite chestii din anumite timpuri): "democraţia înseamnă că puterea aparţine poporului şi ea se exprimă de jos în sus, prin reprezentanţii propuşi de jos şi promovaţi pe scara valorii prin votări succesive, până în vârful ierarhiei de partid şi al puterii în stat". Ăia măcar se străduiau să păstreze cât de cât, aparenţele... Se organizau şedinţe în organizaţiile de bază, unde se propuneau reprezentanţi aleşi din rândurile organizaţiei - oameni dintre noi, pe care îi cunoştea şi-i aprecia toată lumea şi multe alte chestii din astea - "perimate şi demodate"!...

 În zilele noastre, la partidele "moderne", propunerile vin de sus, cu liste complete în plic sigilat, iar şefişorii de organizaţii, dacă mai vor ca "acolo sus cineva să-i iubească", trebuie să se dea peste cap şi să convingă lumea că cei de pe listă sunt cei mai buni şi că trebuie neapărat votaţi, din interese de partid. Iar dacă "lumea" mai vrea să aibă parte de mici cu chifle şi bere cu cârnaţi - votează, că odată cu plicul vine şi "pomana porcului" şi-i păcat s-o trimită înapoi... Iar aici, o mare parte din vină o purtăm şi noi!...

  

În al doilea rând, nu-mi plac partidele pentru că în campaniile electorale promit "marea cu sarea", după care nu se ţin niciodată de cuvânt. În mod normal, într-o societate cu un grad normal de civilizaţie, cine nu s-a ţinut o dată de cuvânt este compromis pe veci. El şi toţi cei care l-au susţinut. 

Iar ei ştiu asta… Şi ca principală contramăsură se crează o perdea de fum în ochii electoratului prin schimbarea numelui partidului, jonglându-se cu iniţialele şi schimbând persoanele din prima linie de la vârf, până ne bagă pe toţi în ceaţă (observaţi că ne tratează ca pe măgari - şi poate că unii dintre noi chiar merităm apelativul ăsta, din moment ce permitem că memoria să ni se innece-n bere, iar conştiinţa să ni se scufunde-n pasta de mici). Şi asta, iar e vina noastră!...

- Ai spus "ei". Care, ei?

- Cum, care ei? "Ei" - mai marii partidelor  - ideatorii, ideologii, dirijorii şi uneori proprietarii acestora. Nu ştiaţi că există aşa ceva? Cum, nu! Păi, ce-aţi crezut? Că sunt de capul lor? Că sunt ideate şi conduse democratic, de jos în sus? Ei, aş! Păi, cum! Astea-s obiceiuri comuniste, dom'le, şi de orice îi puteţi acuza pe "ei", numai de promovarea intereselor populare şi comuniste nu ... Şi să nu-mi spuneţi că n-aţi auzit nici de partidele personale, clădite pe "reputaţia", banii şi ideile câte unui miliardar postrevoluţionar, croite după chipul şi asemănarea lui şi menite a-i apăra şi promova interesele, atât pe scena politică cât şi în arena economică. 

Partidele sunt precum o orchestră simfonică: ele au solişti – ce ies în faţă, şi instrumentişti - pe fundal, ce rămân mai mereu în umbră şi sunt meniţi fie a sublinia rolul solistului, fie a-i oferi acoperire sonoră – la nevoie, ori chiar să-l înlocuiască, dacă aşa cer interesele partidului. Fiecare îşi are rolul şi rostul său în orchestră, bine stabilit de către maestrul dirijor şi dacă pentru un necunoscător ar putea părea că fiecare cântă în legea lui şi pe cont propriu, cântă de fapt cu toţii, dar absolut cu toţii, după o aceeaşi partitură, astfel încât rezultatul final din urechile publicului să fie cel dorit de marele maestru compozitor. Şi dacă-l mănâncă cumva pielea pe vreun instrument(-ist) din fundal să se dea vedetă şi să încerce să cânte “da solo” fără ordin, e invitat imediat să “cânte la altă masă” şi e aruncat cât colo afară din partid. Că de aia e democraţie, ca minoritarul care are idei proprii, să se supună majorităţii celor care au ideile venite de sus…

 E drept că de multe ori partidele  seamănă mai degrabă cu nişte echipe de fotbal: se fac transferuri contra cost de la unele la altele la fel ca în fotbal, unde nu-i absolut necesar să fii născut în oraşul pentru care vrei "să joci": jucătorii politicieni joacă şi ei acolo unde găsesc cea mai bună ofertă, săracii, că deh' timpul trece şi-odată te trezeşti bătrân, cu buzunarele şi coatele goale...  

Apoi mai există şi la partide câte-unul sau mai mulţi "antrenori, directori tehnici", neapărat "sponsori" şi câte unul sau mai mulţi proprietari, că doar n-aţi crezut că echipa ar aparţine cumva oraşului. Păi, bani de unde? Că oraşul e bun doar să plătească biletele şi abonamentele (praful de pe tobă - pentru o "echipă" adevărată) şi să asiste la spectacol, având dreptul să-şi exprime părerea asupra prestaţiei “propriei” echipe doar prin aplauze sau huiduieli. Şi ca să fie tacâmul complet, intre partidele politice au loc, la fel ca şi în fotbal, aranjamente de culise: partide truncate, carteluri contra adversarilor comuni, jucători infiltraţi sau plătiţi de adversar să-şi dea autogol, partide al căror rezultat se hotărăşte la masa verde şi tot aşa ... le ştiţi şi voi la fel de bine ca şi mine, că de aia aveţi ochi, urechi şi creier… 

Pe de altă parte, dacă vom consulta Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, (ediţia: DEX – on line), la cuvântul “partid” vom găsi următoarele explicaţii:

• PARTÍD, partide, s. n. (Adesea urmat de determinarea „politic” sau de alte determinări care arată caracterul, structura etc.) Grupare de oameni uniți prin comunitatea concepțiilor politice, ideologice, a intereselor sociale – După fr. părţi. 

Sursă: DEX '98 (1998)  

• PARTÍD s. v. grupare, partidă, tabără. 

Sursă: Sinonime (2002)  

• PARTÍD ~e n. Grup de oameni cu idei și interese comune. ◊ ~ politic organizație politică care exprimă și apără interesele unei clase sociale sau ale unei pături a acesteia, conducând lupta lor pentru atingerea anumitor scopuri sau idealuri. /<ngr. partidon, fr. părţi 

Sursă: NODEX (2002) 

• PARTÍD s. n. grupare relativ organizată și stabilă, care exprimă sintetic și reprezintă interesele unui anumit grup social, căutând să le apere și să le promoveze împotriva altora și luptând pentru cucerirea sau menținerea puterii şi dominației politice. (după fr. părţi) 

Sursă: MDN (2000) 

• partid n. unirea mai multor persoane încontra altora: partide politice la noi au fost altădată două: conservatorii și liberalii; acuma se formează mai multe. 

Sursă: Șăineanu, ed. a VI-a (1929)  

• *partíd n., pl. e (ngr. partidon, d. it. partito, derivat d. partire, a împărți; sp. partido, fr. părţi). Grup de oameniĭ unițĭ pintr´o [!] părere orĭ credință comună, maĭ ales în politică: partidu conservator. V. sectă. 

Sursă: Scriban (1939)  

Definiție dintr-un dicționar de specialitate:

• PARTÍD (‹ ngr., it., fr.) s. n. Grup de indivizi asociați în vederea apărării unor opinii sau interese comune. ◊ P. politic = organizație al cărei scop este câștigarea controlului asupra aparatului de conducere, de obicei prin alegerea membrilor săi în poziții de autoritate în cadrul instituțiilor politice. P.p. sunt tot atât de vechi ca sistemele politice, ele fiind consemnate, de exemplu, și în Grecia antică.P.p. moderne s-au constituit o dată cu cristalizarea ideologiei democratice, a votului universal, a naționalismului și a mijloacelor de comunicare; ele sunt organizate în diferite moduri; în unele controlul este exercitat de o elită centrală aleasă sau perpetuată; în altele, puterea este descentralizată. Un p.p. poartă amprenta tipului de sistem politic în care operează; într-un sistem politic necompetitiv sau de partid unic este folosit ca parte a aparatului de conducere și are ca funcție principală asigurarea sprijinului politic al regimului; în sistemele competitive de două partide este încurajată strategia de partid caracterizată prin moderație și compromis, în scopul obținerii unui vot majoritar; în sistemele competitive multipartide există mai puțin compromis, și fiecare p. caută să păstreze sprijinul nucleului de votanți. 

Sursă: DE (1993-2009)  

Cred că ajung, nu?

 E clar! Eu unul mi-am format deja o părere. Nu că n-aş fi avut o părere şi înainte, dar acum mi s-au confirmat dintr-o sursă publică (acceptată într-o proporţie covârşitoare ca fiind suficient de credibilă) câteva chestii pe care le “simţeam” şi altele pe care doar le intuiam.

Voi încerca în cele ce urmează să vă expun şi să comentez ceea ce înţeleg eu din aceste definiţii, de la “înălţimea” poziţiei mele sociale de om simplu din popor, care nu vrea altceva decât să fie un bun cetăţean (al Ţării sale, al Europei şi al Pământului – de preferat în această ordine!).

Pentru a ne fi mai clar la care dintre definiţii mă voi referi în continuare,  am procedat la o enumerare a acestora.

Definiţia 1, era cât pe ce să-mi placă şi chiar mi-a plăcut partea cu “o grupare de oameni uniți”, dar numai până s-a ajuns la partea cu “comunitatea concepțiilor politice, ideologice şi a intereselor sociale”. 

“O grupare de oameni uniți prin comunitatea interesele sociale”. Nu ştiu…Ceva nu mă convinge în această exprimare? E prea simplu şi pare incomplet.

 În mintea mea interesele sociale comune, nu pot fi atribuite spre definire, reprezentare, implementare şi apărare, unei “grupări” de oameni, oricât de dedicaţi şi de bine intenţionaţi ar fi aceştia. Ele ar trebui “recoltate” prin consultare publică cu participarea întregii mase a populaţiei locuitoare a unui anumit teritoriu, de către un grup de lucru constituit din specialişti în materie de sociologie, economie, educaţie, psihologie, sănătate, apărare, futurologie şi filosofie, care ar avea rolul să le elimine mai întâi pe acelea care nu sunt de interes comun, iar mai apoi, să le catalogheze pe cele rămase, să le ierarhizeze şi să stabilească o medie a acestora la nivelul întregii societăţi. 

În urma unor astfel de lucrări complexe, grupul de lucru ar trebui să redacteze un raport justificativ complex pe care să îl supună spre dezbatere publică, pentru găsirea şi aplicarea unor eventuale corecţii şi în final unui referendum de confirmare şi acceptare a acestor interese sociale comune.

În lipsa unei astfel de operaţiuni nu avem ce discuta în legătură cu o presupusă comunitate a concepţiilor politice ori ideologice cu pretenţii de aplicare la scară socială în vederea satisfacerii acestor interese , întrucât această “comunitate de concepţii” se referă doar la membrii care compun grupul respectiv. La scara socială, interesele unui astfel de grup sunt nesemnificative, nereprezentative şi deci ilegitime.

În acest sens definiţia 2 este mult mai seacă, mai scurtă şi mai clară, în privinţa lipsei de reprezentativitate la scara socială a unui partid politic:  PARTÍD = grupare, partidă, tabără. 

Un partid este doar o parte din întreg. Atât şi nimic mai mult!

Definiţia 3, confirmă, completează şi întăreşte cele enunţate anterior: PARTÍD  =  Grup de oameni cu idei și interese comune, organizați politic pentru a exprima și apăra interesele unei clase sociale sau ale unei pături a acesteia, conducând lupta lor pentru atingerea anumitor scopuri sau idealuri (proprii)…

Definiţiile 4 şi 5, aduc o completare care subliniază în mod tranşant caracterul divizoriu al partidelor la nivel de societate, rolul lor în divizarea populaţiei în grupuri şi antagonizarea acestora la nivel naţional: “PARTÍD =  grupare relativ organizată și stabilă, care exprimă sintetic și reprezintă interesele unui anumit grup social, căutând să le apere și să le promoveze împotriva altora și luptând pentru cucerirea sau menținerea puterii şi dominației politice; un partid presupune unirea mai multor persoane încontra altora.” 

De aici ne rezultă clar că “lupta de clasă” este “opera” partidelor care au inventat-o şi au promovat-o, împărţind societatea în pături/straturi şi asmuţindu-le unele contra celorlalte.

Definiţia 6 aseamănă relaţiile de subordonare necondiţionată din interiorul unui partid, cu cele din interiorul unor secte, în care membrii de partid sunt asemuiţi unor sectanţi ce urmează şi se supun orbeşte unui guru-şef de partid, investit cu puteri supreme, foarte semnificativ pentru unii “matusalemi” ai politicii actuale, pe care nimeni şi nimic nu-i poate atinge.

Definiţia 7 în schimb, aşa după cum îi stă bine unui enunţ dat de un dicţionar de specialitate, întregeşte precum bomboana pe colivă imaginea unei societăţi aflate într-o continuă involuţie civică, magistral condusă îndărăt - către începuturile civilizaţiei umane, atunci când domnea doar  “Legea junglei”, bazată pe principiul  selecţiei naturale de tipul “care pe care”, în care câştigătorul ia totul iar cei învinşi, dacă nu-şi caută de treabă prin alte părţi, sunt “haliţi de vii”…

În această definiţie, datorită comportamentului lor, cetăţenii nici măcar nu mai sunt recunoscuţi ca având rang de oameni sau de persoane ci sunt declasaţi tranşant şi fără echivoc la stadiul de simpli indivizi ai unei specii care, pentru a-şi apăra şi spori prada (interesele), s-au reunit într-un grup (ca într-o haită), punând la cale o “organizație al cărei scop este câștigarea controlului asupra statului (junglei), a economiei şi resurselor acestuia, precum şi acela de exercitare a puterii şi a unui control total asupra celorlalţi indivizi prin promovarea propriilor membri în poziții de autoritate în cadrul instituțiilor publice şi politice”.

Această ultimă definiţie ne mai invită însă şi la următoarea reflecţie:

Într-o lume materialistă ca cea în care trăim cu toţii astăzi este normal, într-o oarecare măsură, să avem interese; este normal ca aceste interese să corespundă întrucâtva cu interesele altor persoane din preajma noastră şi este normal ca acestea să se întâlnească şi să discute despre căile prin care interesele lor comune pot fi realizate; este normal ca persoanele care gândesc la fel să se unească pentru a căpăta forţa necesară impunerii măsurilor necesare satisfacerii unor aceloraşi interese comune lor…

"Într-o oarecare măsură"... Dar care este aceasta măsură? Cine poate spune când şi cu cât se depăşeşte aceasta măsură? 

Pentru a putea răspunde la aceste întrebări, un om cu minime pretenţii de "homo sapiens", un om normal, face apel la etică, la morală, la echitate şi la bunul simţ şi încearcă să-şi găsească răspuns la unele întrebări, de genul:

Este interesul meu, unul just? Este el legitim? Ce mă îndreptăţeşte să mi-l exprim? Am eu dreptul moral să emit pretenţia ca acest interes să mi se îndeplinească? Doar mie în mod particular! Până unde se poate merge pentru a-mi realiza acest interes? Pot eu să-mi realizez un anumit interes al meu fără să aduc atingere interesului unei alte persoane? Este suficient să mă alătur unui grup pentru ca acest interes să devină legitim? Poate grupul meu să-şi realizeze propriile interese fără a aduce atingere altor persoane, fie în mod individual fie constituite în alte grupuri?

Pot eu ca individ sau ca parte dintr-un grup de persoane să-mi realizez un interes fără să afectez în nici un mod alte persoane şi mai ales persoanele care n-au nimic de-a face cu interesul meu? 

Această ultimă întrebare necesita o scurtă explicaţie: este normal ca în decursul vieţii unui om, să apară anumite chestii care pot reprezenta pentru acesta un anumit interes. Dar, dat fiind faptul că nu trăim singuri pe lume, e foarte posibil ca acele chestii să reprezinte aceeaşi atracţie şi pentru cel puţin o altă persoană, la fel de îndreptăţită ca şi noi să aibă şi ea acelaşi interes. Şi dacă acea chestie este una  punctuală şi nu poate satisface în egală măsură interesele ambilor pretendenţi atunci, între cei doi se naşte o competiţie care are drept miză adjudecarea acelui punct de interes.
 Bineînţeles că atunci când participi la o competiţie de acest gen, doar unul poate fi câştigătorul şi în consecinţă fiecare din cei doi va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a-şi depăşi adversarul şi a câştiga acea competiţie. 

Când au intrat în competitive, ambii concurenţi ştiau la ce se expun, ştiau că e posibil şi să nu câştige, dar şi-au asumat acest risc gândind că recompensa câştigării e mai mare decât amărăciunea înfrângerii, astfel încât ambii vor face totul pentru a ieşi învingători şi unul din ei, cel mai bine pregătit pentru această luptă chiar va fi, acelaşi raţionament fiind valabil şi în cazul grupurilor.

Astfel, într-o chestiune în care nu este loc decât pentru unu, a depăşi o persoană care doreşte pentru sine acelaşi lucru ca şi tine dealtfel, devine un lucru normal şi acceptabil: învingătorul îşi merită victoria, iar învinsul îşi merită deziluzia.

Dar este oare etic şi moral ca în cursa spre satisfacerea interesului nostru să afectăm în vreun mod pe cei ce nu au nimic de a face cu “lupta” noastră, cu “setea” noastră de mai bine? Cu “setea” noastră de putere? Este oare etic şi moral ca satisfacerea interesului nostru să-i afecteze pe cei pasivi? Pe cei ce nu şi-au asumat o asemenea luptă şi care nu-şi doresc nimic altceva decât să-şi trăiască viaţa liniştiţi? 

Şi ca să aplicăm reflecţia de mai sus la tema noastră, putem afirma că a câştiga alegerile pentru putere, în faţa unui alt partid care-şi doreşte puterea pentru el, este absolut ok! Dar, este oare etic, moral, echitabil şi de bun simţ ca un partid să-şi dorească puterea de dragul puterii, exercitând-o abuziv asupra celor care nu şi-o doresc? Şi mai ales, împotriva interesului acestora? Şi-apoi, ce înseamnă "interes de partid"? Cum poate cineva care se declară ca fiind reprezentantul poporului să acţioneze împotriva intereselor acestuia, doar pentru interesul său de a rămâne la putere? Cum este posibil să se bage pumnul în gura cuiva, care ar putea chiar şi să aibă dreptate, doar pentru că nu face parte din aceeaşi tabără? Cum se pot respinge iniţiative, idei, sau descoperiri de valoare, doar din raţiuni electorale şi doar pentru că ele vin din tabăra adversă sau de la cineva nealiniat politic?

Lupta pentru puterea de dragul puterii, măsurile legislative şi executive menite a spori şi conserva puterea celor ce o deţin deja, intervenţiile abuzive în defavoarea liberei concurenţe din economie, alterarea climatului social, menţinerea populaţiei într-o stare de captivitate economică şi specularea în propriul interes a imperfecţiunilor de definire şi de aplicare ale democraţiei, enorma diferenţă dintre vorbe ţi fapte, dintre declaraţie şi actiune, fac din mine un personaj deziluzionat de aşa-zisele virtuţi ale sistemului democratic bazat pe pluripartidism.

Acesta este motivul principal pentru care nu-mi plac partidele: pentru că pun interesele lor de partid, mai presus de interesul public. Dintre toate cele care s-au aflat până acum la guvernare în România post decembristă, indiferent de nivelul la care şi-au exercitat-o (local, judeţean sau naţional), niciunul nu a făcut excepţie de la această regulă, nici măcar de dragul de a o confirma...

* Pe aceeasi tema:
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/12/gradinita-de-partid.html
http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/2041-Fabrica-de-lideri?highlight=fabrica+de+lideri
http://www.universulromanesc.com/ginta/entries/53-Parlamentarul-turmentat
http://www.universulromanesc.com/ginta/entries/24-Mul%C5%A3umim-din-inim%C4%83-partidelor%21

La Revoluţie !...

de Remus Constantin Raclău

Lucram de trei ani la CPL Bacău, unde avusesem parte de o serie de promovări rapide. Mă cunoştea foarte multă lume, iar cei care trebuiau să ştie, ştiau de la securistul de zonă ca tata fusese deţinut politic şi se purta toată lumea foarte protocolar cu mine. Un fel de discriminare pozitivă: aveau grijă în fiecare an să cad la admiterea la facultate (chiar dacă mereu printre primii) şi în compensaţie mă stimulau „să mă integrez” cât mai bine în “câmpul muncii”.

Pasiunea pentru limba engleză, seriozitatea şi aplombul tinereţii au făcut posibil ca în ciuda faptului că aveam doar douăzeci şi trei de ani să lucrez deja ca tehnician la biroul export, iar pasiunea pentru artele marţiale mi-a conferit o anumită notorietate şi o anumită doză de respect în rândurile tineretului. Voiau ca prin oferirea unui loc de muncă cât mai călduţ să mă determine să renunţ la facultate. Datorită dosarului tatei nimeni nu voia să rişte să mă lase să urc prea mult pe scara socială sau profesională ca să nu am influenţă prea mare asupra celor din jurul meu şi nu care-cumva să produc niscaiva deranj în masă, iar faptul că lucram într-un birou în pavilionul conducerii făcea să fiu mai lesne de ţinut sub observaţie (de urmărit şi de ascultat).

Am participat la revoluţie cu arma în mână, ca mulţi alţi colegi de generaţie. Din păcate mulţi dintre ei nu mai sunt. La ce s-or fi jertfit, săracii? Eu n-am fost în pericol nici o clipă, dar numai pentru că la Bacău a fost linişte, cu excepţia unor alarme false cu ţinte aeriene inexistente, efect al diversiunilor electronice de tip “radar”.

Anunţul cu fuga “odiosului” şi  a “sinistrei” mi-a pătruns în urechi şi-n suflet tocmai pe când mă aflam la sectorul de ambalaj al secţiei de tapiţerie, unde verificam stadiul pregătirii mărfurilor ce aveau să fie livrate a doua zi în Germania. Entuziasmul revoluţionar al lui Mircea Dinescu & Comp a erupt în eter prin staţia de amplificare a întreprinderii şi ne-a contaminat instantaneu pe noi toţi - cei tineri care, în inconştienţa şi-n inocenta noastră, am început să ţopăim şi să chiuim cu feţele luminate şi lacrimi de bucurie în ochi. Treaba cu “Mircea, fă-te că lucrezi!” n-am auzit-o decât mult mai târziu, aşa că la acea oră n-aveam nici un dubiu că ne aşteptau timpuri cu adevărat măreţe. Simţeam că porţile lumii se deschid în sfârşit şi pentru noi...

Cu nici o lună înainte un şofer de TIR neamţ îmi spusese confidenţial că Ceauşescu e „ultimul mohican” din Europa şi că e doar o chestiune de zile căderea lui. Deşi speram asta, nici o clipă nu mi-a trecut prin cap să-l cred. Cred că toată europa ştia ce avea să se întâmple, mai puţin noi...

Cei mai în vârstă, care au trăit, au văzut şi-au auzit mai multe la viaţa lor, se uitau la noi tot cu lacrimi în ochi, dar de groază şi cu feţe întunecate:

-         Potoliţi-vă, măi băieţi, că poate vă vede careva! Staţi că încă nu-i clar nimic  şi poate va dă-n gât vreun prost şi-atunci o să fie vai şi-amar de capu’ vostru! Şi de-al vostru şi de-al nostru! Staţi cuminţi! Dacă nu-i adevărat, sau dacă se-ntoarce iarăşi foaia? Că cu ăştia nu se ştie nimic, niciodată...

-         Nu vă faceţi griji, că dacă s-a pornit tăvălugul la vale, e greu să-l mai opreşti! Dac-au ajuns pân’ la radio, înseamnă că e groasă rău... (De televiziune încă nu ştiam).

-         Groasă, da! Ai zis bine, e groasă rău! Aţi mai văzut voi câine care să lase ciolanul din gură fără să muşte ca un turbat? .. Se lasă cu vărsare de sânge, măi copii! Se lasă cu vărsare de sânge...

                                               .....

În buimăceala lor, mai marii CPL-ului au convocat de urgenţă în clubul combinatului pe toţi şefii de secţii şi servicii, dându-le dispoziţie să ne înarmeze cu bâte şi să ne organizeze în grupuri de patrulare pe lângă garduri şi pe aleile dintre secţii, ca să apărăm întreprinderea de terorişti. Era un Combinat de Prelucrare a Lemnului foarte eficient (exportam cincisprezece - douăzeci de vagoane de mobilă pe zi), aşa că “înarmarea” celor circa nouă mii de muncitori/componenţi ai gărzilor patriotice s-ar fi făcut în maxim două-trei ore...

M-am uitat la cei care ne-au transmis ordinul ca la nişte căzuţi din lună ce erau! După un moment de uluire, n-am mai ţinut cont de nimic şi spre stupoarea tuturor le-am făcut arhicunoscutul semn de deranj mintal rotind de câteva ori degetele în dreptul tâmplei de parcă aş fi vrut să le deşurubez cutiuţa craniană pentru a le face reparaţiile cuvenite şi-am replicat cu o furie crescândă:

-         Măi, tovarăşi! Da’ sunteţi duşi cu pluta rău de tot... Ce dracu’ dom’le, chiar aţi luat-o razna cu toţii? Dumneavoastră vă daţi seama ce spuneţi? Cine dracu’ a dat ordinul ăsta cretinoid? Cum să stai dom’le cu paru-n mână în faţa teroristului? Băi oameni buni, eu am făcut karate şi dacă prind pe vreo-unul cu paru-n mână în faţa mea, îl bat cu mâinile şi picioarele de se cacă pe el, băi, aţi auzit, şi eu nu-s terorist! Ăia-s antrenaţi să ucidă şi să distrugă dom’le şi s-o credeţi voi c-or să vină cu mâinile goale... Şi voi vreţi să vă apărăm de ei cu paru’?

Tremuram tot de nervi, gândind: “Ia te uită dom’le cine ne-a condus atâţia ani”... După care am continuat pe acelaşi ton:

-         Nu!... Că nu sunteţi normali! Scoateţi băi, armamentul şi muniţia de la vaselină din camera de gardă, daţi-le la oameni şi plasaţi-i în dispozitivele pe care le-aţi decis la pregătirea gărzilor patriotice! Altfel, la ce ne-aţi mai frecat ridichea-aiurea cu instrucţia în fiecare lună? Ştim cu toţii unde să mergem şi ce avem de făcut cu armele ca să apărăm fabrica în caz că ne atacă forţe străine! Şi voi în loc de arme ne daţi ghioage?!...

-         N-avem dezlegare, tovarăşe, n-avem dezlegare! Şi fără dezlegare de la judeţeana gărzilor, nu putem să scoatem nici un cui din camera de gardă, dară-mi-te o puşcă cu muniţii...

-         Atuncea, pa şi la revedere! Apăraţi-vă singuri, că eu n-am chef să dau nas în nas cu teroristu’ pe aleile combinatului cu paru-n mână... El cu automatu’ şi eu cu paru’! Bă, da’ proşti ne mai credeţi! Dacă vreţi să apărăm revoluţia, trimiteţi-ne acolo unde se dau arme, băi, auziţi! Arme, nu bâte!

Nu după mult timp s-au grăbit a se întoarce cu soluţia:

-         A telefonat tovarăşul director la judeţ şi ăia ne-au cerut oameni la aeroport. Au zis că acolo se dau arme de la unitate militară de aviaţie, sub conducere militară...

-         Mai e încă cineva pe la judeţ? am replicat... Cine dracu’s ăia de-au început deja să dea ordine şi de care am şi început să ascultăm fără să ştim de cine?

-         Cică-s revoluţionari! Şi sunt şi militari... Au făcut un comitet sau dracu’ ştie ce-o fi ăla şi-au început să dea ordine în numele revoluţiei.  Mai flăcăi, dacă vreţi să vă bateţi şi să vă apăraţi oraşul, mergeţi la aeroport, că ăla e cel mai strategic punct din oraş! Noi aici nu putem să vă dăm arme fără ordin, că ne bagă la puşcărie chiar şi ăştia noi. Cine se oferă voluntar, vă punem la dispoziţie camionul gărzilor şi vă ducem acolo.

-         Eu mă dùc! Am făcut armata acolo şi-i cunosc pe toţi! Mă duc să adun băieţii! De aici merge careva?

.............

Când am ajuns la unitate şi-am coborât din camion, în uniformele noi de gărzi patriotice de-abia scoase de la naftalină, ne-a luat în primire un ofiţer pilot mai nou şi ne-a dus în faţa şefului de stat major şi al comandantului. Îi cunoşteam bine pe amândoi şi m-au recunoscut şi ei pe mine imediat:

-         Să trăiţi, dom’ colonel Buzdugan! Să trăiţi dom’ maior Stoica! Permiteţi să raportez: Sunt sergent major în rezervă Remus Constantin Raclău şi m-am prezentat la ordinele dumneavoastră cu detaşamentul de gărzi patriotice de la CPL Bacău.

-         Aaa! Da’ mi se pare că noi ne cunoaştem, nu-i aşa? Ai făcut armata la noi, aici, nu?

-         Da, dom colonel! Acum patru ani, la pază!

-         I-auziţi dom’ maior! La pază! Îi las pe mâinile dumneavoastră!

Cu maiorul Stoica în funcţie de şef al statului major, pe atunci căpitan, făcusem toate pregătirile şi instructajele la compania de pază:

-         Noroc, Raclău! Bine-ai revenit!

-         Să trăiţi!

-         Mai ţii minte dispozitivele în caz de alarmă?

-         Cum să nu! Ca pe “Tatăl nostru”! Ajung la toate şi cu ochii închişi...

-         Ba să caşti ochii mari cât sarmaua şi-n patru dacă se poate, că nu se ştie ce va fi! Ia-ţi băieţii şi mergeţi pe aliniamentul Sarata, ca sprijin terestru la tancuri!

-         Am înţeles!

-         Executarea!

Am stat de gardă acolo trei zile şi trei nopţi, de dormit am dormit în schimburi, în cazarmă, iar când s-au liniştit treburile şi au încetat alarmele ne-au dezarmat, ne-au demobilizat şi am redevenit cetăţeni civili...

...

După atâţia ani am ajuns să mă întreb:

“Dacă am fi ştiut atunci unde şi cum se va ajunge, oare ce am fi făcut toată omenirea aia adunată pe aeroport cu armele în mâini ?...”

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Domnu' Gigi

    de Remus Constantin Raclău      

          (Continuare la articolul "Iubire - bibelou de portelan"
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/01/iubire-bibelou-de-portelan.html)

Acum zece ani, la recomandarea fratelui meu – inginer în utilaje tehnologice pentru industria alimentară în România, convertit cu drag şi spor la şoferia pe TIR cu scopul de a o practica în Italia, unde a ajuns cu patru ani înaintea mea -  m-am angajat tot ca TIR-ist la firma la care lucrez şi în prezent. Încă!...

În ziua respectivă, odată ajuns la sediul firmei, l-am căutat pe proprietarul acesteia - căruia, ca să sune mai popular, o să-i spunem  “domnul Gigi”. Acesta, a citit CV-ul, m-a intervievat, după care m-a trimis să iau un camion din rampă şi să-l duc la depozitul din faţă. N-avea nici o relaţie de afaceri cu colegul său de alături, dar văzând “prospeţimea” permisului meu de conducere a decis c-ar fi mai sănătos să se convingă că sunt în stare să scot şi să bag un camion la rampă, printre celelalte camioane trase la încărcat sau descărcat, să ies cu el pe drum şi să mă întorc cu el neatins la sediu...

M-am executat în mod corespunzător, după care domnul Gigi şi-a dat OK-ul pentru angajarea mea, sub rezerva prelungirii probei de lucru (plătite) cu două săptămâni, timp în care trebuia să conduc în cuplu cu un coleg italian, mult mai experimentat şi care trebuia să-mi facă o evaluare completă, decisivă pentru decizia definitivă de angajare.

 Claudio, un om şi un coleg excepţional, m-a învăţat tot ceea ce trebuia să ştiu ca să mă descurc de unul singur pe camion, plecând de la specificul conducerii pe autostradă şi până la lucrurile cu care trebuia să mă dotez pentru supravieţuirea autonomă în deplasări. Şoferia pe Tir nu-i chiar o treabă uşoară şi presupune, pe lângă o serie întreagă de calităţi şi însuşiri specifice, asumarea unor cumplite sacrificii de timp, o voinţă de fier, precum şi  un profil psihologic destul de dur şi de rezistent la regimul de viaţă spartan de pe camion. Nu-i uşor să găseşti persoane care dispun pe de-a-ntregul de toate aceste calităţi şi care să şi fie dispuse să se supună unui astfel de regim şi tocmai de aceea este o meserie care se plăteşte foarte bine.

La sfârşitul celor două săptămâni, Claudio m-a apreciat pozitiv, cu câteva mici şi utile recomandări, foarte juste dealtfel, iar domnul Gigi şi-a reconfirmat decizia de angajare. La aflarea fericitului deznodământ, spre surprinderea tuturor, am avut o scurtă obiecţie:

-          Deci mă angajaţi!

-          Sigur că da!

-          Asta înseamnă că îndeplinesc toate exigenţele dumneavoastră.

-          Corect.

-           OK! Acum vreau să văd dacă şi dumneavoastră îndepliniţi condiţiile mele!

-          Stai un pic! Nu înţeleg. Cum vine asta? Nici măcar n-am încheiat formalităţile de angajare şi tu deja ai început să pui condiţii? Începem rău!...

-          Ba tocmai ca să începem bine, cred că se cuvine să punem lucrurile la punct încă din prima zi. Fixăm condiţiile colaborării şi apoi ne ţinem amândoi de cuvânt. “Patti chiari – amicizia lunga” si dice qui, vero? (“Înţelegerile clare fac prietenia lungă”, se spune pe-aici nu-i aşa?)

-          Bine, - spuse distrat domnul Gigi, ridicând curios din sprâncene şi lăsându-se relaxat pe spătarul fotoliului său directorial - te ascult!...

-          Domnule Gigi! Înainte de a fi român, sunt o fiinţă omenească. În consecinţă am exact aceleaşi necesităţi şi dorinţe ca orişice altă persoană normală şi ţinând cont că acum locuiesc în Italia, am exact aceleaşi cheltuieli, aceleasi dorinte si vise ca oricare alt cetăţean italian. Eu personal, am venit în Italia pentru a oferi ÎNTREAGA MEA CAPACITATE şi VOINŢĂ DE A LUCRA, unui angajator italian corect. Aşa că, dacă pe perioada cât voi lucra la dumneavoastră voi simţi sau auzi că faceţi vreo diferenţă între mine şi un lucrător italian, îmi rezerv dreptul omenesc de a vă saluta, cu respect, şi de a pleca ...

Domnului Gigi i s-a topit brusc zâmbetul de pe faţă, s-a îndreptat la verticală în fotoliu, m-a privit direct în ochi şi, dregându-şi vocea, mi-a spus pe un ton cât se poate de serios:

-          Va bene!... Mi-ai ridicat o problemă pe care nu mi-a mai subliniat-o nimeni până acum, în cei peste douăzeci de ani de când conduc această firmă. E o problemă reală, serioasă şi corectă, aşa că am să-ţi răspund şi eu la fel: firma noastră execută servicii de transport de mărfuri în contul unor terţe persoane, iar clienţii noştri ne plătesc la fel, indiferent dacă (scuzaţi cacofonia) camionul este condus de un român, de un italian sau de un albanez. Dacă ai să-mi faci aceeaşi treabă ca un italian, ai să primeşti acelaşi salariu şi ai să fii tratat ca şi colegii tăi italieni!...

A facut o scurtă pauză, după care a continuat:

-           Mai mult decât atât, pentru că mi-a plăcut modul în care te-ai prezentat astăzi, o să fac ceea ce n-am mai făcut cu nimeni până acum: o să-ţi fac contractul de muncă direct pe doi ani, fără perioada de probă individuală. CV-ul şi interviul mi-a creat impresia că am în faţă un om serios, aşa că sunt dispus să risc. (Notă: în Italia, cu greu poţi da afară un angajat căruia nu i-a expirat contractul). Dacă la sfârşitul acestor doi ani o să-mi păstrez impresia bună pe care mi-ai lăsat-o astăzi, o să-ţi prelungesc contractul pe perioadă nedeterminată. Pe de altă parte, dacă tu o să te simţi bine la noi şi dacă o să fii mulţumit de cum ai să fii tratat, ai să accepţi prelungirea. Dacă nu, ai să-mi spui franc - “Gigică, ia mai du-te ... cu firma ta cu tot!” - şi ne despărţim. De acord?

-          De acord, cu o menţiune...

-          Încă una?!...

-          Trebuie! Ultima... După cum v-am spus, am venit cu gândul cinstit de a-mi face bine treaba. O să mă comport la firma dumneavoastră aşa cum mi-ar fi plăcut să se fi comportat foştii mei angajaţi la firma mea! Problema e că eu nu sunt şofer de meserie; am permis de profesionist, conduc bine, dar n-am practicat şoferia la nici o firmă. Am făcut şcoala şi am luat permisul la urgenţă, ştiind că este una dintre meseriile bine plătite din Italia. De aceea este posibil să mai şi greşesc – şi vă rog să mă credeţi că n-am s-o fac cu intenţie şi nici din răutate, ci pur şi simplu din lipsă de experienţă. Cum nu vreau să supăr pe nimeni, o să vă rog să-mi spuneţi când şi cu ce am greşit, ca să mă pot corecta şi astfel să nu mai greşesc altă dată.

-          Nu-ţi fă nici o grijă, c-am să-ţi spun! O să-ţi explicăm tot ceea ce ai de făcut şi o să te informăm dacă şi cu ce ai greşit. Dacă n-o să se mai repete, o să fie totul OK. E bine?

-          E bine!

-          Ok! Acum pot să-ţi spun că ai nimerit la o firmă mică – şi aici vreau să zic că a fost uşor modest – familială, dar care are deja o mică tradiţie.

         Ajuns la acest punct, s-a ridicat de la birou şi s-a îndreptat cu mândrie către peretele din faţă, unde la loc de cinste, stăteau fotografiile de arhivă şi a continuat, arătându-mi-le:

-           Afacerea a început-o bunicul meu, cu un camion mic, închiriat, pe care a ajuns să-l cumpere şi cu care, cât a trăit şi-a mai luat încă trei. A continuat-o apoi tatăl meu, care a cumpărat terenul pentru parcare, l-a pietruit şi a mărit parcul auto la douăsprezece camioane, după care am preluat-o eu cu soră-mea şi cu fratele meu mai mic, împreună cu care am construit depozitul şi am asfaltat parcarea, ajungând la douăzeci şi patru de camioane şi la aproape patruzeci de angajaţi. Avem oameni care lucrează de peste treizeci si cinci de ani la noi şi aşteaptă deja să iasă la pensie. Dacă ai să-ţi faci treaba bine, şi tu ai să ai posibilitatea de a ieşi la pensie de la noi ... şi mai mai să-i plesnească nasturii de la pieptul cămăşii de bombat ce era, şi-avea şi de ce!

După care a adăugat ca să mă asigure:

-          Noi ne respectăm oamenii şi-i tratăm bine, să ştii!...

      Am bătut palma, şi ... au trecut deja zece ani de când lucrăm împreună.

E simplu: eu îmi fac treaba şi ei mă plătesc. Aşa cum mi-a promis domnul Gigi în prima zi:  corect, la timp şi fără deosebiri.

                                                                 ....

    Într-o zi, în timp ce făceam plinul, mă trezesc în curtea firmei cu un camion de la o altă firmă italiană, din care coboară un bărbat scurt, dar plin de vână, care mă întrebă într-o italiană aproximativă unde-l găseşte pe patronul firmei. Când l-am văzut şi mai ales auzit, m-a fulgerat un gând la care nu m-am putut abţine să nu zâmbesc şi i-am răspuns şugubăţ:

-          No! Zîi, mă oşăne care-i baiu’?

-          Eşti român?

-          Ce! Nu m-auzi?

-          No, amu’ de auzît, te-am auzît, da’ tot mirat-îs: că de-s român m-or mai ghicit; da’ chiar să mi să zîcă aşa din prima că-s oşan, încă n-am mai pomenit! Cum de m-ai ghicit?

-          Apăi ci să-ţ’ fac dragu’ meu, dacâ scrii “ţurăi-ţa” pi fruntea ta!...

Ne-am strâns cu veselie mâinile şi ne-am salutat călduros, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea:

-          Hai noroc şi bună ziua, măi moldovene, că tare mai eşti simpatic!

-          Noroc vere şi bine m-ai găsit! Bună ziua şi ţie! Ce vânt mi te-a adus în cale? (în străinătate e un adevărat miracol când cauţi ceva sau pe cineva, la două mii de km de casă şi dai peste un conaţional care mai şi ştie să te îndrume, de aici şi “bine m-ai găsit”-ul...)

-          Îl caut pe patronu’ vostru, pe domnu’... Gigi.

-          Nu-l mai căuta că l-ai găsit. Uite-l colo!... (“domnul Gigi”, trăgea din greu de un transpalet manual plin cu saci de furaje, de vreo sapte sute de kile)

-          Râzi de mine!...

-          Ba, deloc.

-          Da’ ce, mă, la voi patronu’ munceşte?

-          Mai mult ca noi, oşăne, mai mult ca noi!...

-          Doamne feri' !... Păi, la noi în sat, dacă unu-şi cumpără o drujbă, a doua zi îşi angajează om să lucre cu dânsa, că el îi patron!...

-          Apăi, vezi tu, măi oşăne, iaca de aia-s italienii unde sunt şi noi cu căciula-n mână, să cătăm de lucru pe la ei...

..........

Si se continuă cu povestirile:

      http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/02/domnu-gigi-2.html

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/04/domnu-gigi-sedinta-de-sindicat.html

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"