Eu, tata, copiii mei si averea ...

Autor: Remus Constantin Raclău


                            Motto: "Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
                                             Decât un nume adunat pe o carte"...
                                                                                             (Testament - de Tudor Arghezi)


Taică-meu are 80 de ierni... 

Şi nu spun ierni doar pentru că-i născut în februarie - adică spre sfârşitul iernii, ci pentru că n-a avut o viaţă tocmai uşoară.
Orfan de la doi ani de tată şi de la opt de mamă, a fost crescut de surori şi "valorificat" la maxim de cumnaţi - Dumnezeu să-i ierte! Că s-au dus cu toţii şi cu toatele!... 

Trimis la şcoală la oraş la 14 ani (a se citi: au scăpat de el, de a-l mai hrăni, îmbrăca şi adăposti, că le crescuseră şi lor copiii şi le cam ocupa din spaţiu...) a învăţat meserie prin ucenicie la locul de muncă prin "Şcoală Profesională a DGRM" - Direcţia Generală a Rezervelor de Muncă - unde s-a calificat ca lăcătuş mecanic; angajat la nici 17 ani în fabrică, "luat pe sus" ca deţinut politic la 23 de ani, i-au forţat nevasta să divorţeze pentru a-i confisca jumătatea lui din bruma lor de "avere" şi eliberat prin decretul de amnistie din '64, după şase ani şi jumătate de "Deltă", apoi imediat ce s-a reintegrat în muncă, s-a reinsurat, de data asta cu mama şi-am apărut eu...

Bunicu' era un fel de ştab de partid la nivel local: era "cadru contabil" pe funcţie de Preşedinte de C.A.P. şi când a aflat că şi-a măritat fata (că el a măritat-o pe mama, obligată să-l ia pe tata pentru "buletinul de oraş" şi nicidecum din dragoste - de unde atâta dragoste: tata avea 30 de ani şi mama 16...) cu un "puşcăriaş" şi mai ales că a fost "politic", a înnebunit: îşi risca şi funcţia şi poziţia socială, aşa că s-a urcat în camionul CAP-ului cu o gaşcă de cooperatori vânjoşi şi s-a dus la Bacău să-şi recupereze fata şi zestrea...

Numai că pe lângă zestre mai eram şi eu... Aşa că pân' la urmă, la insistenţele mamei căreia începuse să-i placă la oraş şi a rudelor bunicii care insistau pe ideea că "nu-i bine să crească băiatu' fără tată" s-a înduplecat şi i-a permis fetei şi nepotului "subsemnat" să-şi recupereze soţul, respectiv tatăl. 

Urmarea?

    Foarte previzibilă şi inevitabilă, pe vremea aceea: funcţia de Preşedinte a zburat de la bunicu' către un consătean cu origine socială sănătoasă şi fără trădători în familie... Şi represaliile nu s-au limitat la atât: au urmat o serie de retrogradări în lanţ: din marele şef al CAP-ului a ajuns simplu contabil, apoi simplu magazioner, apoi şi mai simplu muncitor cu coasa şi cu sapa... ca la început!

Urmarea?

Un lanţ întreg de reproşuri reciproce şi o duşmănie neîmpăcată de-a lungul întregii vieţi:

- M-ai minţit şi mi-ai ascuns adevărul, nu ne-ai spus că ai fost însurat şi puşcăriaş, ne-ai nenorocit pe viaţă şi pe mine şi pe fi'că-mea!

- Mi-ai smuls de lângă mine nevasta şi copilul, mi-ai luat zestrea pe care mi-ai promis-o pentru buletinul de oraş...

Şi tot aşa, la fiecare mică neînţelegere, se dezgropau toţi morţii şi se puneau pe tapet toate argumentele cu vorbe grele, scrâşnite rar şi apăsat, ca să se priceapă...

Toată viaţa tata a avut de suferit de pe urma "greşelii" din tinereţe: era chemat mereu şi regulat "să dea cu subsemnatul" la Securitate, i s-au blocat toate posibilele avansări (şi-ar fi dorit şi ar fi meritat s-ajungă Maistru, c-avea mintea brici când venea vorba de tehnică - are două brevete de inovator şi unul de invenţie - dar... n-a fost chip! Trebuia să stea cuminte în colţul lui de atelier, să muncească ca un "erou al muncii socialiste" şi să reflecteze la binefacerile regimului popular!

Singura mângâiere, în afară de noi, cei doi băieţi ai săi, a fost ieşirea la pensie anticipată şi acordarea unei indemnizaţii lunare de fost deţinut politic.

Acum stă la ţară şi cum n-are altceva mai bun de făcut, părăsit fizic de noi, cei doi unici fii ai săi - emigraţi în Italia cu nurorile sale şi cu toţi nepoţii săi - lumina ochilor din cap - munceşte la câmp şi în grădină, îndârjit ca un "erou al muncii capitaliste"! Şi când îl sunăm îl simţim veşnic obosit şi resemnat:

- Ce să fac, tată, cu munca... Ca asta nu se termină niciodată! Dacă suntem singuri, numa' eu şi mă-ta, cine să aibă grijă de toate?... De păsări, de grădină, de vie, de câmp... Am început să le mai lăsăm... Că dacă te-ai potrivi, ai cădea-n brânci, că-i treabă multă şi nu-i nimeni ca să ne ajute... Nici cu bani nu mai găseşti, tată, că ni s-a împuţinat lumea... Ăi mai bătrâni s-au dus, pe deal... Ăi mai tineri prin Italia şi Spania... Şi ăştia de-au mai rămas, au nişte mofturi în cap de-ţi vine să mori, nu alta, măcar aşa-om scăpa de toate !...

Şi eu îi spun întotdeauna:

- Tată!... Ia-o mai uşurel, că n-ai să moşteneşti matale pământul, după cum nimeni n-o să-l moştenească!... Acu'... ştii şi matale: ai înmormântat doi părinţi, doi socri, pe toate cele şase surori ale matale cu soţii lor cu tot. Şaisprezece înmormântări în total... Vreau să te-ntreb ceva: din toţi cei care s-au dus... a luat cineva ceva cu el?...

 Mai lasă-le naibii pe toate, c-aveţi cu ce trăi! Daţi câmpu' în arendă, daţi şi via, daţi şi-o parte din grădină, daţi tot ceea ce nu puteţi lucra! Daţi la alţii care au putere de muncă şi-ar vrea să lucreze dar n-au ce şi n-au unde... Păstraţi numa' cât vă trebuie ca să aveţi cele de trebuinţă pentru voi. La ce atâta muncă? Copchii de crescut sau de însurat nu mai aveţi, datorii n-aveţi, întreţinere la bloc nu plătiţi şi mai aveţi şi grădina. Împreună aveţi o pensie frumoasă! Lucraţi cât să vă mai mişcaţi şi voi ca să n-anchilozaţi şi faceţi numai cât puteţi, ca să aveţi şi voi o ocupaţie, de plictiseală şi de plăcere, şi când nu mai puteţi, plătiţi pe cineva să facă cât să completeze nevoile voastre...

Iar el îmi răspunde mai mereu:

- Cui să-i dai, tată, cui să-i dai? Nu ţi-am spus că nu prea mai ai la cine să apelezi!...

- Nu ai, nu ai şi gata! Le laşi pârloagă pe toate şi gata...

- Cum să le laşi, tată! Mă doare sufletu' că-i pământu' nostru şi-am muncit pentru el, şi-acu' să-l las pârloagă? Îi păcat, tată, şi te mai şi râde lumea...

- Ei, acu' doar n-o să mori pe câmp, ca să nu te râdă lumea!... 

- Ei, nu-i vorba de asta... Da' avem şi noi ambiţia noastră de oameni. De oameni gospodari! Vrem şi noi să lăsăm ceva în urma noastră. Să vă lăsăm vouă şi la nepoţi: când 'or veni pe-aici să zică: uite dom'le, asta-i de la bunicu' Petrică şi de la bunica Licuţa. Dacă murim noi, voi nu mai aveţi la ce veni pe-aici! Aşa că vă lăsăm pamântu' şi casa, ca să nu uitaţi nici voi de unde-aţi plecat şi ca s-aveţi şi voi unde vă întoarce, ferească Dumnezeu de vreun necaz!...

- Lasă, tată, nu-ţi fă matale griji pentru noi, că, mulţumim lui Dumnezeu, suntem bine amândoi. Şi noi şi nevestele şi copiii noştri. Cea mai mare avere pe care ne-aţi dat-o şi matale şi mama, a fost grija pe care aţi avut-o de noi cât am fost mici: nu ne-a lipsit niciodată nimic, am avut un acoperiş deasupra capului - călduţ şi confortabil, de mâncat şi de îmbrăcat am avut întotdeauna tot ce-a fost mai bun şi tot ce s-a putut, un bănuţ de ieşit în oraş l-am avut întotdeauna, toate vacanţele le-am petrecut la ţară, la aer curat şi-n libertate, un sfat bun şi-o vorbă bună nu ne-au lipsit niciodată,  ne-aţi educat şi ne-aţi purtat prin şcoli, aţi avut mereu grijă de sănătatea noastră ... ce ne-am fi putut dori mai mult?

- Ei, tată, eu ştiu că poate că se putea şi mai bine şi mai mult, da'... aste-au fost vremurile !...

- Tată, săru'mâna! Îţi spun eu, c-a fost bine!... Am avut o copilărie frumoasă, liberă, sigură şi îndestulată! Îţi spun cu mâna pe inimă c-a fost perfect!... Mai mult de-atât nu se putea. Pentru noi, a fost raiul pe pământ!... Măcar de-ar avea şi copiii noştri libertatea şi siguranţa pe care am avut-o noi!

- Da, tată, mulţumesc pentru recunoştinţă, da' eu tot vreau să mai muncesc oleacă, să vă las ceva moştenire şi vouă şi la nepoţi!

- Tată, te rog să mă asculţi!... Da' să mă asculţi bine, ca-am să-ţi spun sincer şi cinstit: nu ne trebuie nimic! Avem de toate! A dat Dumnezeu de suntem sănătoşi, ne-am terminat şcolile cu bine, avem meserii frumoase şi bănoase, ne-ai învăţat băieţi strângători, organizaţi şi gospodari ... avem tot ce ne trebuie, îţi garantez asta. Trăim decent şi asta ni-i destul! Nu ne trebuie lux şi nici fanfaroneală, ca noi trăim pentru noi şi nu de ochii lumii!...
Cât despre moştenire, îţi spun cinstit: al meu e ceea ce-am făcut eu cu mâinile şi cu capul meu. Atât! Nu ne trebuie nimic mai mult. Aşa-i corect!

Dormim aşa cum ne-am aşternut, trăim aşa cum ne-am învrednicit! Dacă vrem mai mult o să muncim mai mult şi o să ne organizăm mai bine, şi-atât! Noi trăim pentru noi şi ar fi timpul şi cazul ca să mai trăiţi şi voi, pentru voi. Ca pentru noi aţi trăit destul! Gata! Trăiţi-vă viaţa! Măcar acu' pe ultima sută de metri - ar fi frumos să pot să spun: "măcar acu' pe ultima sută de ani"!... Doamne-ajută!... 

Mâncaţi bine, beţi ceea ce vă place, odihniţi-vă când şi cât vreţi, fără nici o grijă, că n-aveţi nici o obligaţie faţă de nimeni, cântaţi, dansaţi, uitaţi-vă la ce vă place şi la ceea ce vă face bine... Şi măcar o dată pe an, "puneţi-vă palma-n fund" şi plecaţi şi voi hai-hui prin ţară. Mai vedeţi şi voi lumea. Mergeţi în vreo staţiune, mergeţi la Băi, la Felix sau la Herculane, că-s bune pentru oase! Şi mai veniţi şi la noi. Italia e la două ore de avion de voi... Aţi mai fost şi-aţi văzut că-i comod şi rapid. veniţi să vedeţi cum ne-am aranjat şi poate vă mai trece de dor şi de supărare!

- Ei, tată, şi mâine-aş veni, da' ce mă fac cu puii, cu câinii şi cu mâţele? Cine să le aibă grijă cât 'om fi la voi?

- Băi, tată! Ori veniţi pe rând, ori lăsaţi cheia de la magazie la vreun vecin să le dea zilnic tainul... 

- Bine, tată! Mă bucur de ceea ce mi-ai spus şi să faceţi şi voi pentru copiii voştri, măcar atât cât am făcut şi noi pentru voi, copiii noştri! C-acu' vremurile-s mai înaintate şi pretenţiile-s mai mari!

- Ba să-şi mai pună pofta-n cui tată, cine are pretenţii! Eu la copiii mei le-am spus verde-n faţă: "Copilaşii tatei! Cea mai mare avere pentru voi, sunteţi voi înşivă! Voi cu tot ceea ce-aţi acumulat ca deprinderi şi cunoştinţe; voi cu tot ceea ce veţi şti să faceţi şi cum vă va duce mintea să vă descurcaţi în viaţă!

 V-am făcut - cu mama voastră, desigur, că doar nu v-am făcut din lut, că nu-s Dumnezeu - v-am crescut, v-am educat (şi lumea zice c-am făcut-o bine) am avut amândoi grijă să nu vă lipsească nimic din ceea ce vă este necesar, după cum nici nouă nu ne-a lipsit niciodată, nimic din ceea ce ne-a fost necesar: fără răsfăţ, fără mofturi şi mai ales fără fiţe şi fără figuri...

 V-am purtat în şcoli şi am trăit, că tot românul cumsecade, o bună bucată de viaţa făcând sacrificii pentru voi. Şi o să facem tot posibilul să vă ajutăm în continuare, până când o să fiţi în stare voi singuri să fiţi pe picioarele voastre şi până când o să începeţi să vă acumulaţi voi înşivă "averea voastră". Căci adevărata avere în viaţă e cea pe care ţi-o faci tu singur !

Moştenirea înseamnă bani nemunciţi şi avere nemeritată. 

Da, da!... Vă spun eu, drept: că cine le primeşte n-are nici un merit. E meritul exclusiv al părinţilor care le lasă: ei au muncit, ei au adunat, pe ei i-a dus mintea şi ei au făcut sacrificii cu folos... Banul nemuncit n-are valoare pentru cine-l ţine-n palmă: uşor l-a primit, uşor îl cheltuie... Nu-l doare mâna şi nu-l doare sufletul, că nu ştie cu cât chin şi cu câtă sudoare a fost făcut şi astfel e şi uşor de prostit...

De cealaltă parte, copilul care a muncit transpiră când trebuie să dea un ban... Îl trec toate sudorile mai ceva decât atunci când l-a făcut! Îi tremură mâna şi-i tremură carnea pe el, la gândul c-ar putea să-l risipească fără rost şi să trebuiască s-o ia iar de la capăt... E greu să-l păcăleşti, pentru că ştie câtă muncă trebuie pentru orice. Cine munceşte, bine chibzuieşte şi doar acela cunoaşte adevărata valoare a banilor şi a tuturor lucrurilor care se pot cumpăra cu ei.

- Cu alte cuvinte, dragii mei copii, vă las pe voi, drept moştenire, vouă!...

Şi-apoi, după ce ne-om fi îndeplinit menirea, când 'oi fi moşneag, dar încă în putere, mi-oi lua şi eu "băbuţa" mea şi 'om pleca amândoi, singurei, să ne trăim a doua tinereţe, aşa cum ne-am promis pe când eram doi tinerei frumoşi şi fără obligaţii...

Hai să trăiţi şi să trăim!...

25-26 iunie 2015 / Perugia


Note Blog "Nostalgie despre bunul simţ":
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursă și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere!

Cu stimă - Remus Constantin Raclău

* Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi.

- Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model:

                                                 "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"