Capcana democraţiei

       Ni s-a spus că democraţia este un principiu nobil, bazat pe participarea “poporului” la conducerea societăţii. Şi cum “poporul” e constituit din oameni, ni s-a spus că în democraţie fiecare om are dreptul să gândească liber şi să-şi exprime public, atât concepţiile cât şi propunerile sale privind bunul mers al comunităţii în care trăieşte. Şi că aceasta axiomă are, la rândul ei, drept condiţie principală egalitatea (necondiţionată) de tratament a tuturor părerilor expuse, indiferent de emiţătorul acestora.

 Cu alte cuvinte, ni s-a spus că orice om îşi poate face publică părerea, pe care – aplicând principiul reciprocităţii -  toţi ceilalţi membri ai societăţii se obligă să o analizeze, fără a-i impune acestuia nici o condiţie prin care să-şi dovedească competenţa în baza căruia omul nostru îşi emite ideile. E ideea lui. E modul în care vede şi înţelege el realitatea şi e modul în care doreşte el să o modifice, în raport cu exigenţele sale personale.

Şi de vreme ce fiecare om îşi are ideile lui, vor rezulta în mod logic tot atâtea idei câţi oameni sunt în comunitatea respectivă, şi-atunci ... cum să se ia deciziile cele mai potrivite? Ideea cui să fie aplicată?
   
Având în faţă această dilemă, rezultată din convieţuirea oamenilor într-o comunitate (umană), părinţii democraţiei au concluzionat că pentru a se putea ajunge totuşi la un numitor comun este necesar ca fiecare idee expusă public, să fie susţinută cu argumente de către emiţătorul ei, spre a fi analizată de toţi ceilalţi - şi în funcţie de gradul de satisfacţie al membrilor comunităţii, să fie sau nu luată în considerare spre a fi aplicată în practică.

Acuma ...  haideţi să stăm strâmb şi să judecăm drept!

De multe ori vedem, pe pielea noastră, cât este de dificilă luarea deciziilor chiar şi în comunităţi restrânse cum ar fi de exemplu ambientul familial – există familii formate din doar două persoane şi tot nu reuşesc să se pună întotdeauna de acord. Şi-atunci, se pune întrebarea:

Cam cât timp i-ar lua “societăţii” ca să ne asculte cu calm, pe toţi?

 Başca să ne mai şi înţeleagă, să ne mai şi analizeze şi-apoi să ne mai şi chestioneze pentru a le aduce lămuriri!... Pentru că, să nu uităm totuşi, că viaţa omului e limitată biologic de o anumită durată de timp. În aceste condiţii, e clar că marea majoritate a omenirii ar risca să nu mai apuce  să-i vină rândul la exprimatul public de idei, în viaţa asta. Şi cum alta nu se ştie încă dacă mai există, din nerăbdare dar şi din teama de a nu rămâne cu ideile clocite dar ne-eclozate, s-ar apuca treptat cu toţii, de vorbit simultan...

Şi dacă ar vorbi cu toţii e clar că nu prea ar mai rămâne cine pe cine să mai asculte! În fapt, putem uşor constata cu toţii că s-a ajuns deja în această situaţie, în care vorbim cu toţii şi nu mai ascultă nimeni, pentru că pe nimeni nu mai interesează în mod altruist problemele celuilalt, ci fiecare încearcă să-şi promoveze şi să-şi impună în mod egoist, cât mai vocal şi cât mai strident cu putinţă, propriile interese.

Bun!... Să ne facem că n-am priceput aceasta şi să mergem mai departe...

 Să presupunem că am fi nemuritori şi că am avea timp cu toţii, să-i ascultăm pe rând pe toţi, adică să-i ascultăm pe fiecare în parte. Pe fiecare cu ideile lui ...

Chiar şi în această situaţie, tot am avea ceva dileme de clarificat. Spre exemplu, e clar că nu toate ideile prezentate sunt convergente, întrucât derivă din interese destul de eterogene. Ba mai mult decât atât: unele idei derivând din interese strict personale, vor veni fragrant în opoziţie cu idei provenind din interesele absolut contrare ale altor persoane.  Şi-atunci se naşte întrebarea:

Cam  cum am putea şti care idee sau ansamblu de idei ar satisface cel mai bine, interesele şi dorinţele celor mai mulţi dintre membrii societăţii?

Şi tot părinţii democraţiei au concluzionat că ar fi necesar ca fiecare membru al societăţii să fie chestionat cu privire la fiecare dintre ideile expuse de către toţi ceilalţi şi în funcţie de modul în care fiecare dintre acestea îi satisface sau nu dorinţele, necesităţile sau aspiraţiile, să-şi dea sau nu, acordul pentru adoptarea şi punerea ei în practică.

Beh!... Nu uitaţi că s-a presupus c-am fi nemuritori şi c-am avea tot timpul din lume să-i ascultăm şi să-i chestionăm pe toţi! Şi-n plus e foarte probabil că am avea nevoie ca în loc de creier să avem un computer cu memorie nelimitată şi c-am avea cu toţii, pe deoparte - luciditatea în gândire şi claritatea în expunere, absolut necesare unei comunicări eficiente, iar pe de altă parte – răbdarea, inteligenţa şi capacitatea de a asculta, de a înţelege, de a analiza şi de a compara între ele, toate ideile audiate...

Hmmm!... Cam multe presupuneri pentru gustul meu...

 Şi chiar dacă am decide să lăsăm totuşi deoparte toate aceste condiţionări şi presupuneri, ne dăm seama că în timp, ar rezulta o sumă de acorduri pozitive şi o alta de acorduri negative. În acest moment, o idee supusă dezbaterii nu s-ar putea aplica, întrucât nu ar întruni acordul tuturor membrilor comunităţii, dar nici nu ar putea fi întru totul abandonată, întrucât ar avea simultan şi un număr considerabil de susţinători.

Acest fapt a condus spre necesitatea cuantificării celor două poziţii - “pro” şi “contra” – proiect, iar în urma acestei cuantificări - exprimate în procente - să se stabilească măsura sau gradul de satisfacţie pe care un anumit proiect sau o anumită idee, o provoacă în rândul comunităţii.

 În plus, unele idei au o validitate, o eficienţă şi o aplicabilitate, limitate la o anumită perioadă de timp. Astfel s-a ivit necesitatea ca exprimarea poziţiilor “pro” sau “contra” să se facă la un precis moment dat, în mod simultan, de către toţi membrii societăţii, ţinând cont de exigenţa unei bune informări prealabile a tuturor cetăţenilor votanţi, în legătură cu conţinutul ideii sau temei supuse spre dezbatere.

Cea mai bună metodă de exprimare simultană şi în timp util a acordului unei comunităţi asupra unei teme, idei sau proiect, dar mai ales de cuantificare proporţională a celor două poziţii posibile – pro şi contra - este chestionarea membrilor acesteia prin vot, pe principiul - un om = un vot.

Astfel se dovedeşte că democraţia este un principiu egalitarist, care pune semnul egalităţii între toţi membrii unei comunităţi, fără excepţii, inclusiv între omul care ştie ce spune pentru că a înţeles despre ce este vorba şi cel care habar n-are pe ce lume trăieşte, dar care dă din gură doar din fudulia de a-şi exercita acest drept...

Cu alte cuvinte, democraţia este unicul sistem posibil în care o nulitate este pusă practic pe acelaşi plan cu un geniu. În mod normal, ca să se ajungă la o astfel de situaţie ar fi necesar, fie ca nulitatea să facă un efort (de pregătire, informare şi înţelegere) şi să urce la nivelul geniului, fie ca geniului să-i fie ignorată genialitatea, pentru a putea fi declasat şi adus la “rang” de nulitate.

Dar cum nici una dintre aceste două variante nu este posibilă, pentru simplul fapt că orice-ar spune şi orice-ar face, geniul rămâne geniu, iar nulitatea, nulitate, democraţia face un artificiu de compromis şi îl lasă pe fiecare la locul său dar îi tratează pe amândoi la fel, dându-le amândurora aceleaşi posibilităţi de a se exprima şi ceea ce-i mai trist, aceleaşi posibilităţi şi drepturi de a evalua spusele celuilalt cu o gravă consecinţă firească: în timp ce geniul va vorbi în deplină cunoştinţă de cauză, în urma înţelegerii şi analizării profunde chiar şi a celor spuse de o nulitate, nulitatea va vorbi doar din dorinţa fudulă de a se face auzită, fără să înţeleagă şi fără a fi capabilă să analizeze ideile expuse de un geniu.
 Şi ceea ce-i şi mai trist, fiecare dintre ei îşi va exercita în mod egal dreptul său de a decide dacă şi în ce măsură ideile audiate se vor aplica în viaţa publică a comunităţii în care ambii trăiesc.

Astfel se dovedeşte în mod practic faptul că democraţia ţine cont mai mult de cantitatea de cuvinte exprimate şi mai puţin de legătura firească şi logica dintre acestea - condiţii esenţiale pentru ca o frază să poată fi catalogată drept idee - şi cu atât mai puţin de utilitatea şi valoarea publică a celor expuse.

Chestia asta flatează enorm nulitatea, întrucât îi deschide orizonturi nesperate şi poate chiar nemeritate, în timp ce răneşte grav orgoliul persoanelor de valoare, întrucât le limitează nepermis de mult din punct de vedere al eficienţei sociale, posibilitatea lor de  a-şi demonstra utilitatea lor publică.


P.S.
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"