sâmbătă, 29 octombrie 2016

Eu, tatai! Eu…

de Remus Constantin Raclău

Era demult. Dar demult tare...
Era pe când de-abia mi-aduc aminte.
Eram tot la Icuşeşti, leagănul copilăriei mele.
Aveam vecini buni: părinţi de treabă şi prieteni copii haioşi.

Pe vremea aceea drumul nu era asfaltat. Nimeni nu mai ştie când, s-a împrăştiat piatră de râu şi am scăpat astfel de glod în caz de ploaie. Dar cum pe drum se circulă, roțile căruţelor, copitele cailor şi mai rar pe atunci, roțile maşinilor înfundau cu timpul piatra în aşternutul drumului, înecând-o în colb. Şi-atunci să te ţii...

Orice maşină care îşi croia drum prin zonă stârnea un nor furibund de praf şi colb, ca într-o adevărată furtună în deşert. La auzul vreunui motor şi mai ales la vederea norului înnecăcios, tot ceea ce era viu prindea viteză: fugeau cu toţii care-ncotro, adulţi şi copii, câini şi pisici, rațe şi găini adăpostindu-se fiecare după inspiraţie şi menire, care prin case, care prin coteţe care prin tufe sau copaci... Cine nu apuca, ăla era! Pe lângă faptul că trebuia să-şi ducă mâneca la gură ca să poată respira până la trecerea furiei, era decorat pe de-a-ntregul cu un strat de praf alb-gălbui care-l transforma pe loc într-un fel de om de zăpadă extra-sezon...

Aşa că periodic, autorităţile trebuiau să se îndure să-i reîmprospăteze utilitatea, aducând zeci de camioane de piatră de râu, depuse ordonat în movile egal distanţate pe una din laturile drumului, după care, nişte utilaje ciudate dotate cu lame de buldozer între roțile din faţă şi cele din spate, topeau movilele împrăştiindu-le pietrişul prin treceri succesive.

După o astfel de operaţiune contrar tuturor aşteptărilor traficul devenea mult mai potolit. Cu greu mai reuşeau maşinile să-şi croiască drum printre pietrele haotic împrăştiate, care alunecau unele pe altele lipsind astfel roţile de aderență. Ordinul era ca drumarii să nu mai cheltuie pe sortarea pietrişului sau pe bătucirea drumului cu compactoarele, aşa că pietre de toate dimensiunile rămâneau pe drum aşa cum fuseseră ele împrăştiate, mizându-se pe compactarea lor naturală în timp, prin trecerea roţilor şi scurgerea ploilor.

Dar pe cât de ofticaţi erau şoferii, ale căror maşini suportau un neîntrerupt bombardament de pietre pe dedesubt, pe atât de satisfăcuţi erau sătenii, care savurau cu sadism chinurile maşinilor: “Arde-o, frate! Ce te mocăieşti atâta? Hai, dă-i gaz că acu’ vreo două zile nu mai încăpea lumea de voi pe drum... Ce-ai, mă? Nu te mai lasă inima să-i dai tare, ai! Te dor urechile! Las’ să vezi şi tu cum e când nu poţi să-ţi faci treaba ca lumea din cauza altuia”...

Căruţaşii în schimb erau tot în dilemă. Nu ştiau când şi de ce să se bucure. Înainte de tratamentul cu piatră îşi purtau caii când la trap când la galop, după greutatea căruţei şi graba căruţaşului; drumul era relativ neted şi caii trăgeau mai bine, în schimb ori de câte ori ploua, înotau in noroi, iar când era uscat și întâlneau vreo maşină dispăreau pur şi simplu într-un nor de praf! Din păcate nu-şi puteau lua căruţa şi caii la subţiori să se adăpostească prin curţile oamenilor.

Acum, după proaspăta pietruire au scăpat de praf, însă caii trag din greu chiar şi cu căruţa goală, întrucât pietrele neaşezate fac să patineze până şi potcoavele cailor oferind tuturor impresia mersului acestora pe loc, ca la dresaj.

Într-una din acele fericite zile ale copilăriei mele eram pe drum în faţa porţii, cu gaşca de puştani, când ne-am trezit cu Dănuț a lui Ancuţa alergând disperat înspre noi. De cum ne-a văzut, de destul de departe, a început să urle că apucatu’, printre gâfâieli:
- Mâine la nouă!... Mâine la nouă, trece-armata... L-am văzut acu’ cinci minute pe nea’ Ion Rusu ridicând steagu’ la poligon...
La auzul veştii au sărit cu toţii în picioare chiuind, luându-se în braţe şi ţopăind cu veselie:
- Iu-huuuu!... Bine, băăă!... Mâine la nouă avem, tragereee!... Uraaa!... La bombardealăăă!...
Eu nu ştiam despre ce-i vorba dar când era vorba de veselie şi de ţopăială nu mă întrecea nimeni, aşa că am început şi eu să ţopăi şi să sar în braţe pe la cine nimeream, chiar dacă nu prea înţelegeam de ce! N-aveam mai mult de șase ani şi deşi eram cel mai mic dintre ei şi nu aveam “putere de decizie”, eram acceptat cu simpatie în gaşcă pentru simplul fapt că bunicu’ ţinea Bufetul comunal. Victor a lui Paraschiv era cu cinci ani mai mare ca mine. M-a luat în braţe, ca un bun vecin ce era şi mi-a strigat vesel:
- Tinere! Mâine e o zi mare pentru tine. De mâine eşti bărbat! Mâine ai să iei parte la primul tău război de apărare!
Şi cum era un fel de “şef de trib” pe deal, a ordonat scurt:
- Gaşcă! Înarmarea...
Şi-au dispărut cu toţii... Victor m-a luat de mână şi mi-a zis pe ton protector:
- Tu vii cu mine, să te instruiesc!...
Pe vremurile acelea unităţile militare de blindate din Roman, făceau numeroase exerciţii de luptă în zona Icușeștiului, unde era şi un poligon de tragere. Adeseori şiruri întregi de tancuri şi transportoare blindate pe şenile treceau ordonat înspre poligonul din vale, dar eu nu le văzusem niciodată.

A doua zi dimineață ne-am adunat cu toții nerăbdători în fața porților, încă de pe la opt, ”înarmați până-n dinți”. Pe la nouă, cu precizie militărească, coloana de blindate își făcu apariția dinspre capătul satului. Îmi pocnea inima in piept de emoție, dar mă țineam tare. Nu voiam să se vadă. Numai mucoșilor le este frică, ori eu trebuia să le arăt că sunt bărbat! Oricum eram bine pregătit și instruit...

În fața coloanei mergea tancul comandantului, ieşit fudul pe jumătate prin turelă, în salopeta sa neagră, cu hamuri de piele maro, cu mâna stângă sprijinită de mitralieră şi cu dreapta salutând milităreşte poporul de gură-cască adunat pe la porţi.

Noi, armata indisciplinată de ţânci puşi mereu pe şotii, dădeam Cezarului ce-i al Cezarului. Ca să-i adormim orice bănuială, ne prefăceam a-i da onorul şi-l salutam plini de importanță în poziţie de ”drepţi”: care-mai-de-care mai crăcănaţi, cu burţile-nainte şi cu palma streaşină la frunte. Comandantul de pe tanc ne privea cu simpatie şi ne răspundea distrat la salut, încruntat în glumă dar cu un zâmbet îngăduitor pe faţă, făcându-se a nu lua în seamă movilițele de pietre dintre picioarele noastre, adunate pe post de muniţie, de cum se răspândise zvonul trecerii lor prin “teritoriul nostru”.

Dar odată ”aburit” comandantul ... “după el potopul”! La ordinul de atac al șefului nostru de trib, asupra “invadatorilor” s-a dezlănţuit infernul !...

Puştimea din sat a început distracția aruncând cu pietre în blindate. Acţiunea nu producea nici o pagubă, căci pietrele ori ricoşau ori se spărgeau cu zgomot de oţelul gros, iar militarii din interior se distrau şi ei închipuindu-şi că participau la cine ştie ce vitejii.

Se aflase în sat de la Gheorghiţă a lu’ Strâmbu care făcuse armata la tancuri la Calafat, că ofiţerii tanchişti îngăduiau, ba chiar încurajau, astfel de comportamente din partea copiilor la trecerea prin sate, în primul rând ca exerciţiu antistres pentru militarii din interior şi apoi ca formă de a câştiga simpatia sătenilor care se distrau privindu-i şi uitau astfel de deranjul provocat de zgomot, fum, praf şi trafic.

“Zoana”, porţiunea cu iarbă dintre garduri şi șanț, era câmpul nostru de bătaie. Era mai mare haiul să ne priveşti cum ne închipuiam că aruncăm „grenade”, urlând, şuierând şi simulând zgomotul ”exploziilor” nimicitoare. Ba unii dintre noi mai şi simulam atacuri cu mitraliere şi puştile de lemn pregătite din timp şi ascunse strategic pe după porţi şi pe sub podețe, “ca să nu se prindă inamicu”. Făceam salturi înainte, târâşuri pe burtă, adăpostiri pe după stâlpi, ori după ce-apucam, cădeam ”fulgeraţi de gloanţe” şi alte câte ne treceau prin cap că s-ar putea întâmpla la un război. Ba se mai întâmplau să fie şi victime colaterale. Vai mama ei de se nimerea vreo mâță sau mai ştiu eu ce prin raza noastră de-acțiune. Uitam imediat de tancuri şi schimbam de urgență obiectivul tirului către nefericiţii ”spioni” şi nu neg că de multe ori, cum ne aflam pe laturile opuse ale drumului, ni se întâmpla să ne nimerim chiar și unii pe alţii... Dar, ce să-i faci: “À la guerre comme à la guerre”!...

La un moment dat, s-a auzit un trosnet de geam spart... S-a făcut linişte brusc şi mulți dintre noi am înțepenit cu piatra în mână în poziţie de lansare:
- Hopa!... Geam!?... Sticlă!?... Cum dracu?... De unde geam la tancuri?
În hărmălaia generalizată nimeni n-a băgat de seamă că între tancuri şi transportoarele blindate s-a strecurat un camion... La naiba şi era tot verde-camuflat! Cine şi-ar fi închipuit?

Camionul s-a oprit brusc şi odată cu el toată coloana ce-i venea din spate! După o clipă de stupoare în ambele tabere, militarul sări de la volan şi făcu semn blindatelor din spate să-l depăşească. Nu mai erau multe, vreo patru-cinci. Noi când am văzut geamul spart şi mai ales când l-am văzut pe şofer în mijlocul drumului, - Tuleo! Am dispărut instantaneu “ca porcii-n păpuşoi”, abandonând în chip ruşinos “câmpul de luptă”!

Acu’ o fi ea fuga ruşinoasă, nu zic nu, dar e tare sănătoasă în cazuri din astea!

Însă nici cu militarul de la volan nu mi-a fost ruşine... Camionul era plin cu soldați pentru paza poligonului pe timpul tragerii; trebuiau să facă un cordon de jur împrejurul acestuia şi să oprească orice trecător surd şi chior care nu ar fi văzut steagul de pe deal, înălţat a pericol şi n-ar fi auzit gloanţele trase.

Odată coborâţi s-au înţeles din priviri! Al naibii isteţ! Şi-a dat seama că pândeam cu toţii de după garduri aşa că a început teatrul, scărpinându-se pe după ceafă și adresându-se pasă-mi-te ostașilor lui:
- Măi, băieţi! Ia uitaţi-vă ce lucrătură!... Da’ ce ţintă precisă... Exact în colţul geamului, (de parc-ar fi avut vreo importanţă)! Eu nici dintr-o sută de aruncări n-aş nimeri chiar acolo.
- Da, dom’ Maistru! Eu nici atât. Şi mai era şi din fugă!
- Ce fugă, mă? Din plonjon a aruncat!
- Plonjon din fugă! Da, dom’le. Chiar aşa.
- E bun, dom’le, ce mai... E chiar mai bun ca noi! Ăsta ar merita luat în armată şi făcut direct gradat!
- Da, dom’ Maistru, şi să ne-nveţe şi pe noi!
- Da, da! Mai rar aşa viteaz!
- Auziţi? Dar la ăştia aşa de buni nu le da ciocolată? (a plusat un alt isteţ).
- Ei, ba nu! Le dă şi la prânz şi seara... câte-un baton întreg!
- Şi când au tragere le dă şi supliment dacă nimeresc la ţintă.
Cuvintele magice “armată, gradat şi ciocolată” au început, ușor-ușor, să-şi facă efectul. Unul după altul, de după garduri începură să-şi facă treptat apariţia mai întâi un cap şi-apoi un altul...
- Da’ oare cine-o fi, dom’le? (zise Maistrul Militar, scoţându-şi carneţelul). Uite, eu l-aş nota aici ca să-l propun la general, dar n-am pe cine!
- Şi-i păcat, dom’ Maistru, de-atâta ciocolată să rămână nemâncată! Haideţi să-ntrebăm pe la porţi, poate-l ştie careva.
Şi văzând noi că nici vorbă de pedeapsă, ba că din-contră ni se propuneau cu atâta blândeţe şi admiraţie chiar, recompense care-de-care mai ademenitoare, ușor-ușor ne-am arătat cu toţii la faţă. Ba chiar vreo doi au ieşit din nou în drum.
- Ia zi, băieţaş, (zise Maistrul arătând spre Valea lu’ Cojocaru), tu eşti viteazul care m-a nimerit?
Dar nici n-apucă Valea să deschidă gura, când ţâşni Ion a lu’ Musteaţă cu răspunsul de după gard, ca nu cumva să i-o ieie altul înainte:
- Nu, nenea militaru’! Nu-i el!... Eu am nimerit, (zise Ion bombându-şi pieptul). Valea-i bun la tenis, da’ n-are chită la aruncat.
- Ei, măi băiete! Nu te cred. Cum să nimereşti tu singur. Eu cred c-aţi dat mai mulţi! (plusă Maistrul, ca să fie sigur).
- Ba nu, nenea militaru’. De dat am dat toţi, da’ de nimerit am nimerit numa’ eu.
- Da, de unde ştii?
- Ştiu eu. Şi m-o văzut şi Victor!
- Aşa... Deci Victor! Victor şi mai cum? (întrebă şmechereşte militarul).
- Victor Paraschiv, da’ nu el o nimerit. El numa’ o încercat. Eu am nimerit şi el o văzut!
- Taci, băi, că eu n-am văzut nimic! (încercă acesta să se disculpe)
- Ba ai văzut, că erai lângă mine şi-am aruncat amândoi, da’ numa’ eu am nimerit. Piatra ta s-a dus peste!
- Eşti tu prost! (îi reproşă Victor)
- Ba tu! Că tu n-ai nimerit!
- Bine, bine! Gata, m-ai convins. Şi cum te cheamă voinicule?
- Nu-i spune Ioane, că te bate tac’tu!
- Taci, băi Victore, că ştiu că ţi-e ciudă! Ion mă cheamă. Ion a lu’ Musteaţă.
- Bine Ionică, am notat!
- Nu Ionică, nenea militaru’. Ion. Ion Musteaţă. Ionică eram când eram mic. Acu’ îs Ion.
- Bine, voinicule. Ion Musteaţă. Am notat. Să-i spui lui taică-tău să vină cu tine deseară după tragere la Primărie, să-i spunem şi lui că vrem să te luăm în armată, să te facem gradat cu salariu!
- Îi spun, nenea militaru’, (răspunse Ion, din ce în ce mai mândru de isprava sa), îi spun şi venim.
- A! Şi să vină şi Victor cu taică-său, ca martor, că altfel nu mă crede generalul!
- Vine, domnu’! Îi aduc eu pe toţi!
- Aşa să faci! Pa şi spor la halcă!...
După toate astea, militarii s-au urcat în camion şi s-au grăbit să ajungă din urmă coloana către poligon.

În urma lor, Victor şi Ion ca doi “oameni” respectabili şi buni prieteni ce erau au rămas să analizeze situaţia. Pe deoparte se temeau să nu stârnească invidia între părinţi pentru faptul că Ion a fost invitat să meargă în armată şi încă direct gradat, iar Victor nu; iar pe de altă parte se temeau ca nu cumva să se afle chestia asta pe vale şi astfel „vălenii” să nu-i mai recunoască lui Victor autoritatea cu greu câştigată, în cartier.

Într-un final s-au pus de acord: Ion se hotărâse să-l sprijine pe Victor să intre și el în armată, iar Victor în compensaţie l-a numit adjunctul său de şef pe deal. Şi tot amândoi au hotărât să păstreze secretul în legătură cu motivul invitării lor împreună cu tăticii la primărie. Aşa că la insistenţele acestora de a afla despre ce-i vorba, răspundeau amândoi chicotind: “Las’ c-o să vedeţi voi că-i de bine!”...

Acum vă daţi seama că niciunul dintre cei doi tați nu îmbătrânise chiar degeaba pe acest pământ şi în consecinţă un uşor sentiment de “nu-i a bună” tot aveau! Dar cum nu reuşeau să scoată altceva de la drăcuşorii lor de copchii s-au mulţumit să ridice nedumeriţi din umeri, împăcaţi cu ideea că la urma urmei: “ce-o fi, o fi”!

Spre seară, de cum a încetat zgomotul de gloanţe şi cum au văzut coborând steagul de pe deal, în semn de sfârşitul tragerilor au luat-o cu toţii agale înspre primărie, tați şi copii, vorbind fiecare de-ale lor. Odată ajunşi acolo, s-au aşezat frumos pe băncuțe, băieţii de o parte a porţii iar adulţii de cealaltă şi s-au pus din nou pe vorbă.

Băieţii se hlizeau în continuu, îşi dădeau coate şi-şi făceau cu ochiul la gândul zecilor..., da’ ce zic eu zecilor... sutelor de batoane de ciocolată care-i aşteptau să fie date gata.

Într-un târziu îşi făcu apariţia şi camionul cu pricina şi din el coborâ Maistrul Militar însoţit de Şeful de Post de la Miliţie. De cum i-au văzut împreună, cei doi adulţi au înţeles că nu-și făcuseră griji degeaba. Moş Ghiţă Paraschiv, care era mai iute din fire, l-a săgetat cu privirea pe Victor, care prinzându-se mai repede că fuseseră atraşi cu abilitate în capcană, începu să-nghită în sec! Ion însă, în culmea gloriei, nu mai vedea și nu mai auzea... Ardea de nerăbdare să-i arate el lui tat’su cât fusese de viteaz şi zâmbea cu gura până dincolo de urechi!...
- Bună seara la dumneavoastră! (Începu militarul).
- Bună seara! (Răspunseră aproape în cor, dar cu jumătate de gură tăticii).
- Bună, zise şi miliţianul.
- Searaaa! (sări şi Ion, vesel de unul singur).
- Îmi pare rău de deranj, continuă militarul, dar a trebuit să vă convoc pentru că avem de rezolvat o problemă. Cine-i Musteaţă dintre dumneavoastră?
- Eu, domnu şef. Ce s-a întâmplat? (zise bădia Ghiţă a lu’ Musteaţă, cu inima cât un purice)
- Băiatul ăsta a matale, nea’ Musteaţă, se laudă că-i bun ţintaş...
- Ha, ha, ha! V-am zis eu că-i de bine? (sări din nou Ion cu nerăbdare).
- Eh, acum eu nu ştiu care din ei doi, au reuşit să nimerească cu piatra-n geamul camionului meu, din mers...
- Eu, tatai! (zise din nou Ion, înfoindu-se ca un curcan). Eu l-am nimerit!
Bădia Ghiţă a lu’Musteață s-a înalbit brusc. Era zgârcit din cale-afară şi deşi era prieten bun şi vecin peste drum cu Moş Ghiţă Paraschiv, încercă o eschivă:
- Cum, măi Ioane? De unde ştii? Ce, numai tu ai aruncat?
- Ba nu, tatai. Di aruncat am aruncat amândoi, da’ numa’ eu l-am nimerit!
- Şi-atunci, de unde ştii că numai tu l-ai spart, dac-aţi aruncat amândoi? (mai încercă bădia Ghiţă, doar-doar s-o prinde şi ficior’su!).
- Eu l-am șpart, tatai. Eu l-am șpart!
- Zii mă, că şi Victor!
- Ba nu, tatai. Eu l-am șpart!...
- Bun, (zise militarul satisfăcut); acuma dacă tot am reușit să stabilim cu precizie că tânărul Ion este cel care m-a nimerit, înseamnă că dumitale nea’ Musteaţă, trebuie să-mi plăteşti geamul!
- Offf! Am să-l plătesc, fir-ar el să fie, de geam!... Zise bădia Ghiţă cu năduf.
- Bun! Atunci putem să ne vedem fiecare de-ale noastre, zâmbi subofițerul împăcat!
Dar Ion, care se vede treaba că era singurul care nu înţelesese nimic din toate astea se trezi din nou:
- Şi ciocolata mea? Şi-armata?

- Las’ pe mine Ioane! N-ai nici-o grijă că nu rămâi tocmai tu fără recompensă! S-ajungem numai’ acasă şi-am să-ți dau la ciocolată de n-ai s-o poți duce... Mai ceva ca la armată!
- Las’ că ţi le dau eu pe-amândouă, când ajungem acasă. S-ajungem numai’ şi-ai să vezi ce ţi le dau!...

                                                               &&&



Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

joi, 13 octombrie 2016

Cel mai mare duşman al românilor

de Remus Constantin Raclău

Cel mai mare duşman al românilor este propria lor capacitate de adaptare .
La orice ar fi supus, românul se adaptează. Se învaţă cu răul şi nu face nimic pentru a-l schimba, de frică să nu dea peste mai rău.

De-a lungul zbuciumatei sale existenţe românul s-a obişnuit atât de mult cu răul, încât a ajuns să se autosugestioneze cu ideea că nu există viaţă în afara răului. De aceea probabil că a şi scornit tâmpenia aceea care zice: "rău cu rău, dar mai rău fără el..." şi care reprezintă lașitatea extremă, suprema renunţare la speranţa de mai bine şi asta şi-a lăsat puternic amprenta în modul zilnic de a gândi şi de a acţiona al conaţionalilor noştri.

Acum vreo două mii de ani se zice că marele Burebista a dat ordin să fie scoase toate viile şi o fi avut el motive bine întemeiate dacă a dat un asemenea ordin (ehei... boală veche, dom'le!). Şi românii de atunci - dacii, bravii noştri strămoşi - au tăcut mâlc şi s-au adaptat.

Pe urmă au venit romanii, i-au învins pe daci, i-au trecut prin foc şi sabie, i-au ocupat şi i-au supus unui îndelung proces de romanizare (unii zic c-ar fi altfel, adică tocmai invers... mă rog, fiecare cu informaţiile şi sursele sale), şi românii de atunci s-au adaptat, formând împreună cu cotropitorii poporul român.

După aceea romanii au plecat şi românii care au rămas au trebuit să se adapteze la dormitul cu arcul și sabia sub pernă, într-un lung şir de lupte împotriva a fel de fel de popoare migratoare, care au venit şi cum au venit, unele tot aşa s-au şi dus.

 Apoi românii s-au adaptat la poftele turcilor şi a altor ”împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă şi-au venit la noi în ţară şi-au cerut (într-un mod nu tocmai elegant) pământ şi apă”. Unora le-am dat ceea ce-au cerut, pe alţii, atunci când s-a putut, i-am înfundat sau scufundat (după caz) ”ÎN” ceea ce-au cerut.

La un moment dat am fost "conduşi" (a se citi mulşi şi storşi) de o serie întreagă de aventurieri dintr-un cartier al Istambulului numit Fanar, în marea lor majoritate greci, care se duceau la sultanii ce ne aveau în stăpânire cu daruri şi promisiuni de biruri consistente (erau darnici cu promisiunile, că doar nu dădeau de la ei) şi obţineau domnia ţărilor române, până când un alt aventurier, de aceeaşi teapă şi din prin aceleaşi locuri, mergea la acelaşi sultan cu daruri şi promisiuni mai generoase şi obţineau mazilirea vechiului domn şi propria lor înscăunare (de unde şi zicala: "să nu te încrezi în greci atunci când încearcă să-ţi facă daruri").
 Bineînţeles că toate acestea pe spinarea bieţilor români care au tăcut mâlc şi s-au adaptat şi la această condiţie. I-au tot pus în spate românului fel de fel de sarcini (greutăţi), până când acesta a căzut în genunchi. Şi deşi greutăţile l-au doborât şi l-au trântit la pământ,  românul nu s-a lăsat: s-a adaptat şi a învăţat să meargă în genunchi, că deh' rău cu rău, dar ce te faci dacă vine alt "domn", mai flămând şi-i mai adăugă ceva la cele din spinare.

Asta până a venit unul mai neadaptat, unul Tudor, din neamul Vladimireștilor, care a venit, le-a explicat oamenilor cum să scape de greutăţile din spinare, i-a învăţat pe români să redevină oameni şi să umble iar în două picioare. Şi românii s-au bucurat și s-au adaptat din nou.
Mai pe urmă a venit unul Cuza, care le-a explicat românilor cum e cu unirea, cum e cu respectul de sine şi cu democraţia, le-a făcut "Divanul ad-hoc" - un fel de Mare Adunare Naţională, a făcut ordine în comerţ explicând poporului care-i diferenţa dintre ocaua mică şi cea mare şi romanii s-au adaptat şi cu mai binele.

Dar pentru a ni se reaminti că nu suntem singuri pe lume, mai marii Europei și ai lumii, împreună cu boierii noştri care-şi vedeau pe zi ce trece puterea, bogăţia şi privilegiile tot mai subţiate, au decis că prea multă democraţie strică şi ca să nu ni se urce la cap,  ni l-au "abdicat" pe Cuza, care (între noi fie vorba) domn pământean fiind nu prea avea pedigree-ul în regulă şi ne-au trimis un domn adevărat, de sânge albastru, ale cărui neamuri au domnit prin toată Europa pe unde au putut şi ei "săracii", din moşii şi strămoşii lor și care rămăsese fără ”colegiu”.  Şi românii au tăcut mâlc şi s-au adaptat.

Apoi, noul domn împreună cu boierii noştri au decis (cu binecuvântarea Bruxelles-ului ), că le ajunge turcilor cu cât au supt ţara românească, că e timpul să se mai schimbe ”vițelul” şi (cu sprijinul Moscovei) au pus-o de-un război de independenţă. Au chemat ţăranii la oaste, care au trebuit astfel să lase coarnele plugurilor, coasele şi sapele şi să se adapteze "cu cântec înainte marş" la mânuirea puştilor, a baionetelor şi a obuzelor pentru tunuri. Unii au ajuns într-adevăr carne de tun dar cei care au scăpat s-au bucurat din plin de independenţa faţă de turci.

Şi s-au mai adaptat românii încă de vreo două ori la condiţia temporară de soldaţi, de fiecare dată fără vina lor, în două războaie - mondiale de data aceasta, timp în care nevestele lor rămase acasă au trebuit să se adapteze ele însele cu coarnele plugurilor, cu sapele şi cu coasele, cu însămânţatul şi cu recoltatul deopotrivă, iar pruncii lor au trebuit să se adapteze cu alăptatul din mers, în drum spre şi dinspre câmp...

Pe urmă au venit comuniştii călare pe tancurile Moscovei, le-au luat pământurile ţăranilor şi i-au băgat cu de-a sila în CAP-uri pe cei paşnici şi cu forţa în puşcărie pe cei ce n-au înţeles să fie în pas cu vremurile. Până la urmă s-au adaptat şi unii şi alţii: primii cu jugul, ceilalţi cu tortura şi cu coloniile de muncă forţată pentru deţinuţii politici; unii s-au lăsat "reeducaţi" şi s-au adaptat să supravieţuiască cu capul plecat, ceilalţi, mai "grei de cap", să stea drepţi şi cuminţi, în gropi anonime, la doi metri sub pământ...

Apoi au reuşit să se adapteze până şi la condiţia de cârtiţe umane, trăind pe întuneric, în frig, cu mâncarea la cartela, cu două ore de apă caldă pe săptămână, cu munca "voluntară" în week-end-uri şi cu programul de campanie din fiecare toamnă care însemna ziua la servici în fabrici şi uzine, sau la şcoală, iar după amiază la muncă "patriotică" pe câmp, şi cu două ore de televizor pe zi (din care o oră jumătate de "Slavă conducătorului iubit") şi mai ales s-au adaptat cu vorbitul scrâşnit în somn, sau printre dinţi - fără voce - întrucât li s-a băgat în cap că zidurile au urechi, de unde au tras concluzia că "adevărul dăunează grav libertăţii"...

Şi când se adaptaseră mai bine şi românii cu minciuna, cu PCR-ul pilelor, cunoştinţelor şi relaţiilor, cu sacul de porumb ştiuleţi drept plata pentru un an de muncă la CAP, cu nepotismul, cu lichelismul şi cu turnătoriile, cu şedinţele de partid şi de sindicat în care erau plefturiţi non-stop şi când să beneficieze şi ei "mai din plin" de binefacerile socialismului ştiinţific şi mai ales după ce-au suferit precum câinii pentru plata datoriei externe, timp în care au învățat că trebuie să mai ”ciupească și ei câte ceva de pe ici pe colo”pentru a supraviețui, a venit CINEVA şi i-a băgat în revoluţie. Au făcut-o şi pe asta şi s-au adaptat cu plânsul morţilor degeaba şi cu festivităţile anuale de comemorare a nefericiţilor ghinionişti.

Apoi românilor din mediul rural li s-au dat înapoi, cu acte în regulă (titluri de proprietate), pământul. Dar ţăranilor nu li s-au dat nici tractoare şi nici maşini agricole, aşa că s-au adaptat din mers: au coborât jugurile din pod, au dat jos biciul de la grindă, au înhămat boii reprimiţi de la CAP, caii şi chiar vacile - cei ce n-au avut altceva, şi-au suflecat gospodăreşte mânecile şi s-au pus pe treabă.

Şi tot atunci, românilor din mediul urban li s-au dat înapoi, cu acte în regulă (certificate de proprietate), şi fabricile. Dar muncitorilor nu li s-au pus la dispoziţie nici fonduri pentru retehnologizare şi nici specialişti în economia de piaţă, capabili să se descurce în jungla mondială a capitalismului sălbatic, aşa că s-au adaptat din mers, s-au înscris la noile facultăţi private de marketing şi management, şi cum nici acolo nu prea se ştia cu ce se mănâncă economia asta de piaţă, au început să-şi vândă certificatele de proprietate de frică să nu-i prindă falimentul cu ele în buzunar. Apoi, când li s-au vândut, demontat sau retehnologizat fabricile, au tăcut din nou mâlc şi s-au adaptat cu şomajul şi cu lecţiile de limbi străine în vederea plecării în pribegie.

Cei care în urma unor dure procese consecutive de selecţie, au avut norocul să rămână în fabrici viabile cu piaţă mondială de desfacere, au fost nevoiţi să suporte condiţii deosebit de dure şi de riguroase. Au strâns din dinţi şi s-au adaptat, şi cu munca fără pauze şi cu lipsa drepturilor de a protesta, sub ameninţarea permanentă a concedierii, pe motiv că "aşteaptă alţii o sută la poartă să-ţi ia locul"!...

Nici cei care au fost nevoiţi să emigreze n-au fost scutiţi de necazuri, dar s-au adaptat şi ei. Au trebuit să se-mprumute să facă rost de bani pentru plecare, au învăţat să dea spagă la graniţă să fie lăsaţi să-şi treacă cârnaţii, ţuica şi ţigările, s-au învăţat să doarmă prin boscheţi până la găsirea unui loc de muncă şi primirea primului salariu, au învăţat "să dispară" în caz de control la firma unde lucrau la negru, să facă foame în caz de patron ţepar şi mai presus de toate s-au adaptat al naibii de bine la exigenţele lumii civilizate: cu munca intensă, cu corectitudinea, cu respectul şi amabilitatea între cetăţeni, cu cerutul şi respectatul drepturilor, şi mai ales cu plata impozitelor...

 Pe scurt: s-au ADAPTAT bine LA  NORMALITATE!

Celor dragi lor, rămaşi acasă, nu le-a fost şi nu le este uşor, dar s-au adaptat şi ei (aproape toţi): copiii au învăţat să crească cu bunicii, soţii fără soţii, soţiile fără soţi, părinţii fără copii, iar copiii fără părinţi şi fără fraţi. În cazurile fericite familiile s-au reunit prin chemarea ”afară” a celor rămaşi acasă, dar acesta nu-i un câştig prea mare pentru ţară, întrucât familiile care s-au adaptat bine "afară" cu greu se mai gândesc să mai revină acasă.

Şi poate s-ar gândi să se întoarcă, dar la ce să vină? Să o ia din nou de la capăt? Să trebuiască să se re-adapteze la mocirla civică provocată de politicianismul interesat doar de perpetuarea propriilor interese, cu minciuna, cu manipularea, cu prosteala şi hoţia pe faţă, cu avansările pe pile şi cu licitaţiile trucate şi cu... şi cu... şi cu...
Mi-e greu să cred că ar avea cineva o asemenea dorinţă de adaptare. Capacitate cu siguranţă, da, c-avem antrenament multisecular, dar cum încă nu ne-a luat Dumnezeu minţile chiar de tot, despre dorinţa de a o face, mai discutăm...

Şi când te gândeşti că totul a plecat de la Burebista şi de la scosul viilor. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă românii - dacii de atunci - s-ar fi răsculat?...


Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

luni, 10 octombrie 2016

Rădăcina tuturor relelor la români

de Remus Constantin Raclău

Motto :”De aceea se şi vede care e răul cel mai mare: sărăcia. Sărăcia e izvorul tuturor relelor din lume (s.n.): boală, blestemul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor.”
– M. Eminescu, din articolul ”Frază şi adevăr” publicat în ziarul ”Timpul” în decembrie 1877.

S-ar putea ca cineva să se supere pe mine, dar eu nu consider că cel mai mare rău din lume ar fi sărăcia. Îmi cer scuze faţă de marele nostru poet, dar acum după mai bine de 135 de ani, beneficiind de o altă perspectivă a lumii în care trăim, eu ca simplu om, îmi permit să am o viziune diferită.
Părerea mea şi nu oblig pe nimeni să şi-o însuşească!

Consider sărăcia ca fiind doar o consecinţă a altor rele, mai mari şi în consecinţă, nefiind o cauză, ea nu poate sta la rădăcină şi nu poate fi considerată izvor al tuturor relelor.
Cauza cauzelor trebuie găsită,explicată şi vindecată (pentru că pentru prevenire ei este deja prea târziu).

Şi în opinia mea această cauză a cauzelor este LĂCOMIA.

Da, LĂCOMIA !... Pentru că lăcomia împinge omul să nu se mai oprească, nici atunci când şi-a satisfăcut în totalitate nevoile materiale şi spirituale, ale sale şi ale familiei sale, adunând uneori averi ce ar putea cu uşurinţă satisface nevoile tuturor neamurilor sale, şi chiar a neamurilor neamurilor sale, pe câteva generaţii întregi.Lăcomia împinge omul să acumuleze mult mai mult decât îi trebuie, în total dispreţ şi desconsiderare faţă de toţi cei din jurul său şi nu numai, nelăsându-i și pe aceştia să facă în aşa fel încât să-şi acopere, deşi ar avea mare nevoie, măcar o parte din strictul necesar al unei vieţi normale.

Da, LĂCOMIA !... Lăcomia care a inventat noţiunea de PROFIT. Profit, luat pur şi simplu, înseamnă a specula nevoia cuiva pentru a obţine un avantaj în detrimentul acestuia. Dacă 1 plus 1 fac 2, atunci e la fel de valabil şi faptul că 1 minus 1 fac zero, adică dacă ai un ban în buzunar şi-l dai altcuiva, indiferent pentru ce, rămâi fără el şi în consecinţă nu mai poţi să-ţi cumperi altceva, care să-ţi satisfacă o altă nevoie... Pe această logică, "plusul" din buzunarul cuiva, care a speculat nevoia ta stringentă de moment, înseamnă "minus" în buzunarul altcuiva
O să-mi spuneţi că serviciile trebuiesc şi ele plătite şi că persoana care-ţi satisface o nevoie trebuie răsplătită pentru asta. De acord. Dar cine poate spune în acest moment, care este graniţa dintre răsplata corectă pentru un serviciu de care am beneficiat şi surplusul nemeritat. Cine poate trasa cu exactitate o linie imaginară dincolo de care plata nu mai este o compensaţie pentru efortul (fizic sau intelectual) depus, pentru timpul pierdut de tine pentru a-mi satisface mie o nevoie, ci devine o exagerare, menită nu a compensa ci a specula, a trage un surplus de foloase - nemeritate, dincolo de care plata devine pentru tine un PROFIT şi în acelaşi timp pentru mine o PAGUBĂ, pe care sunt constrâns să o accept, întrucât doar tu îmi poţi rezolva această problemă care mă presează în acest moment.

LĂCOMIA este cea care împinge oamenii să acumuleze tot mai mult, iar cu surplusul de bani (pe care nu mai are cum să-l folosească) își permit să-şi cumpereINFLUENȚĂ.
Şi primul efect advers al omului influent este SETEA DE PUTERE.
Şi cu cât adună mai multă influenţă, cu atât obţine mai multă PUTERE. Şi primul efect advers al puterii este BEŢIA PUTERII - impresia de omnipotenţă, impresia de supra-om.
Beţia puterii îţi provoacă impresia că te afli deasupra tuturor şi îţi induce în mod pervers dorinţa de a pretinde dreptul de a-ţi impune voinţa, de a ți se conferi -PUTEREA DE DECIZIE.

Puterea de a decide nu doar pentru el şi familia lui ci şi pentru toți ceilalţi - mai puţin "avuţi" decât el, şi prin această decizie - PUTEREA DE A STĂPÂNI, puterea de a-i zdrobi pe cei care nu i se supun sau pur şi simplu pe cei care nu-i sunt pe plac, putere de a-i face pe cei mai puţin lipsiţi de scrupule decât el să lucreze pentru bunăstarea lui - adică PUTEREA DE A LE LUA ALTORA LIBERTATEA ...
Lipsirea de libertate înseamnă a lipsi pe cineva de posibilitatea de a se conduce pe sine după propriile capacităţi şi de a trăi după cum ar merita şi în consecinţă lipsirea acestuia de posibilitatea de a-şi satisface nevoile materiale şi spirituale, ceea ce conduce în mod inevitabil la SĂRĂCIE, atât materială cât şi spirituală (pentru că până şi accesul la cultură costă; şi deşi costă cât costă, nu oamenii de cultură sunt cei care obţin partea leului, ci speculanţii, intermediarii şi geambaşii de cultură; şi asta pentru că până şi arta, şi cultura, trebuie să aducă profit cuiva, tot din lăcomie).
SĂRĂCIA unei persoane se traduce prin imposibilitatea acesteia de a-şi atinge pragul minim de satisfacţie, în primul rând materială, dar şi spirituală şi în final, imposibilitatea de a atinge un prag minim de fericire.

Puterea brută din ziua de azi pretinde vehement LIBERTATEA DE A-ŞI CLĂDI FERICIREA PE NEFERICIREA ALTORA.

Iată, în concepţia mea, care este pe scurt lanțul tuturor relelor, plecând de la răul cel mai mare:

LĂCOMIA - fără bun simț, care îndeamnă la obţinerea - PROFITULUI - fără măsură, care la rândul său permite acumularea - PUTERII - fără margini, care provoacă fără milă - SĂRĂCIA - fără speranţă a tuturor celorlalţi, cu toate consecinţele şi răutăţile sale...



Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

vineri, 7 octombrie 2016

De ce nu se mai deşteaptă românii

     Pamflet de Remus Constantin Raclău

     Ţin minte că pe vremea când eram elev, inclusiv la liceu, în fiecare dimineaţă, la începutul orelor de curs ne aliniam la marginea băncilor şi cântam cu toţii din tot sufletul imnul naţional - pe vremea aceea “Tricolorul”...

     Programele TV şi Radio, aşa reduse ca durată cum erau, începeau şi sfârşeau şi ele transmisiile tot cu imnul. Şi când îl auzeam ni se umpleau inimile de mândria de a fi român...

     După Revoluţie imnul s-a schimbat, din “Tricolorul”, în “Deşteaptă-te române”.

     Programele TV şi cele de Radio au devenit programe non stop, aşa că neavând început şi sfârşit nu mai difuzează imnul.

     În democraţia noastră originală copiii nu mai sunt obligaţi să cânte imnul la începutul orelor de curs. Şi cum sunt prea orgolioşi să-şi cânte singuri “Deşteaptă-te Române”, recunoscând astfel că au o problemă...ascund sub preş mândria de a fi români, terorizaţi de ororile văzute la “Ştirile de la ora 5” şi încep cursurile aşa... nedeşteptaţi!...

     Înainte de revoluţie medaliile câştigate la Olimpiade, Mondiale, Europene, etc., erau cuantificate în kg, şi când medaliile erau de aur, ascultam cu pieptul bombat imnul şi priveam, cu lacrimi în ochi, “Tricolorul”, înălţându-se pe cel mai înalt catarg, aplaudându-i până ni se înroşeau palmele pe sportivii care ne onorau de pe cea mai înaltă treaptă a podiumului...

     Astăzi, în democraţie, performanţele necesită bani mulţi, şi cum trăim într-o perpetuă penurie de resurse financiare, până şi medaliile şi în special cele de aur s-au rărit, aşa că nici măcar sportivii noştri, adevăraţi eroi ai tranziţiei, care deşi depun eforturi supraomeneşti, nu mai reuşesc să ne facă să ascultăm “Deşteaptă-te Române”.

     Pare un adevărat complot împotriva imnului naţional. Oare cine are interes să ne ţină amorţiţi, cu capul plecat şi cu buzunarele goale? Oare de ce suntem bombardaţi zilnic cu ştiri, care de care mai negative, de-ţi vine lehamite să mai deschizi televizorul, radioul sau vreun ziar, de mai - mai că nu-ţi mai vine nici măcar să recunoşti că eşti român?

     Să fie oare aşa de periculoasă mândria de a fi român, încât să ni se interzică audierea imnului pentru ca nu cumva să ne treacă prin cap chiar să ne trezim ... De data asta de tot!...
                            
                        Noapte bună, România! Şi vise plăcute!...


Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

marți, 4 octombrie 2016

Bunul simţ al greşelii (şi normalitatea imperfecţiunii)

de Remus Constantin Raclău

     Există din păcate anumite specimene de oameni, complet lipsiţi de scrupule, care atunci când sunt prinşi în flagrant delict de nesimţire, se scuză făţarnic acuzând faptul că n-ar fi ei unicii care au căzut în acel păcat (patimă, lipsă de delicateţe, neglijenţă, minciună, înşelătorie, obrăznicie, hoţie, perfidie, golăneală, etc...) ca si cum comiterea unui act de nesimţire, daca nu e original ci e copiat de la alţii, ar deveni automat un fapt acceptabil sau licit, prin vechime sau repetitie...
Am minţit! Ei şi ce dac-am minţit? 
Am furat! Ei şi ce dac-am furat? 
Am înşelat, curvărit, tâlhărit, jignit ... Ei, şi? Ce-i cu asta?...
Ce, sunt eu cumva, singurul om din lumea asta care a minţit (înşelat, furat, curvărit, tâlhărit, jignit, ...) ? Au mai minţit (înşelat, furat, curvărit, tâlhărit, jignit, ...) şi alţii (şi perfidia maximă e atunci când se dau nume concrete şi se invocă situaţii şi circumstanţe asemănătoare!!!). 
Am plagiat! Ei, şi? Au mai plagiat şi alţii: vezi pe ..., uite şi la ..., şi la ... ! Aşa că ... ce te iei tocmai de mine? Ce... sunt eu mai prost decât ei? 
Mi-am ascuns adevăratele venituri ca să nu plătesc taxe şi impozite la adevărata lor valoare! Ei, şi? Ce sunt eu singurul (singura) care am făcut evaziune în ţara asta? Ia vezi-l şi pe ..., uite şi la ..., şi la ...! Aşa că ... ce te iei tocmai de mine? Ce... sunt eu mai prost (mai proastă) decât ei? 
Am făcut promisiuni fără acoperire în campania electorală, ştiind bine că n-am să mă ţin de cuvânt! Am minţit şi-am înşelat cu bună ştiinţă electoratul plătitor de taxe şi impozite, din care şi eu sunt plătit! Da, şi?... Că doară n-oi fi eu singurul (singura) din ţara asta, care-a minţit în campanie, doar ca să câştig alegerile!... Dar pe ... nu-l vezi? Dar pe ... n-o auzi? Ce... e o noutate cumva? Eşti cumva căzut din lună, de nu ştii că de când e lumea şi pământul şi de când e politica - politică iar politicienii - politicieni, se minte înainte de alegeri şi se fură după !... Şi cu toate astea, tocmai de mine ţi-ai găsit să te iei? Ce... sunt eu mai prost (mai proastă) decât toţi ceilalţi? Tocmai de la mine v-aţi găsit să începeţi cu cinstea şi corectitudinea, cu etica şi cu morala? Hai-da-de!...
Şi exemplele pot continua la nesfârşit ...
     Să fie bine înţeles: nu suntem perfecţi şi în consecinţă - “A greşi este omeneşte!” - (Errare humanum est”), după cum bine zicea Seneca  , în timp ce Titus Livius afirma: “Venia dignus error is humanus” – “Orice greşeală a omului merită a fi iertată” !
 A greşi ... da! A intenţiona, nu!
     Pentru că să nu uităm că aforismul lui Seneca se continuă cu: “perseverare diabolicum “, adică: “A persevera este diabolic” !
     Perseverenţa în greşeală poate fi inconştientă şi atunci în popor se zice că “ţi-a luat dracul minţile”; sau conştientă, şi în acest caz dracul nu ţi-a luat doar minţile ci te-a luat cu totul în slujba lui: “eşti al dracului” sau “eşti dat (vândut) dracului”!...
     Oricine poate greşi! Oricui i se poate întâmpla! Dar odată dezvăluită greşeala şi adusă la cunoştinţa făptuitorului, dacă acesta este un om normal şi de bun simţ trebuie să şi-o asume, să o conştientizeze, să o înţeleagă în substanţa şi conţinutul ei, să-i descopere consecinţele şi să facă toate eforturile de a le remedia, să caute toate eventualele persoane care au avut de suferit de pe urma greşelii sale pentru a le cere scuze şi a le aduce toate reparaţiile materiale şi morale cuvenite.
     În acelaşi timp trebuie să-şi facă un proces de conştiinţă în urma căruia e imperios necesar să tragă toate concluziile ce decurg din analiza acestei experienţe de viaţă, să le transforme în învăţături şi să aibă grijă ca pe viitor aceste lucruri să nu se mai repete.  
     A te justifica pentru greşelile tale, invocând greşelile altora este curată lipsă de bun simţ: cu ce scade gravitatea greşelilor tale, prin faptul că mai sunt şi alţii care fac aceeaşi greşeală?
În fapt, în aceste cazuri e mai adevărată decât în oricare altele, zicala conform căreia: “Qui s'excuses'accuse” -  “Cine se scuză, se acuză!”:
-      faptul că vii cu această justificare înseamnă că ai avut-o pregătită de dinainte;
-      asta înseamnă că erai pe deplin conştient, încă de dinainte, că faci un lucru rău;
-      erai pe deplin conştient şi totuşi ai mers înainte;
-      acest fapt exclude eroarea, exclude greşeala, exclude inocenţa - toate acestea putând fi invocate doar în cazul necunoaşterii consecinţelor, de neconştientizare a faptului că eşti pe cale de a comite ceva rău;
-      asta dovedeşte existenţa unei intenţii clare de a face, ceea ce ai făcut, în ciuda conştientizării tuturor consecinţelor negative;
-      şi asta denotă o mare doză de cinism: a face un lucru (a comite o acţiune) care îţi aduce ţie un avantaj, pe deplin conştient că provoci un rău (de care nu-ţi pasă) cuiva (de care nu-ţi pasă)...
     În loc să iei act de greşeala ta, să o conştientizezi, să-i înţelegi substanţa, să o compari cu normalul de bun simţ şi să faci toate eforturile de a o remedia şi de a nu o mai repeta, tu invoci cu maxim de tupeu şi nesimţire, un fel de “drept al tău” de a încălca la rândul tău normele bunei convieţuiri, în baza încălcărilor făcute de alţii înaintea ta, încălcări pe care le foloseşti cu cinism, drept “izvoare de drept”(!!!) - c-aşa-ţi convine ţie (şi numai ţie!)...
     A invoca faptul că şi alţii greşesc, sună într-un fel asemenea replicii mârlănoase de mahala - “ba pe-a mă-tii !...” - şi nu te scuteşte nicidecum de a fi considerat în toată puterea cuvântului - un nesimţit !

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

duminică, 2 octombrie 2016

Opinii despre bunul simt (Dambla)

Autor: "Dambla." (sub pseudonim) / 22 Mai 2011

De regula , bunul simt este specific omului si depinde de colectiv, obiceiuri, traditii ,grad de cultura,specificul popoarelor,etc. Tot odata, bunul simt,se refera la intimitatea ta ca om. Sigur, societatea,popoarele,organele locale,statul creaza niste reguli de comportament care devin obligatorii. 

Dar de principiu, cele legate de intimitatea ta ca persoana,este mai greu sa fie legiferata. Se creeaza niste relexe de comportament, la care atunci cand la comiti cu voie sau fara voie te simti ” cumva rusinat sau vinovat “. In timpul primului razboi mondial,fiind aliati cu Rusia tarista, in Iasi era plin de ofiteri rusi. Se plimbau pe Corso ( str. Al.Lapusneanu ) si râgaiau cu sgomot, la fel si pârturile. Moldovenii, oamenii simpli se mirau. Considerau ca lipsit de bun simt aceste comportari. Ei le considerau normale deoarece erau naturale.

 In primii ani de liceu, au aparut in inima mea primii ghiocei ai dragostei. Erai curios ce spun colegii despre ” frumoasa M. Si atunci un dobitoc, iti spunea , ” da e frumoasa, dar cand te gandesti ca face caca “. Tot ceva natural, dar tu voiai altceva. Un coleg spunea ca omul este foarte fericit atunci cand face pipi si caca. Iar o mare actrita din cetatea filmului american afirma :ma simt foarte bine acasa cand beau un snaps, râgai si dau pârturi.

 Intrun fel au dreptate si ” realistii “, dar de ce ne tarati in noroi. Lasati-ne sa visam la frumos. Chiar daca ” visatorii si indragostitii ” sunt un procent infim, lasati-i in pace. Nu strica nimanui putina dragoste si bun simt.

Sursa: http://dambla.weblog.ro/2011/05/22/opinii-despre-bunul-simt/#axzz4Lwh7Jf2M

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

sâmbătă, 1 octombrie 2016

Porunca

de Remus Constantin Raclău     

     Îmi aduc aminte de o altă boroboață de la Icușești, a lui frate-miu Sebi, de astă dată, petrecută la vreo doi-trei ani după povestea cu hultoanele lu' Musteață.

     'Nea Ion si tanti Ileana aveau (și încă mai au, probabil) un cireș falnic în fața casei, chiar langă gardul de la drum - un copac stufos și înalt, bine crescut, care dădea niște cireșe negre, mari cât buricu' dej'telor si duuulci ... de mai mare dragul !

    Într-o după-amiază, eram pe șanț cu toată gaşca de copchii de prin vecini şi jucam cărţi - băieţi şi fete deopotrivă, cam de aceeaşi vârstă cu toţii. Trei-patru ani diferenţă nu se mai pun la socoteală.
     Şi cum cireşul negru de peste drum, era plin de rod, ne lăsa, ca de obicei, gura apă la toţi. Maaamă, ce dulceaț-ar mai ieși din ele!... 
     Dar cum ştiam bine că n-are rost să le ceri ”Musteților” să te lase în copac, nici măcar cât să-ți  astâmperi pofta, dară-mi-te ca să culegi vreo trăistuță, de-o chisăliță măcar, ne limitam cu toţii, resemnaţi, la a ne minuna de dărnicia naturii de peste gard.

    ”Zoana”, porţiunea cu iarbă dintre șanț şi gardurile oamenilor, era ceva mai înaltă decât drumul, pe partea noastră, în timp ce zoana din faţa casei lui Musteaţă era cu mai bine de un metru sub nivelul străzii şi era aproape lipsită de șanț. În consecinţă, pe partea noastră se jucau cărţile, în timp ce de partea cealaltă a drumului jucam mingea, că n-avea unde să se ducă. Jucam ca-ntr-o covată; deoparte era drumul mai înalt şi de cealaltă parte era gardul. Băteam mingea de gard şi de malul drumului, ca surdu-n tobă! Până ieşea vreun vecin şi ne alunga: “Ia!... Fișticari, pe zoana lui!...” Hoți vecinii de dincolo de drum: copiii le crescuseră și astfel, când se stropșeau la noi să plecăm ”fiecare pe zoana lui”, însemna de fapt să plecăm cu toții și să eliberăm ”terenul”!...

   Şi cum în ziua aia jucam cărţi pe pedepse, în urma unui tur pierdut la ”Popa-Prostu”, i-a venit și rândul lui Sebi la pedeapsă.
   Nuța (lu' Popic), care tocmai câştigase mâna, trebuia să-i dea ”porunca”. Ce să-i zică, ce să-i spună?... Când s-a hotărât, i-a zis în glumă:
-         Sebi! Acu’ ti duci dincolo di drum, ti caţări în cireşu' lu' Musteaţâ şî ni-aduci la toţi, o poalâ di cireşî!...
    Nici n-a terminat bine Nuța de zis porunca, că Sebi, zelos - nevoie mare, a şi sărit peste şanţ, traversând iute drumul, apoi s-a căţărat pe gard şi de acolo - ţuşti - direct în cireş...      

     Noi am rămas muți cu toții!... Cum îl ştiam cam moțocos din fire, nici prin cap nu ne-a trecut că n-o să protesteze: fiind printre cei mai mici din gașcă, Sebi găsea mereu câte ceva să comenteze și făcea întotdeauna numai ceea ce-i convenea lui. 

     Nici măcar Nuța nu se aştepta să-i fie îndeplinită porunca, și mai ales cu așa o promptitudine, şi drept consecință se şi pregătea să-i dea o pedeapsă alternativă, ceva mai realizabilă. Dar se vede treaba că, ”pisâni-câ şî pi Sebi îl cam ischitè mai di dimultișor treaba asta cu cireşu', (pentru ne-moldoveni, asta vrea să spună că era foarte probabil că și pe Sebi îl cam ispitea mai de demult treaba cu cireșul !...) și că tocmai i se ivise ocazia potrivită, căci altfel nu se explică nicidecum graba cu care-a pus el porunca asta-n aplicare ...

    Sebi, bun căţărător, ajunsese deja pe la mijlocul cireşului, şi noi îl priveam cu admiraţie şi chiar cu un pic de invidie: era acolo unde noi, ne-am fi dorit cu toţii să fim! Şi nu se limita doar la cules; băga în gură cât încăpea, şi în timp ce mesteca, gemând de plăcere, culegea cireşe în poala tricoului. Simţindu-se într-un fel vedetă, era pe deplin conştient de ineditul absolut al gestului său, aşa că a început să pluseze și s-o dea pe caterincă:
-         Mm-mm!... Fraţîlor!... Haidiţ' încoași, 'ăi !... Băi, niș' nu ştiţ' ci pierdiţ'!... Maaamâ, mm-mm!... Da ci buni-s cireşîli-ieste' negri!... Viniţ', 'ăi șî voi aiși lângâ gard, sâ vi li dau pi aieste şî mă caţăr iar...
    Apoi a început să se laude: ba cu frumuseţea satului văzut de sus; ba cu priveliştea ce i se aşternea la picioare; ba că-i vedea pe părinţii nu mai ştiu cui dintre noi în grădină; şi tot din astea ... ca să întreţină divertismentul, iar noi ne amuzam teribil, distracţie amplificată şi de adrenalina provocată de gândul că ar putea fi surprins în flagrant delict de către vreunul dintre stăpânii cireşului. Ca frate mai mare, m-am simțit dator să iau atitudine:
- Gaaata mă!... Ajungi!... Eşti tari!... Da' acu', gata, dă-ti jios, câ poati ti mai vedi cariva şî ti-o spuni lu' Musteaţâ... 
- M-ar spuni, dacâ m-ar vide', da’ la cât îi di frunzos cireşu' ista, n-ari nimeni cum sâ mă vadâ. 
- Ghini, 'ăi, da' macar taci naibi' din gurâ, câ dacâ nu ti vedi, poati ti-audi!...
     Ţi-ai găsit! Sebi, aflat pe culmile succesului şi întărâtat de privirile admirative ale domnişoricelor de pe șanț şi de cele invidioase ale micuţilor cavaleri, îşi trăia din plin clipa de glorie:
- Haideţi, mă! Veniţi şi voi. Hai că nu-i nimeni ... şi pierdeţi ocazia! 
- Taci, mă şi dă-te jos, că poate vine şi te prinde în copac, am mai încercat eu să-l conving... 
- Să taci tu, că ţi-e frică! Degeaba eşti mai mare ca mine, că eşti mai fricos. Mie nu mi-e frică. Uite!...
Şi începu să se maimuţărească şi să se bâţâie pe creanga groasă pe care stătea, strigând în batjocură:
-         Ne-ne-ne-ne-neee-ne! Tanti-Ileană, nu mă vezi! Ne-ne-ne-ne-neee-ne! Tanti-Ileană, nu mă vezi! Nu mă vezi şi n-ai să crezi!...
     La care, drept replică, se auzi din copac, o voce bărbătească, calmă şi tărăgănată:
-         Măi, Sebi! Astâmpărâ-ti, c-ai să caz'! Mătuș-ta Ileana nu ti-aude, câ nu-i acasâ ... da' eu ti-aud bini şî ti şî văd!...
     Moment în care am înlemnit cu toţii. La vreo doi metri deasupra lui Sebi se mişcară crengile şi dintre ele apăru, ca din neant, nea’ Ghiţă Musteaţă, cu traista pe jumătate plină de cireșe, în diagonală peste umăr.
-         Ha!?!... și-atât mai apucă Sebi să spună ...
- Dă-ti jios, 'ăi păcătosuli! Câ nu di alta, da nu vreu sâ mă sfădesc cu bunic'tu din cauza ta !...
     Și nici că i-a mai trebuit lui Sebi alta !... Și mai abil ca o maimuţică, lăsând să-i scape cireşele din poală, din câteva salturi fu jos şi de acolo, taaai-oooo!... peste şanţ şi peste drum, înapoi în ogradă la bunicu’ şi de acolo direct în casă, după sobă!

    Nea Ghiţă, prieten bun cu bunicu’ fusese tot timpul în copac! Culegea cireşe în traistă şi probabil că se amuzase şi el de ”vitejia” lui frate-miu. Nu era om rău. Ştia că i se dusese buhu în sat de zgârcit şi probabil că voia să mai atenueze din efect. Când a coborât, s-a dus în casă, a luat ligheanul de frământat, l-a umplut de cireşe şi a venit cu el în braţe, peste drum, la noi:
-         Luaţ', măi copchii! Di sufletu’ lu’ mama...
-         Bogdaproste, nea Ghiţâ!
-         Sâ fii primit, măi, copii! Şî sâ fiţ' sănătoşi...


Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"