Parlamentarul turmentat

de  

Remus Constantin Raclău

,

Din nou se apropie alegerile şi din nou intră în fibrilaţie politicianul român, mai ameţit de emoţiile evenimentului decât dacă ar fi consumat alcool. Nesigur pe situaţie, ca de fiecare dată în astfel de ocazii, a început mai întâi să-şi facă obişnuitul joc de glezne cu mişcări evazive de tatonare, când la stânga, când la dreapta eşichierului politic, în căutarea unui loc cât mai bun pe listele electorale, unde-o fi... 

Nu contează partidul! Nu contează ideologia! Important e să i se ofere un loc cât mai sus şi cât mai vizibil pe listă . Nu contează unde! Nu contează dacă e o circumscripţie din capitală, din centrul ţării sau de la mama naibii... Poate să fie şi la capătul pământului, nu con-tea-ză ! Dimpotrivă: cu cât e mai departe, cu atât mai mari sunt şansele să nu fi auzit nimeni de el şi în consecinţă să nu aibă nimeni nimic rău de zis despre persoana lui - va apărea călare pe un cal alb, ca un cavaler imaculat al dreptăţii, ca un înger salvator, ca... ce vrea muşchii lui, dacă tot nu-l cunoaşte nimeni. Sau cel puţin aşa ar trebui, că el s-a străduit... A stat cuminte-cuminţel în banca lui din Parlament; nu s-a certat cu nimeni, n-a deranjat pe nimeni; n-a vorbit neîntrebat; a ridicat mâna când i s-a spus să fie "pentru", sau "contra" - după caz şi a coborât-o când i s-a spus că trebuie să se abţină, ba a mai votat şi la două mâini - numai să iasă numărătoarea cum trebuie !

Nu contează nici măcar potenţialul zonei în care va candida, nu face pretenţii. Poate să fie şi o circumscripţie "săracă", nu contează! Dimpotrivă: cu cât e mai sărac ţinutul, cu atât e mai ieftin de cumpărat votul ! Pe urmă, după ce şi-a văzut votul în urnă, ştie el să facă în aşa fel încât să-şi vadă şi "sacii în căruţă". Un "băiat deştept" odată ales, ştie să-şi facă relaţii: serveşte pe unul, serveşte pe altul, pune o vorbă ici - o vorbă colea... ce-l costă? Pune doar cuvântul şi ... cuvântul de parlamentar are greutate! 

A fost darnic cu cuvintele şi acum se aşteaptă la sprijin: îi contactează pe cei pe care i-a ajutat de la înălţimea funcţiei, şi le aduce aminte. Şi "lumea bună" îşi aduce aminte. Cine-şi permite să-l refuze?... Aşa ceva nu se face: a fost om cu toţi cei "care pot" şi acum aşteaptă ca aceşti "toţi" să pună mână de la mână şi "să-l facă om"... cu încă un mandat. E adevărat, campania costă, dar şi dacă îl realege prostimea... Îşi recuperează cu toţii ”totul”, cu vârf şi îndesat. "Ajutorul" din campania electorală e cea mai profitabilă "investiţie" ! 

Dacă îi reproşează cineva că este un traseist politic, vă va răspunde cu cel mai senin aer din lume: "Şi ce dacă? Atâta timp cât lumea mă votează, adică mă votează pe mine - vreau să spun - care-i problema? Ce dacă am schimbat partidul şi circumscripţia la fiecare alegeri? E ilegal cumva? Şi-apoi, scuzaţi-mă, dar e în tradiţia alegerilor din România: de Agamiță Dandanache aţi auzit? Ăsta a îmbătrânit pe drumuri, tot schimbând "colegiile" şi s-a damblagit în aşa hal de-i sunau în cap clopoţeii de la săniuţă sau de la caleașcă, până şi-n somn. Ei, eu mai am până s-ajung ca el: deocamdată îmi sună-n cap numai celularul !"

Dacă s-ar trasa o linie conformă cu traseul politic al multor politicieni "de-ai noştri", ar semăna perfect cu traiectoria faimosului cetăţean turmentat găsitor de scrisori. În popor s-ar zice că linia politică urmată de un astfel de parlamentar turmentat seamănă mai degrabă cu "pișatul boului"! Să fie oare de la caracter?

Dar să nu credeţi că numai parlamentarii umblă ca zăbăucii după un loc pe liste! Şi partidele la rândul lor, "se zbat" şi se agită să vâneze personalităţi de seamă, oameni cunoscuţi şi cu priză la popor, cărora să le propună un loc eligibil pe listele mai dificile de pe undeva prin ţară. Se bat partidele pe cântăreţi, pe actori sau pe sportivi de faimă. Se întrec în oferte şi în promisiuni, neuitând să precizeze că "celebritatea" nu va trebui să facă practic nimic; nici un efort - nici fizic şi nici intelectual: "Vino mata' la noi şi ne ocupăm noi de tot! Nu-ţi fă griji dacă n-ai să te pricepi (dimpotrivă - e chiar mai bine!); ne "pricepem" noi şi ţi le servim pe tavă, îţi spunem noi când şi cum, astfel că mata' trebuie numai să ridici mâna când te anunţăm noi. Poţi să şi dormi la şedinţe dacă vrei - mulţi o fac deja şi chiar cu succes ! E simplu ca bună ziua, numai să vii la noi şi să ne aduci voturi"...

Şi chiar că trebuie să se agite staffurile de campanie ale partidelor - să ştiţi ! Păi vă daţi seama domniile voastre, cât de mult se erodează un partid parlamentar aflat la guvernare? Ştiţi dumneavoastră ce eforturi mediatice şi câte diversiuni se fac pentru a spăla obrazul politicienilor înainte de alegeri ca să pară cât mai "fresh"? Păi la cât s-au compromis marea majoritate dintre ei prin "activitatea" lor politică şi mai ales "economică", în total dispreţ faţă de masa de alegători - cetăţeni oneşti şi cotizanţi cinstiţi la bugetul ţării - la câte țepe şi tunuri s-au dezvăluit despre ei, la câtă șpagă au luat, la câte neamuri şi-au pus în funcţii şi la alte câte şi mai câte... nici n-ar trebui să vă miraţi prea tare!

Dar ce nu fac ei pentru a ne mai aburi o dată: câte alianţe noi, câte schimbări de denumiri, câte dezmembrări şi reasamblări, câte aripi, fracţiuni şi curente de opinie se rebelează (sic), câte culori şi sigle se schimbă, câte sloganuri şi câte pălării se probează la aceleaşi veşnice Mării şi câte şi mai câte, că li se poate reproşa orice, dar numai de lipsă de imaginaţie nu-i putem acuza ! Şi cum să nu se agite, şi cum să nu le încerce pe toate dacă suntem pretenţioşi !... Păi dacă noi românii avem mereu pretenția să fim conduşi numai de "deştepţi" şi de "Feţi Frumoşi"... Păi cum credeţi că au făcut carieră Ion Iliescu şi Petre Roman, imediat după revoluţie? Păi în raport cu cizmarul de dinainte, 'nea Nelu cu cele două facultăţi ale lui venea din lună, iar în comparaţie cu Bobu, Petrişor de la Apaca, venea din stele !... Adevărul adevărat e că dacă am fi ştiut noi pe atunci cum se fac facultăţile, cum se iau masterele şi cum se dau doctoratele "în lumea bună" a aleşilor, ar fi avut şi ei viaţă mai grea - "a la Ponta"!

Spuneam deci că ne plac oamenii deştepţi şi frumoşi. Cui nu-i plac? Dar cum din invidie nu suntem în stare să-i găsim printre cei cunoscuţi (eheeei - mărul din curtea vecinului, mama lui de măr...), îi căutăm cât mai departe de noi, iar de aici şi până la țeapă nu-i decât un pas: acceptăm orbeşte "Feţii Frumoşi" pe care ni-i propun "deştepţii" de prin mass media, pe ideea că dacă cineva îi dă la televizor înseamnă că merită şi că sunt deştepţi - că dacă eram şi eu frumos şi deştept, poate mă dădeau şi pe mine, dar aşa... mai am de mâncat multă mămăligă până s-ating "standardul" de televizabil...

Sau poate că îi preferăm pe aceștia, pentru ca în caz de eșec să putem zice: ”Ei, lasă, mamă ! Ce dacă m-a furat? Măcar m-a furat un om deștept ! Ș-apoi ai văzut ce frumos era? Mânca-l-ar mama ! Că-i dădeam și eu singură... numa' să-mi fi cerut!...

Doamne iartă-ne că nu știm ce facem !

Dar ceea ce mă intrigă cel mai mult este golăneala asta cu alegerea unor oameni străini de zona pe care vor să o reprezinte; adică de ce ni se propune nouă, un candidat de la Craiova (n-am nimic cu oltenii, dau doar un exemplu) să candideze la Iaşi - spre exemplu? Nu cumva pentru că se ştie că nu-şi va face nicidecum datoria de a-i reprezenta pe ieşeni şi că va acţiona doar spre binele lui personal şi al celor care l-au propulsat pe listă? Nu cumva pentru a avea posibilitatea, ca după ce se va compromite la Iaşi, să nu se irosească "bunătate de investiţie" şi să poată candida liniştit - prostind un alt electorat din, să zicem... Constanța sau de ce nu, Oradea?Atunci când cetăţenii de la bloc îşi aleg şeful de scară, nici prin cap nu le-ar trece să aleagă pe unul de la blocul vecin; nu mai vorbim de unul de pe altă stradă: ce ştie ăla de nevoile noastre concrete şi imediate? Ce-l doare pe el de scara noastră?... Şi-atunci cum putem încredinţa oraşul sau judeţul unuia venit de aiurea: ce ştie ăla de nevoile concrete şi imediate ale comunităţii noastre? Ce-l doare pe el de oraşul sau de judeţul nostru? A nu scădea simţul responsabilităţii pe măsură ce se îndepărtează de noi (teritorial vorbind)subiectul supus discuţiei, înseamnă a avea conştiinţă de neam. Dacă noi "pasăm" această responsabilitate altora, există pericolul ca şi aceştia să procedeze la fel şi atunci conștiința de neam dispare și vom suferi cu toţii de pe urma consecințelor acestui fapt. Şi-atunci vin şi vă-ntreb: e mai importantă o "scară", decât o ţară?


Eu unul aş propune o modificare legislativă, în sensul obligativităţii de a desemna drept candidaţi numai "domni pământeni" adică deputaţi sau senatori obligatoriu din părţile locului pe care pretind să-l reprezinte, cu minim zece ani de reşedinţă în zonă (că altfel ne trezim cu candidaţi care îşi fac buletin în ziua declanşării campaniei electorale)... Ce ziceţi? 

Tare mi-ar plăcea să văd drept candidaţi nişte ţărani gospodari, nişte muncitori isteţi, nişte pensionari înţelepţi... Și dacă nu ne lasă inima s-alegem niște oameni simpli chiar dintre noi, ce-ați zice despre unii profesori, medici sau ingineri - cunoscuţi şi respectaţi de toată lumea pentru bunul simţ, pentru modestia şi pentru lunga lor activitate eficientă, în sprijinul comunităţii locale sau zonale din care provin. Un astfel de om sunt sigur că se va zbate să obţină maximul de avantaje pentru oamenii pe care-i reprezintă, că va lucra numai în folosul obştii, aşa cum a dovedit de când îl cunoaştem şi până acum şi că un astfel de om nu-şi va păta nicicând obrazul (nici măcar contra cost) făcând ceva împotriva intereselor obştii din care s-a ridicat şi în care se va retrage după ce nu va mai fi demnitar!

Şi-atunci să-l văd eu pe parlamentarul ăla de locuieşte pe aceeaşi stradă cu mine că nu-şi face ca lumea datoria de a mă reprezenta şi de a-mi apăra interesele... Dau eu ochii cu el pe stradă! Şi dacă va avea nesimţirea să mă privească în ochi voi avea şi eu tupeul să-i bat obrazul ! Şi nu-i va ajunge nici toată apa Dunării ca să şi-l spele ...

Ce ziceţi, s-ar putea să am vreun dram de dreptate? 

Până atunci, mergeți la vot, oameni buni ! Mergeți la vot și votați idei, planuri, programe și proiecte ! Votați oamenii oameni și nu marionete ! Votați-i pe cei ce s-au ținut de cuvânt și dacă nu știți să existe așa ceva, dați vot de blam ! 
Prezentați-vă la vot în număr cât mai mare, ca atunci, imediat după revoluție ! Arătați că vă pasă, arătați că vă implicați, că vreți o schimbare ! Arătați că sunteți vii !

Ultima oară nu v-ați prezentat și au luat lehamitea dumneavoastră ca pe o aprobare. Acum veniți și spuneți clar aplicand ștampila - și de mai multe ori dacă doriți - că v-ați săturat !
O jumătate de oră, o dată la patru ani, putem și noi să ”sacrificăm”! Altfel nu merităm nici măcar apelativul de oameni, dară-mi-te pe acela de cetățeni responsabili și ne coborâm din nou la stadiul de maimuțe. 

Maimuțele nu votează...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Un simplu instalator

Comentariu la o povestire de pe blogul unui amic de net:

https://radu-iliescu.blogspot.it/2016/11/probabil-lucrul-care-ar-trebui-sa-ne.html

Notă: am recurs la această metodă întrucât nu am reuşit să public comentariul direct pe blog-ul dumnealui - chestie de abilităţi internautice, lipsă la mine ...

Povestirea de faţă este un exemplu semnificativ de efect tragic al unor problematici socio-culturale cu rădăcini adânci în mentalitatea românească...

 Dispreţul faţă de munca manuală - considerată inferioară şi înjositoare raportat la munca cu capul - "munca intelectuală". Omul simplu, muncitor cu mâinile şi cârca, lipsit de pregătire şi de capacitatea de înţelegere a unei realităţi care-l depăşeşte constant sub (prea) multe aspecte, sătul de transpiraţia corpului său muncit şi epuizat fizic de trudă, îşi blesteamă soarta şi-şi promite revanşa în faţa sorţii măcar din partea descendenţilor săi direcţi: "măcar ei să nu mai sufere cum sufăr eu, măcar ei să nu mai trudească din greu pentru o bucată de pâine, măcar ei să poată mânca un covrig în timpul programului fără a fi nevoiţi să se spele pe mâini, măcar ei să fie respectaţi şi salutaţi pe stradă pentru munca pe care o fac" - pentru că în mentalul colectiv al "pălmaşului", munca manuală nu e respectată şi nu e plătită aşa cum se cuvine întrucât e ceva prea simplu, prea accesibil, prea la îndemâna tuturor, ceva ce "orice prost poate face"...

În alternativă, munca ce presupune uzul preponderent al cunoştinţelor acumulate în urma unui proces îndelungat de învăţare şi educaţie, e demnă de tot respectul, întrucât accesul la aceste funcţii este mult mai dificil şi în consecinţă mult mai greu tangibil.

Acest tipar de gândire este atât de intens prezent în societatea actuală încât s-a produs practic o răsturnare de situaţie: în instituţiile de învăţământ (şi nu este deloc o situaţie specific românească, ci una incredibil de extinsă intre diversele contexte sociale de pe suprafaţa pământului) avem o inflaţie de studenţi la specialităţile teoretice, în timp ce la specialităţile tehnice - în urma absolvirii cărora studentul e capabil să producă sau să facă ceva fizic şi palpabil în mod concret - multe locuri rămân neocupate. Şi ca să fie "tacâmul complet"  după absolvire chiar şi absolvenţii acestor specialităţi se îndreaptă către cursuri de curricula teoretică, ţintind funcţii extra ori supra-productive, (marketing, management, logistică, comercial, etc).

Când le-am explicat copiilor mei această intuiţie a mea şi am vrut să le exemplific în mod plastic posibilele situaţii cu care se va confrunta "lumea" într-un viitor deloc îndepărtat, i-am pus să reflecteze asupra următorului foarte probabil aspect:

" Imaginati-vă un zgârie nori, plin cu birouri de firme de succes - a căror cifră de afaceri zbârnâi - pline cu personal fiţos, ultra calificat şi ultra performant în domeniile lor de activitate birocratic-speculative. 

Vă puteţi imagina, desigur, că în mod logic şi firesc, un astfel de zgârie nori are un număr semnificativ de WC-uri, pe fiecare etaj, atâtea câte au considerat arhitecţii că ar fi necesare conform normativelor de proiectare a construcţiilor de birouri, care prevăd câte un "tron" la fiecare "X" nr de lucrători... 

Cred că sunteţi de acord cu mine, că în mod inevitabil, printre acei oameni superdotaţi şi super-bine-pregătiţi şi calificaţi şi experimentaţi şi ... se mai poate găsi şi câte unul mai puţin conştiincios sau mai "rebel", care să nu respecte întrutotul normele care prevăd că nu orice şi oricât se poate arunca într-un WC, şi că oricând există riscul ca la un anumit etaj, cu cât mai jos, cu atât mai probabil şi mai grav, UN WC să se înfunde... 

Acuma, pentru cine nu ştie trebuie să explic: un wc înfundat la un etaj inferior, provoacă inundaţie la acel etaj, prin refularea dejecţiilor umane de la etajele superioare. Dejecţii care, oricât de educată şi de elegantă şi de fiţoasă ar fi populaţia birocrată de deasupra - PUT !...
Şi când spun că pute, dacă nu aţi crescut la ţară şi nu ştiţi cum miroase o cocină sau un grajd, nu cred că aveţi dimensiunea reală a acestui fenomen... Aşa că va trebui să mă credeţi pe cuvânt când vă spun că mirosul este pestilenţial şi insuportabil, odorizantele devenind absolut ineficiente şi de prisos... 

Şi e tot aşa de lesne de imaginat că printre fiţoşii birocraţi şi intelectuali de prim rang, nu se va găsi niciunul - dar absolut niciunul - dispus şi capabil să-şi suflece mâinile şi să-şi bage mânuţele în WC-ul cu pricina pentru a scoate afară chestiile alea rebele şi încăpăţânate care îi obturează normala funcţionare şi scurgere, pentru că ar fi, nu-i aşa, un gest oribil... 

Ei bine, vă garantez eu, că în minutele imediat următoare unei astfel de catastrofe olfactive, administratorul clădirii aceleia, moderne şi elegante şi care a costat un vagon de bani, va fi asaltat de telefoanele, faxurile, mail-urile şi interpelările direct urlate ale fiţoşilor birocraţi-intelectuali de prim rang, de o aşa manieră, încât ar fi dispus să plătească UN SIMPLU INSTALATOR (care prin natura meseriei are nasul şi stomacul mai puţin sensibile), cu greutatea lui în aur, numai să se deranjeze şi vină spre a le rezolva puturoasa problemuţă...

&&&&&&&&

Note Blog "Nostalgie despre bunul simţ": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursă și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Cafeluţa cu caimac

Cafeluţa cu caimac

     O să vă spun în cele ce urmează o povestioară adevărată, trăită aievea de bunicul meu pe când era recrut în armată, exact aşa cum mi-a spus-o el ...

     În primele zile din vara anului de graţie 1944, în plin război, pe când spicele de grâu încă nu erau hotărâte dacă a venit sau nu vremea să se coacă, tânărul Savin Ion, ţăran din Icuşeştii Neamţului, cel care pentru mine a fost şi va fi pentru toată viaţa mea - “bunicu’ Nicâ”, s-a trezit cu ordin de încorporare.

    “ Jalanie mare!...”, cum zicea bunica, săraca. A fi recrutat în armată e în general o chestiune preocupantă: ştii că urmează o anumită perioadă a vieţii tale în care nu-ţi mai aparţii şi asupra căreia nu ai nici un fel de control - trebuie să mergi acolo unde ţi se ordonă şi să faci tot ceea ce ţi se comandă, fără ca tu să ai dreptul să gândeşti, măcar, la “ce” şi mai ales “de ce” faci, ceea ce eşti obligat, prin jurământ, să faci! Judecăţile proprii, comentariile şi ezitările, nu numai că nu sunt tolerate, ci cu mult mai mult decât atât - sunt considerate, în mod ostil şi dispreţuitor pentru fiinţa din tine - omul, un act de trădare!... 

     Cumplită dilemă !... Dacă, în virtutea faptului că eşti om - fiinţă dumnezeiască superioară, dotată în mod natural cu raţiune, spirit şi conştiinţă - îndrăzneşti să gândeşti altfel - eşti trădător! Dar dacă, om fiind, nu mai gândeşti – atunci mă-ntreb dacă mai ai dreptul să te consideri om ... Hotărât lucru: armata n-ar trebui să fie pentru oameni, ci pentru maşini programate şi animale dresate!

     Dar, mai mult decât atât: ia gândiţi-vă cum ar fi dacă s-ar întâmpla ca cineva să fie recrutat în armată chiar în vremuri tulburi, de război ... Vă asigur că nu-i nici pe departe o veste optimistă pentru un tânăr plin de viaţă, planuri şi speranţe, aşa cum era bunicu’ pe vremea ‘ceea: ştii “când şi unde” - pleci, dar nu ştii “de unde”, nu ştii “când”, şi mai ales nu ştii “dacă” - te mai întorci ... 

     Ce mai conta că în câteva săptămâni bunicu’, ca dealtfel toţi ceilalţi oameni gospodari ai satului, trebuia să-şi înceapă secerişul ?... 

     Ce mai conta că lumea abia aştepta să se bucure de roadele hărniciei lor ? Că, acuş’- acuş’ venea toamna, când via trebuie culeasă, strugurii zdrobiţi şi vinul tras în butoaie; că toate cele ale câmpului trebuiesc duse în hambare; că lucerna şi trifoiul trebuiau cosite, transformate în fân şi urcate în podul şurii, la adăpost – ca strânsură - din care să aibă omul ce să dea drept hrană la vite la iarnă ?

     Ce mai conta că-şi făcuse planuri să vândă două dintre vaci, cu viţei cu tot, ca să-şi facă bani de-nsuratoare cu Niculina lui Dănilă, viitoarea mea bunică, împreună cu care visa, ca orice cuplu tânăr din vremea aceea, să-şi ia o căruţă şi să se retragă numai ei amândoi pe-un petec de pământ moştenit, unde să-şi facă o casă şi să umple curtea cu câţi copii o vrea Bunul Dumnezeu să-i binecuvânteze ? Ce mai conta ?...

     Războiul hrăpăreţ avea nevoie de carne proaspătă de tun, şi cineva, un om elegant, dintr-un birou răcoros şi bine adăpostit, a decis că “Nica a lu’ Sajin di la Icusasti”, era tocmai bun pentru asta...

     Şi cum “unde-i ordin nu-i tocmeală”, bunicu’ a trebuit  să se ducă la un dulgher din sat care i-a făcut, după cum se obişnuia pe vremurile alea, o valiză militărească din lemn - un fel de cufăr mai mic, bine închegat, cu mâner, balamale şi capac - anume meşteşugit ca să reziste la drum lung şi vremuri grele.

    Şi-n dimineaţa stabilită prin ordin, s-a trezit cu noaptea-n cap, şi-a luat bocceluţa cu merinde, lada-valiza cu cele câteva “bulendri” de schimb permise de regulament, portofelul cu acte şi cu ordinul de încorporare - toate pregătite de cu seara, a sărutat-o pe bunica şi asigurând-o că n-are de gând s-o lase nemăritată, aşa tânără şi frumoasă cum era, şi-a făcut o cruce mare, s-a urcat în căruţă cu alţi flăcăi ori proaspăt-însurăţei din sat, au dat bice cailor şi privind cu jind în urmă, au plecat cu Dumnezeu înainte - la război !...

     A ajuns unde a ajuns şi-a fost repartizat la un batalion de “pionieri de munte” (unităţi specializate în lupta montana, cărora, cândva după război, li s-a schimbat denumirea în “vânători de munte”), într-un batalion condus de un căpitan foarte mândru şi foarte sever. 

     “Dom’ Căpitan” – om cu o anumită educaţie şi băiat de bani gata dintr-o familie boierească de vită veche - îşi avea tabieturile lui, la care nici măcar războiul nu reuşise să-l facă să renunţe. În consecinţă plecase de acasă cu servitoare cu tot - o văduvă mai în vârstă, care-l cunoştea de mic şi care-i făcea toate mofturile - femeie de oraş, deşteaptă şi de încredere care-l însoţise peste tot în război, bună gospodină, grijulie, pricepută şi răbdătoare, îl răsfăţa şi-l îngrijea de parc-ar fi fost copilul ei, încercând să-l facă să simtă cât mai puţin posibil diferenţa dintre situaţia de pe front şi confortul de acasă ...   

     Problema era că, după ce România întorsese armele împotriva nemţilor, ofiţerii armatei roşii care intrase în ţară, comunişti sincer convinşi de justeţea egalitarismului, nu vedeau cu ochi buni şi nu-i agreau defel pe ofiţerii romani cu “slugi” civile, astfel că “Dom’ Căpitan” al nostru a decis, nu fără strângere de inimă, că e cu mult mai prudent, mai sănătos şi mai “cu minte”, să-şi facă servitoarea pachet şi s-o trimită înapoi acasă, la moşia lor de reşedinţă. 

     Dar cum gradul şi funcţia îi dădeau prin regulament dreptul la o ordonanţă, s-a decis să-şi aleagă una din rândurile noilor recruţi proaspăt incorporaţi – “altă Marie, dar aceeaşi pălărie” !... Mare diferenţă: acum nu mai avea un slujitor ci o ordonanţă. Adică tot un fel de slugă, dar nu una civilă - angajată benevol şi cu salariu, ci un militar - obligat prin jurământ, să-l slugăreasca – gratis !

     Cu alte cuvinte, adio relaţie de respect şi reciprocitate: ofiţerul nu mai beneficia de serviciile unui om de încredere, liber să stea sau să plece, care să-l slujească din convingere, cu o fidelitate sinceră izvorâtă din libertatea propriilor sale alegeri, răsplătite cu onestitate în baza unei înţelegeri reciproc comsimţite – ci de o fiinţă captivă, legată de el prin jurământ, obligată prin portul uniformei la depersonalizare, căreia poţi să i te adresezi fără probleme, nu neapărat pomenindu-i numele, ci folosind mai degrabă un apelativ ce depinde de semnificaţia însemnelor pe care statul i le-a pus pe umeri – gradul militar – amintindu-i astfel ca nu-i altceva o maşină impersonală de executat ordine - un fel de sclav în toată regula, dac-ar fi să ne luăm după canoanele “Declaraţiei universale a drepturilor omului”...

     Bună afacere comunismul ăsta, dom’le, n-am ce zice !...

     Şi cum legile ţării şi regulamentele militare îi ofereau toată acoperirea necesară, atunci : „Trăiască Comunismul” !... (şi cacofonia aferentă) ...

     Era o căldură de se topeau şi pietrele. Atât uşa cât şi fereastra de la biroul domnului căpitan, din micuţa viluță rechiziţionata temporar de armată ce servea simultan atât drept comandament de campanie cât şi de reşedinţă era larg deschisă. Compania de recruţi era în curte la instrucţie. 
           -          Plutonier, Vârlaaan ! se auzi din interior...
     -          Dom’ plutonier! Va strigă ... îi zise sergentul cu glas scăzut.
     -          Cum?
     -          ... Dom’ căpitan ... răspunse sergentul făcând semn cu capul înspre fereastra deschisă.
 -          Ordonaaați ! răcni plutonierul, din toţi bojocii.

     -          La ordin! continuă căpitanul. În birou!...

     Plutonierul se grăbi în pas alergător spre clădire. Odată ajuns în tocul uşii îşi anunţă prezenţa:

          -          Ordonaţi, dom’ căpitan!

     Căpitanul nu prea părea în apele lui. Nu-l văzuse niciodată aşa de încurcat. Începu ezitant:

    -          Vârlane ..., după cum ştii, trebuie s-o trimit acasă pe ’tușa Catinca ..., şi-mi trebuie o ordonanţă. Adună recruţii că vreau s-aleg pe careva. Tu-i ştii mai bine: vreau unul isteţ, ascultător şi muncitor, unul mai curăţel, aşa ..., şi mai fâşneţ ..., să-l ducă mintea ..., ştii tu!... Gândeşte-te la vreo doi-trei din ăştia şi arată-mi-i, că trebuie să i-l pun la dispoziţie Catincăi, până deseară, ca să-ncepă să-l instruiască, înţelegi ?

-           ’Nţeles, dom’ căpitan!

-          Mulţumesc, ai tu grijă, da! Executarea!...

-          Să trăiţi !... îi răspunse Vârlan, după care ieşi în curte şi se adresă sergentului:

-          Stoiane!...

-          Ordonaţi!

-          Recruţii în formaţie!

-          ’Nţeles!... 

Zis şi făcut! Sergentul dădu ordinele corespunzătoare iar trupa fu nevoită să se conformeze regulamentar, în pas alergător...

     Acu’ trebuie să vă mai informez asupra unui amănunt destul de important, ca să nu zic decisiv, în desfăşurarea povestirii noastre: atunci când se dă adunarea în armată, ostaşii se aşează ordonat în formaţie, aliniaţi după înălţime, fiecare la locul lui, dinainte stabilit. Bunicu’ Nică era destul de micuţ de statură şi cam slăbuţ, şi dacă ar fi să-l comparăm cu toţi ceilalţi ostaşi, era de fapt cel mai mic din unitate, aşa că, din punct de vedere regulamentar, locul lui nu putea fi decât cel din coadă – “tabachera” – cum milităreşte era numit, nu fără un iz de ironie cu aere de superioritate – soldatul cel mai înalt se numeşte “bază”, iar cel mai mic – “tabacheră”, un soi de soldăţel de buzunar, ceva atât de mic şi de uşor, încât ar putea încăpea cu uşurinţă în buzunarul unui ”haidamac” comun…

     Se ştie, e firesc şi e normal, că, fiziceşte vorbind, un haidamac se mişca cu mult mai lent decât un prichindel - un sac de carne îl mişti întotdeauna mai greu decât o traistă, o vrabie e mai iute decât barza, iar boul e cu mult mai greoi decât o capră – logic, nu?… 

     Şi cum eficienţa este una dintre condiţiile de bază ale succesului, în toate domeniile vieții cotidiene, şi armata, la rândul ei, a încercat să ţină cont de acest adevăr incontestabil, croind şi adaptându-şi regulamentele militare în aşa fel încât să dea o cursivitate maximă tuturor acţiunilor şi deplasărilor de trupe în teren. În armată, pentru a da forţa şi eficienţa maximă acţiunilor sale, e esenţial ca toţi militarii, toată trupa, să se mişte în bloc, simultan, astfel încât de la distanţă să pară că se mişcă toţi ca unul, formând un trup închegat, unit, puternic şi nimicitor. Dar cum să faci o barză să zboare cu agilitatea unei vrăbii şi o capră să aibă forţa unui taur?

     Simplu: cu grijă şi cu atenţie … şi mai ales cu un pic de şmecherie: trebuie să-l faci pe fiecare ostaş să se mişte conform abilităţilor sale naturale: pe cel mic să-l faci să zburde cu agilitatea unui ied, iar pe cel mare să-l prefaci într-o stâncă, capabilă să dea stabilitatea şi forţa trupei.

     Astfel, la toate schimbările de direcţie, baza – “malacul” din formaţie – se întoarce practic pe loc, în timp ce toţi ceilalţi se mişcă progresiv, din ce în ce mai mult şi mai repede, pe măsură ce creşte distanţa dintre “bază” şi coadă – “tabachera”!... Imaginaţi-vă un punct pe o hârtie – baza, şi, luînd un compas, infingeți-i vârful în acel punct, trasând pe hârtie cercuri concentrice, câte unul pentru fiecare soldat aliniat în formaţie, fiecare cerc având raza egală cu distanţa fiecărui soldat faţă de bază. Rezultă că, la fiecare schimbare de direcţie, pe loc sau în mers, fiecare soldat se va mişca pe arcul lui de cerc, cu o viteză obligatorie care să-i permită să rămână umăr la umăr cu cel de lângă el.

     Acu’, … cred că vă daţi seama că una e să te mişti pe un cerc chiar lângă soldatul - punct de bază, şi cu totul alta-i să te mişti pe ultimul cerc - al tabacherei: în timp ce baza se întoarce practic pe loc, tabachera, pentru a respecta alinierea perfectă, trebuie să alerge ca o zvârlugă pentru a ajunge să termine mişcarea de întoarcere în acelaşi timp cu malacul, care … pentru a se întoarce, dă practic din picioare pe loc !... Mişto, nu?

     Şi ca să aveţi şi o imagine mai accesibilă dumneavoastră, faceţi următorul experiment: ridicaţi-vă în picioare, cu mâna dreaptă întinsă orizontal în faţă, paralel cu solul. Imaginaţi-vă că pe mâna voastră sunt aşezaţi în linie, umăr la umăr, militarii din formaţie. Acum, păstrând mâna întinsă orizontal, întoarceţi-vă uşor, pe loc, către stânga (sau dreapta, n-are importanţă), şi încercaţi să vizualizaţi mişcarea “soldăţeilor” de pe mâna voastră. Aşa-i că aţi rămas şi voi surprinşi de rezultat? Aţi văzut cu ochii voştri, cât se mişcă soldăţelul de lângă umăr şi cât o face cel din vârful degetelor !...

     Ei bine, bunicu Nică era mereu în vârful degetelor …

...

Urmează partea a doua ... aia cu poanta !

* Precizare: Imi cer scuze, dar  scriu si eu cum si cand imi permite programul incarcat de pe camion si micile obligatii familiale ...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

La hultoane

de Remus Constantin Raclău

    Pun pariu că nu ştiţi ce-s alea hultoane!

Bine... dacă sunteţi crescuţi într-unul dintre satele de pe malurile Siretului s-ar putea să pierd pariul. Oricum, persoanelor care n-au avut acest noroc, o să le satisfac curiozitatea, parţial deocamdată şi am să le spun că hultoanele sunt nişte fructe care cresc în copaci. Dar nu orice fel de fructe! Sunt nişte fructe cu aspect de “vino-ncoa” şi cu gust de “ducă-s-ar pe gât”! O minunăţie!

    Şi hultoanele astea sunt cu atât mai bune, mai cărnoase şi mai dulci, cu cât copacul care le ţine se află în grădina celui mai zgârcit om din sat: nea’ Ghiţă Musteaţă! Nea’ Ghiţă, ca nea’ Ghiţă, dar pe tanti Ileana, nevastă-sa, s-o vezi! E şi mai şi!... Băi... Şi-s nişte oameni atât de blajini! Eu nu ştiu cum încape atâta pace şi atâta linişte în sufletul unor oameni atât de strângători.

    Ai lui Musteaţă locuiesc peste drum de ai mei. De bunici, zic. Sunt oameni gospodari, au casă mare şi frumoasă, tinerească, bătută în ciment pe din-afară cu ornamente îngrijite, vopsite cu grijă în gri închis şi verde, cu un brâu alb împletit din ciment. E aspectuoasă, ce mai... casă gospodărească! Au gardul cu stâlpii şi temelia înaltă de ciment şi umplutură de scândură sănătoasă, vopsite la asortè cu casa, în alb, negru şi verde. În fundul curţii au bucătăria de vară, lipită de grajd cum e obiceiul locului şi o copertină care face legătura cu casa, sub care se odihnesc ordonat stivuite, lemnele tăiate din vară, în aşteptarea iernii.

    În grajd, ca tot omul gospodar, nea’ Ghiţă are vaca de lapte cu o junincă, numai bună de dus la târg, iar în dos, sub şopron, căruţa cu roțile proaspăt unse şi o iapă cu mânz, numai bun de învăţat la ham. Şi bineînţeles în coteţul de sub nuc, o ditamai scroafă cu nu ştiu câţi purcei, că n-am ajuns până acolo, dar care după cum se aud guiţând, par a fi veşnic flămânzi şi veşnic nemulţumiţi.

    Ai lui Musteaţă sunt oameni harnici. Nu stau o clipă. Vara, de când deschid ochii, cu noaptea-n cap, şi până pun din nou geana pe geană, muncesc în continuu, când încoace, când încolo, iar iarna, când ţăranul ar trebui să se odihnească, nea Ghiţă dijdioacă la păpuşoi cât e ziulica de lungă şi umple sacii pentru moară, iar tanti Ileana pune războiul de ţesut şi ţese cu ochelarii pe nas, până noaptea târziu, ajutată de Viorica, fata lor, harnică precum albina şi cu talent de gospodină, încă de mică.

    Ion în schimb, fratele mai mare, este “intelectualul” familiei. Citeşte şi joacă şah mai tot timpul, chiar şi singur, şi-ar fugi de treabă ca dracu’ de tămâie, dar nu prea-i merge, nici cu tat’su, nici cu maică-sa.

    Şi cum au destul pământ la câmp, şi-au transformat grădina din jurul casei într-o livadă, cu pomii aşezaţi pe rânduri, ca la CAP. În primul rând, chiar lângă poarta de la drum, cu crengile ispititor aplecate peste gard, se înalță falnic cireşul cel bătrân. Un copac cu trunchiul gros de nu-l poţi cuprinde de unul singur, cu fructe negre, aromate mari şi dulci, numai bune de dulceaţă. Şi livada se continuă înspre ai lui Cozma şi spre fundul curţii cu meri, cu peri cu prune pentru ţuica şi cu ghioldane pentru dulceaţă, cu vişine pentru vişinată şi cu...

    Cum? Nu ştiţi ce-s alea ghioldane! Bine faceţi că-ntrebați, că altfel n-aţi fi ştiut ce pierdeţi. Ghioldanele sunt nişte prune mari, aproape rotunde, de culoare albastru închis, cărnoase şi dulci, numai bune pentru magiun... Oameni buni! Ce să mai lungim vorba? Ai lui Musteaţă sunt oameni gospodari, harnici şi chibzuiţi şi în consecinţă... au de toate!

Cât despre avut, pe la noi, umbla o vorbă:

“Foaie verde de dai-nai, 

Ia’ să dai, să vezi cum n-ai!...”

Şi prin ograda lui Musteaţă, vorba asta circula al naibii de bine, spre norocul lor şi ghinionul nostru!

    Cum, “de ce ghinionul nostru”? Păi, e simplu: norocul lor că au pomii cu crengile atât de pline de fructe încât stau apleacate de ţi-e frică să nu se rupă, şi ghinionul nostru că au garduri... Şi spun asta pentru că, de regulă, copacii sunt mai înalţi decât gardul. Şi cum ceea ce se vede pe deasupra gardului, e imposibil să nu-ţi lase gura apă, chestia asta îţi provoacă o stare hipnotică: simţi aşa, deodată, un gol în stomac, de te mănâncă pielea să sări gardul! Vorba aia:

 “ochii văd, inima cere, conştiinţa: nu, şi nu!...”

    Acuma noi, ca să fim cu conştiinţa împăcată, am încercat să ducem tratative civilizate cu ai lui Musteaţă, în ciuda tuturor sfaturilor venite de la persoanele mai mari şi mai bine informate decât noi, care ne invitau să ne vedem de treabă că n-avem nici o şansă. Da’ te pui cu pofta!... În primul rând ne-am zis că: “ce-am avut şi ce-am pierdut”? Şi-apoi, se ştie că “încercarea moarte n-are” şi cum “speranţa moare ultima”, ne-am apropiat de poartă, cu cele mai bune intenţii şi încrezători în farmecele noastre:

        - Tanti Ileana! 

        - Tanti Ileaanăăăă!

-         Ei, care-i acolo?
-         Noi suntem, tanti Ileana, Vasilică şi Romică. Săru’-mâna!
-         Bună, măi băieţi! Da' ce-aţi păţit?
-         Ei, tanti Ileana, ce să păţim, o luă Vasilică pe de-departe, stăteam cu Romică pe sanț, dincolo de drum şi am văzut cât e de plin cireşul şi ni s-a făcut poftă...
-         Ei, da!... Nu, Vasilică, degeaba ţi s-a făcut poftă că nu-i copt încă.

Şi altă dată:

-         Nu, Romică, nu pot să vă las în cireş că sunteţi prea mici şi mi-e frică că cădeţi!

Sau:

-         Ei, băieţi, îmi pare rău, da’ trebuie să le strângă Ion şi să le ducem la târg, că stăm rău cu banii...

    Şi uite-aşa tot mereu, tanti Ileana lu’ Musteaţă găsea câte o scuză: la prune - nu, că fac magiun; la vişine - nu, că fac vişinată; la hulton - nu, că le duc la piaţă; mere - nu, că fac rachiu... Ba magiun, ba dulceaţă, ba la piaţă, şi noi..., cu balele pân’ la brâu.

    Ce-i drept ochii ni-i clăteam, prin toată livada, dar gura ne rămânea veşnic odihnită, că de înghiţit, înghiţeam numai în sec. Al naibii neam de haini! Ce dracu’ şi-au pus şi ăştia livada în faţa casei, dacă sunt aşa zgârciţi, nu ştiu... Ce n-au ascuns-o naibii în fundul grădinii, sau de ce n-au îngropat-o mai bine, că aşa n-ar mai vedea-o nimeni şi nici nouă nu ne-ar mai ploua în gură!

    Azi aşa, mâine aşa, până-ntr-o zi când ni s-a umplut paharul răbdării şi ne-am răsculat:

     -         Băi, Romică! Da’ ăştia ai lui Musteaţă, chiar ne iau de proşti: mere nu, pere nu... de zarzăre şi de piersici nici nu mai vorbesc... Ei lasă, tanti Ileană, că ţi-o facem noi, dacă eşti aşa neam de zgârie-brânză! promise Vasilică al nostru, arătând cu pumnul furios înspre gospodăria cu pricina.
-         Ai ceva în gând?
-         Păi, cum altfel? Nu vezi că nu ne lasă niciodată la copaci? Măcar să fi ieşit şi ea o dată, măcar o dată, cu o strachină de cireşe la poartă, să zică “luaţi şi voi, măi băieţi, să vă astâmpăraţi pofta!... Noooo! Aşa nu se mai poate. Gata. Luăm măsuri!
-         Luăm, Vasilică! Da cum şi de unde le luăm?
-         Ha, ha! Da’ ce? Crezi că-s prost? De două zile îi tot lucrez gardul de spini din fundul grădinii. I-am tras un pârleaz, de mai mare dragul!
-         Pârleaz? Ce-i ăla?
-         O bortă-n gard. I-am turtit cu un par, gardul de spini într-un loc, până am făcut o trecătoare. Acu’ te ţii de ţăruş şi cu oleacă de grijă să nu te zgârii în spini, ţup!... Dintr-un salt eşti dincolo.
-         Pe bune?
-         Dacă-ţi spun! Fii atent. Am auzit-o dimineaţă pe tanti Ileana vorbind cu Viorica: după masă vor să meargă în luncă, să-l ajute pe nea Ghiţă la-ntorsul fânului. Te-ai prins?
-         Eu, da. Da’ tu ştii ce-ai zis?
-         Că mergem la furat, normal!
-         Păi dacă zici tu... Normal să fie, Ștrule!
-         Vezi să nu mănânci mult la amiază, că nu-ncape “desertul”.
-         Băi, eu pot să nu mănânc deloc, dar merită efortul? La ce dăm lovitura?
-         La hulton...
-         Uaaaa!... Merită şi încă cum... Auzi? Da’ Musteaţă n-are câine?
-         Are, băi, da-i prost. Îl tot aburesc cu mămăligă, de vreo săptămână, de când mi-am pus în cap să dăm lovitura şi-acum mă linge pe palme când mă vede. Nu zice nici pâs!
-         Dacă ai mămăligă.
-         Chiar şi dacă n-am. Am probat. E cotarlă de comitet. Pe bune! Ştie că dacă-i promit, mă ţin de cuvânt. Noroc că ăştia ai lu’ Musteaţă se zgârcesc şi la mămăliga pentru câine.
-         Pentru c-o mănâncă Ion pe toată, bă, de aia!
-         Ha, ha, ha! Ăsta-i în stare să i-o ia din bot, dacă uită mă-sa de el şi-aruncă mămăliga la câine. Mi-a zis mie Victor a lu' Paraschiv.
-         Da’ el de unde ştie? Am zis eu neîncrezător.
-         Mi-a zis că s-a nimerit odată la ei când stăteau la masă şi că a văzut cum se face economie; zicea Victor, că ăştia pun borcanul cu brânză în mijlocul mesei, da’ nu-i scot capacul. Şi fiecare rupe câte un boţ de mămăligă, îl fac ciuciulete în palmă şi pe urmă închid ochii şi întind cu el pe din-afara borcanului, ca să li se pară că mămăliga are gust de brânză şi...
-         Du-te, băi, că nu te cred! Parc-am mai auzit chestia asta, da’ povestită de altcineva.
-         Băăă, vezi dacă eşti Toma Necredinciosu’! Ai auzit-o povestită de altcineva, dar era vorba tot despre ei!
-         Pfiu... Băi, Vasilică! Eşti dat naibii! Ca doară nu degeaba ţi se spune Ștrul. Cum o dai, cum o-ntorci, tot pe-a ta rămâne.
-         Şi stai că n-ai auzit-o toată! Zice că dacă freacă vreo-unul botul de mămăligă prea mult de borcanul de brânză, țipă tanti Ileana la el:
“Întinge, n-atinge, şi scutură, Ioane, ca să rămâie şi pe mâine!” Hi, Hi, hi!- Băi, Ștrul! Am zis eu că eşti dat naibii! Da’ şi pe asta am mai auzit-o!...

Şi-apoi, amândoi, aproape în cor:

     -         Da’ era vorba tot despre ei! și-am pufnit amândoi în râs, cu poftă.
-         Gata! Acu’ fiecare la casa lui, să ne facem că mâncăm, ca să nu dăm de bănuit, şi ne vedem în drum după ce pleacă mustăcioasele de-acasă. Te fluier eu.
-         Bine, Vasilică. Aşa rămâne.

Vasilică a lui Chiriac era vecin, gard în gard cu ai lui Musteaţă, iară eu stăteam peste drum de ei, chiar în dreptul falnicului cireş negru, la umbra căruia mi-am petrecut o bună parte a copilăriei mele.

    De mâncat la prânz, nu prea am mâncat. Mai mult m-am “linciurit” cum zicea bunicu’, iar bunica chiar m-a întrebat îngrijorată dacă-mi este rău, cumva. Ce să-i răspund? Că-mi păstrez maţele goale pentru hultoanele lui Musteaţă? Nici vorbă. Dar nici să o las să se îngrijoreze, nu mă lăsa inima:

     -         N-am nimic, bunică. Serios! Numai că nu prea mi-e foame. Am stat în drum cu Ștrul şi am ronţăit seminţe, până m-ai chemat la masă.
-         Romică, să nu stai flămând, că te îmbolnăveşti. Şi să nu-ţi fie ruşine să ceri de mâncare, că este de unde. Dacă ţi-o veni cumva foamea pân’ deseară, să vii să-mi spui. Uite eu pun ce-a mai rămas din mămăligă, sub pernă ca să se ţină caldă şi la nevoie-ţi încălzesc imediat şi oleacă de udătură, să se aşeze bine la stomac. E păcat să stai flămând, cu atâta mâncare în casă...
-         Nu stau, bunică! Ce-s nebun? Şi dacă mi-o fi foame, n-ai grijă c-am să te anunţ, da’ nu prea cred, că dacă mai ronţăim și ceva gorgoaze, ne trece! Şi ştii că astea-s pline de vitamine! spusei eu, ca să fiu cât mai convingător.
-         Ai grijă numai, cu gorgoazele astea, mă luă bunica peste picior, zâmbind, c-ai să dai în diarie!

   Mă întinsesem în casă, la umbră, şi tocmai luasem cartea cu “Căpitan la cinşpe ani” în mâini, când binecunoscutul fluierat ascuţit și scurt, repetat de trei, mi-a întrerupt activitatea intelectuală. Căpitanul îşi trăise aventura vieţii sale la doar cinşpe ani, şi faptul ăsta mă îndemna, în ciuda faptului că aveam cu vreo trei ani mai puţini, să-mi iau şi eu porţia mea de aventură.

    Am pus iute cartea deoparte, pe pat şi am zbughit-o pe uşă afară.

Semnalul venise din colţul gardului, de la fântână. M-am îndreptat într-acolo şi i-am văzut capul lui Vasilică a lui Chiriac abia iţit deasupra gardului. Zâmbea şugubăţ:

 -    Salut!
-         Salut! Cum e?
-         Cum ţi-am zis. Deja au plecat la-ntors fânul. Și tanti Ileana şi Viorica, amândouă cu furcile şi cu grebla pe umăr. Nu mai e nimeni acasă. Până la bucata lor de luțăndră din luncă au de mers cam o oră, o oră-jumate’. Până se mai odihnesc, până se apucă... se fac două ore. Până ajung înapoi cu căruţa cu bădia Ghiţă, mai durează cam o oră. Chiar dacă ajung şi n-au chef de treabă, tot avem cel puţin trei ore să ne cocoţăm unde vrem în grădina lor. Da’ cred că şi mai mult, că doar nu se duc acolo numa’ ca să aibă de unde să vină. Hă, hăăăă!... exultă Ștrulică. Burtă s-avem, că hultonu-i plin!...
-         Păi, am, că nu prea am mâncat.
-         Nici eu. Ce, eram nebun? Eşti gata?
-         Î-hâm. Mai întrebi! Da eşti sigur că s-au dus?
-         Cum dracu’! Le-am urmărit de după gard, de când s-a auzit clămpuşul de la poartă şi până au dispărut după colţ, la Milu. Aveau şi traista de mâncare cu ele.
-         Mai mănâncă şi ăştia? Că la cât sunt de zgârciţi, credeam că trăiesc cu aer! spusei, mai mult ca pentru mine, ca să-mi adorm conştiinţa, drept justificare la ceea ce aveam de gând să fac...
-         Mămăligă cu ceapă şi şuncă cu barabule fierte. Ştiu eu, spuse încrezător, c-au fost şi-n pod la şuncă şi-n beci la barabule şi la ceapă.
-         Băi, Ștrulică, eşti dat naibii! I-am zis plin de mirare...
-         Băi, orăşene! Îmi zise Vasilică pe ton superior. N-oi fi eu bun la carte ca tine, da treaba mea, de băiat de la ţară, ştiu să mi-o fac. Şi treaba mea azi, era să mă asigur că avem cale liberă la hulton. O avem, aşa că, hai… că acuşi trec trei ore și ne-om trezi cu Ileana sub copac!...
-         Ptiu! Ptiu! îl luai peste picior. Scuipă-n sân, Vasilică mamă, c-ai să visezi urât la noapte! Hai, domnu şef! Cum zici mata’, i-am răspuns ridicându-l în rang, ca să-i fac plăcere. Vorba aia, dădea o masă gratis...

    Am traversat drumul în fugă, veseli nevoie mare. Nu mai vedeam în faţa ochilor decât hultoane, iar gura de-abia mai putea articula cuvintele, de plină de “apă” ce era! Am intrat în curte la călăuza mea, am trecut grăbiţi printre casă şi bucătăria de vară şi ne-am oprit în fundul grădinii, în stânga, la gardul de spini dinspre ai lui Musteaţă. Am zâmbit la un gând:

     -         Băi, Ștrul! M-ai adus “în fund, pe stânga”!... i-am zis pe ton prefăcut ofensat.
-         Da, Romică, te-ai prins ... da’ se vezi ce bune-s hultoanele din “fund pe stânga”!... şi-am pufnit amândoi în râs.

    Priveliştea ce se aşternea în faţa noastră demonstra cât de mult se implicase amicul meu în pregătirea terenului: gardul de spini era turtit pe o porţiune de vreo juma’ de metru, chiar lângă un stâlp de gard, (“ca să ai de ce să te ţii”) şi era cam tot cu atât mai jos decât restul gardului. Parul cu care-l turtise se odihnea acum, de-a lungul gardului, la dos. Şi tot de-a lungul gardului, la dos - să nu se vadă, erau pregătite o pufoaică ponosită şi două scaune din lemn, groase şi late – marfă gospodarească; Vasilică a ridicat unul dintre ele şi l-a lasat sa cadă peste gardul turtit, drept în grădina lui Musteaţă, “ca să avem cum să ne căţărăm inapoi”, după care l-a luat pe celalalt si l-a lipit strategic de gard. Apoi, punând cu grijă pufoaica peste gaura din gardul de spini, mi-a explicat savant:

-         Asta-i, ca sa nu ne zgâriem la picioare! după care a exclamat satisfăcut:  Iac-aşa… acu' avem şi trecătoare. !... Gata ..., hai să dăm atacu' la hulton, că-mi crapă maţu' de poftă! 

Cu mişcări agile de motan flămând s-a urcat pe scaun şi s-a săltat cu grijă pe pufoaica aşternută în spărtura gardului şi sprijinindu-se de parul acestuia, ca să nu-şi piardă echilibrul, a traversat gardul sărind sigur pe el şi cu îndemânare, direct în grădina vecinului, fapt care-l dădeau de gol că nu făcea asta pentru prima oară. Odată ajuns dincolo mi-a şoptit sfătos prin spărtură:  

- Ai grijă şi ţîni-ţi di par, ca să nu chişi cu curu’-n schini!

         L-am ascultat, că prea ţineam la pantalonii mei şi mai ales la ce băgasem în ei, aşa că am căutat să imit cum am putut eu mai bine, mişcările înainte-mergătorului meu. N-a fost greu, dar nici prea uşor. Deh, ca prima dată!

         Nici n-am aterizat bine c-a şi început să latre flocosul de câine a lui Musteaţă, legat cu lanţ, în dosul casei. Vasilică însă, prevăzuse şi pregătise totul: scoase un colţ de mămăligă uscată din buzunarul pantalonilor şi apropiindu-se iute, prin livadă, de acesta, i l-a aruncat direct în bot. Câinele, hămesit, a devorat mămăliga în câteva secunde. După ce a terminat-o, Vasilică s-a dus chiar lângă el, l-a mângâiat liniştindu-l cu vreo câteva şoapte şi a scos şi din celălalt buzunar un colţ de mămăligă:

-         Mai ia, mă, una că meriţi şi taci din gură, c-avem treabă! Romică ..., mi-a şoptit, uite hultonul!

         Am înghiţit din nou în sec şi m-am îndreptat nerăbdător spre copac. Câinele m-a privit cam bănuitor, dar cum îl însoţeam pe generosul său binefăcător, mi-a dat pace, mărginindu-se la a mă adulmeca de la distanţă şi să dea din coadă, plin de speranţă pentru viitoarele recompense.

         Ștrul s-a aruncat spre o crăcană mai groasă de la baza coroanei copacului, s-a prins de ea şi prin balans s-a aruncat cu picioarele în sus, agăţând o altă cracă şi de acolo, sus, în “paradis”. Sincer să fiu, la burtica lui, nu-l credeam capabil de aşa ceva... L-am imitat cum am putut mai bine şi am ajuns şi eu în “Rai”!

    Ei, dragii mei, acum a venit în sfârşit clipa să vă spun ce-s alea hultoane.

    Hultoanele sunt nişte fructe mici, sferice şi cărnoase, de culoare galben-portocalie, cu reflexii roşiatice şi gust dulce, dulce, dulce... Unii ar zice că sunt cireşe, dar habar n-au ce zic. Ăia n-au mâncat în viaţa lor hultoane, aşa că nefiind în stare să facă diferenţa, umblă să confuzioneze lumea!... Hultoanele sunt mai mărişoare, mai cărnoase şi mai dulci decât cireşele obişnuite. Dar hai!... Ca să nu ziceţi că nu sunt împăciuitor, am să vă fac o concesie şi am să vă spun că hultoanele sunt un fel de cireşe, care... cresc în “Paradis”!... E bine aşa? Mulţumită toată lumea? Bun. Acuma, lăsaţi-mă să mă bucur de hultoane, că de aia m-am urcat în copac...

    Şi cum vă spuneam... Doamne! Ce bune-s hultoanele din grădina altuia!
Faptul că eram în copacul lui Musteaţă, când acesta nu era acasă, că am ajuns acolo fără aprobarea lui şi pe care oricum n-am fi obţinut-o în veci, echilibrul uşor nesigur în care ne aflam, trecerile de pe o creangă pe alta, cu gura plină de fructe, frunzele pe care se întâmpla să le mai ducem în gură, odată cu cireşele şi pe care le eliminam de îndată, laolaltă cu sâmburii, vocile şoptite cu care ne schimbam informaţii şi atenţionări asupra celor mai pline crengi cu cele mai bine coapte hultoane, câinele care se tot agita nu departe de hulton şi se tot smuncea în lanţ, scheunând cu poftă la gândul mămăligii lui Vasile, teama să nu cumva să ne vadă careva şi să ne pârască "mustăcioşilor", toate acestea creiau o atmosferă ireală, stimulantă, care amplifica mult, mult de tot, plăcerea gustului.

    Era aventura vieţii mele şi simţeam dulceaţa cireşelor răscoapte, până în vârful unghiilor de la picioare... Vedeam în faţa ochilor numai cireşe şi auzeam numai clefăitul pofticios, însoţit de un uşor mormăit de plăcere a lui Ștrulică. Pe mine nu mă auzeam, dar simţeam că “torc” şi eu precum un motănel mulţumit... Nu culegeam cireşele una câte una; le smulgeam cu pumnul de pe creangă şi le băgam în gură cu frunze cu tot! Foarte bune şi alea, dealtfel.

    Totul era cum am sperat! Totul era minunat! Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Totul era... cât pe ce să fie perfect... Şi poate chiar ar fi fost aşa, dacă... la un moment dat nu s-ar fi auzit din drum un tropăit înfundat de paşi. De paşi de om... Cu două picioare... Mi-am aruncat ochii din copac, peste bucătăria lui Musteaţă, înspre drum şi... nu-mi venea să cred ce văd! Nu. Nu putea fi adevărat! Dar era...

    Nu ştiu cum, mama mă-sii, se face că, atunci când totul merge bine, se găseşte întotdeauna ceva sau cineva care să-ţi strice plăcerea? În acest caz erau amândouă!
    Paşii tropăiţi erau ai lui tanti Ileana, care se întorcea în viteză acasă. Cum dracu’ o fi aflat?... Cine naiba să ne fi văzut?... Şi mai ales cum mama mă-sii i-a dat de ştire?

    M-am uitat înspăimântat în sus, la ghidul aventurii. Speram să fi prevăzut şi asta în plan. Da’ de unde!... Vasilică al meu, a îngheţat cu gura întredeschisă plină de cireşe în care nu-i mai încăpuseră o codiţă de cireaşă şi vreo două frunze care-i ieşeau din colţul gurii. Auzise şi el tropăitul şi era cel puţin la fel de surprins şi de înspăimântat ca şi mine. Mi-a făcut semn cu degetul la gură să nu scot nici un sunet, a sărit de pe creanga de pe care se afla şi s-a lipit de copac în dosul trunchiului gros al acestuia. L-am imitat, fără şovăire. Eram prea sus ca să mai avem timp să sărim şi să fugim, fără să ne vadă. Am înţeles că spera să devenim invizibili cu ajutorul frunzişului des şi al trunchiului gros. Am înghiţit în sec şi mi-am făcut cruce! Dacă existè un Dumnezeu al hoţilor, ar fi cazul să se sesizeze, chiar acum... Şi încă iute, că vecina Ileana trecuse de poartă şi tocmai ajunsese pe la mijlocul ogrăzii îndreptându-se val-vârtej spre hulton. Şi ca să fie tacâmul complet, din urmă venea, la fel de grăbită şi Viorica, cu furcile amândouă şi cu grebla pe umăr.

    Hait! Acu’ chiar c-am sfeclit-o! Dacă până acu’ speram ca tanti Ileana să nu ne vadă, ce te faci cu a doua pereche de ochi, şi încă cu mult mai tineri?

    Mi-am aruncat privirile în jur, să caut cumva scăpare. Instinctul de conservare îmi dicta că era cazul... Nici o şansă!... Nu-mi era de bătaie, că nu credeam că îndrăzneşte Ileana să m-atingă, c-ar fi încurcat-o pe veci cu bunicu’, da-mi era ruşine! Şi mai ales îmi era ciudă că m-am luat după Ștrul şi că n-am fost în stare să-mi înfrânez pofta. Şi-apoi eram sigur că dacă m-ar vedea s-ar fi dus îmbufnată la bunici să mă dea în gât şi să se plângă de gard şi de cireşe... Şi nu-mi era ruşine de tanti Ileana şi nici de bădia Ghiţă cum îmi era de bunici... Îmi dădeau întotdeauna tot ce voiam şi mi-ar fi reproşat că nu le-am cerut şi că i-am făcut de ruşine-n sat... Mi-ar fi cumpărat o coşarcă întreagă de hultoane, chiar de la Musteaţă, numai să nu se trezească cu Ileana la poartă, cu vocea ei piţigăiată, cu tot...

    Dar Ileana îşi continua iute drumul, cu hotărâre. A trecut de colţul casei şi acum se îndrepta direct către hulton. E clar!... Cineva ne-a văzut şi ne-a pârât. Crăpa-i-ar ochii-n cap, să-i crape, de trădător de neam şi de ţară!... Pentru un pumn de cireşe să trag eu aşa ruşine!...

   Da’ de ce nu ţipă la noi? De ce nu ne ceartă? De ce nu se uită în sus şi de ce se face că plouă?...

    Plouă, plouă, da uite că vine trăsnet, tropăind de se cutremura pământul, direct spre hulton; ca o furtună, “care vine, vine, vine... călcând totul în picioare!...”

    Când a trecut prin dreptul câinelui, am avut pentru o clipă impresia că şi acesta sta să ne pârască şi l-am privit cu ciudă pe Vasile care păstrase în buzunar, o ultimă bucată de mămăligă, ”pentru când o fi să ne întoarcem”. De ce dracu’ nu i-a dat-o şi pe aia? Preventiv ... Da’ de ce n-am adus şi eu, o mămăligă întreagă, dacă ştiam că era aşa nevoie? Al dracu’ zgârciţi, ce suntem... Oricum era prea târziu pentru remușcări. Ileana lui Musteaţă ajunsese deja sub hulton. Trecu la un pas de trunchi şi după încă vreo doi metri... deschise uşa la WC şi se-aruncă fremătând de nerăbdare înăuntru!...

    Era chiar sub coroana hultonului. Noi eram chiar deasupra ei. Şi WC-ul... ca la ţară: cu pereţi de stuf, cu uşa de scânduri şi … fără acoperiş. Latrină în toată regula! Cine dracu-şi închipuia c-or să aibă musafiri nepoftiţi, sus, la hultoane, chiar când o apuca-o pântecaraia pe madam Ileana!... Nici nu-ndrăzneam să privim în jos, de frică să nu privească ea în sus...

 Am privit în ogradă...

 Viorica îşi lăsase uneltele lângă poartă şi se oprise să bea o cană de apă, din găleata de la umbră, de pe prispă casei. Bun. De acolo nici un pericol. De obicei era fată de comitet, da' mai ştii ce reacţie poa' să aibă careva când se răscoală simţul proprietăţii în el?...

 Dar ceea ce mă neliniştea cu adevărat, era la vreo patru cinci metri sub mine. Unde mai pui că, subiectul "ne-liniştii" noastre, începu să şi spargă liniştea, cu ... pârâieli!... La început, una, mai timidă, aşa ..., ca şi cum ar da o probă de microfon ... şi mai apoi ..., din ce în ce mai hotărât, şi mai hotărât, până ce s-a transformat într-un adevărat concert continuu de răpăieli, acompaniat de mârâieli  de mulţumire și oftaturi eliberatoare... Şi urcau de jos nişte “aromeeee”!... De simţeam că mă ia cu ameţeli şi-mi era frică să nu scap trunchiul din braţe şi să mă prăbuşesc în faţa “orchestrei”!... Am închis ochii, mi-am blocat nările băgându-mi nasul sub gulerul tricoului - mirosul meu era ... parfum! Mi-am încolăcit instinctiv şi mâinile şi picioarele, mai abitir, în jurul trunchiului.

 Gândeam ca păcătosul: “există justiţie divină”! Şi asta mi-i pedeapsa... Alta nici nu-mi mai trebuia!

    După un timp, am auzit nişte chestii care m-au dus cu gândul la sfârşitul chinurilor mele, şi când am îndrăznit să redeschid ochii am văzut-o pe stăpâna gospodăriei îndepărtându-se agale, liniştită şi mulţumită către propria-i ogradă, adresându-se Vioricăi:

-         Gata. Hai să plecăm, c-am scăpat cu bine şi de data asta!

    Şi nici nu ştia câtă dreptate avea și cât era de valabil şi pentru păcătoşii ascunşi printre frunze, cu vreo câţiva metri mai în sus de ele...

După care şi-au luat amândouă uneltele şi au ieşit liniştite pe poartă, spre câmp. Noi nici nu suflam ca să nu ne dăm de gol, dar de cum s-a pierdut zgomotul înfundat de paşi pe drum, l-am auzit pe Vasilic-al meu coborând fulgerător pe lângă mine, şoptindu-mi sec:

-         Hai!...

    Nici nu ştiu când am aterizat, cum am trecut pe lângă câine şi nici nu-mi amintesc să fi avut nevoie de scaunul lui Vasilică pentru a trece gardul îndărăt. Cert este că ne-am trezit amândoi după câteva zeci de secunde, înapoi în ograda lui, gâfâind ca locomotivele, cât de efort, cât de emoţie, dar în sfârşit la adăpost, juruindu-ne unul altuia să nu divulgăm ceea ce ni s-antamplat, nu de alta da să nu râdă tot satu' de noi, ceea ce am şi făcut până acum, când au început să mă mănânce degetele de la mâini, şi deh… când te mănâncă, tre' să le scarchini, nu? Iar eu n-am găsit altceva mai bun de care să mă scarpin decât de tastele de la calculator!...

Să ne-auzim de bine !...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Fii OM !...

Din gândurile smerite ale unui trăitor

Remus Constantin Raclău

În nebunia indusă nouă de toate "canoanele" "modernismului" din "secolul vitezei", să ne oprim o clipă şi să medităm cu calm şi înţelepciune asupra fiinţei din noi şi a celor din semenii noştri, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de noi.

Cine suntem, ce suntem, cât (mai) suntem, unde suntem, de unde venim şi unde ne ducem?...

Grele întrebări, nu-i aşa?...

Şi pe fericiţii care au găsit deja răspuns la ele, îi rog să ne (i)lumineze şi pe noi, mai răspunzându-ne la alte câteva:

Ce căutăm noi, aici, pe Pământ, care-i rostul nostru, ce "zidim" noi aici, ce şi cât ne va fi dat "să luăm cu noi" când părăsi-vom această lume spre veşnicia clipei fără de sfârşit ?...

Suntem amăgiţi că suntem "burici ai pământului" când de fapt suntem fire de nisip pe plaja ţărmului lumii, suntem un strop de apă în oceanul universului, trăim clipire din viaţa ochiului veşnic...
Dar ne-dându-ne seama de toate astea, suntem răi, suntem nesătui, suntem nepăsători, suntem zgârciţi, suntem ”mai buni decât tot restul lumii”, suntem judecători ai tuturor, suntem opresivi şi pretindem ”dreptul” de a impune voinţa noastră peste toţi şi peste toate cele care sunt în jurul nostru...

E drept, e moral, se cuvine aşa ceva?
Cui îi pasă?

Firul de nisip vrea să construiască castele pe plajă din alte fire de nisip - fără să le-ntrebe, iar stropul de apă vrea să facă valuri din alţi stropi de apă - cu sau fără voia lor ...

Omule..., trezeşte-te!...

Nu te mai amăgi !
Nu te hrăni cu sudoarea altuia! 

Nu amăgi, nu înșela şi nu da întristare !...

Fă ce vrei cu tine, fă ce şi cât te duce mintea - în înţelepciunea sau în nebunia ta, dar lasă-i pe ceilalţi în pace, pe fiecare cu nebunia sau înţelepciunea lui...

Fii Om şi lasă-i şi pe alţii să fie oameni !

Fii OM !...

Ganduri inspirate din : http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/catehism/nicolae-steinhardt-29-de-moduri-de-l-marturisi-pe-dumnezeu-viata-de-zi-cu

Cu smerenie - Remus Constantin Raclău


Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"