Mamă de cartier

de Remus Constantin Raclău

Pe când eram "mare patron", aveam printre angajaţi, doi fraţi - o să le spunem "Fraţii Pitulescu" - Cristi şi Florin.
Pe Cristi, un băiat micuţ şi slăbuţ din cale-afară, ruşinos ca o fată mare, mi l-a adus într-o zi, 'nea Vasile, şoferul nostru, cu propunerea să-l ia cu el pe camion, ca manipulant:

- Domnu' Remus! Haidiţ' sâ-l luăm şi pe băieţaşu' ista cu noi la treabâ Îl ieu cu mini pi camion, sî mă ajiuti la-ncarcat şî discarcat, câ sîngur nu mai fac faţâ - şi la condus şî la hămălit...  Îl cunosc bini: îi veşin cu mini, băiet cuminti şî muncitor, din oamini serioş' şî cinstiţ'. Lo' strunit bini şî nu "puni mâna" nici să-l baţ'.

 (Pentru cine nu ştie, în limbaj de cartier, "a puni mâna" înseamnă a fura - lucram cu băutură şi cu alimente, cu dulciuri, cu ţigări... şi tentaţia era mare!) .

- Deh, nea Vasile, ştiu şi eu ce să zic?... Dacă zici mata' că ai nevoie ..., o să-l luăm, ce-o să facem? Mă pun rău cu matali? 

- Mulţumesc, domnu' Remus. Să videţ ce-or să se bucuri ai lui, acasâ! Câ le-am promis câ pun o vorbâ pentru el la dumniavoastrâ, c-ari dou'ş-unu di ani, ş-ar vre' şî el ca sî muncească, da' n-ari undi, câ nu-l vre' nimeni... 

 - Adevăru-i că-i cam pirpiriu pentru hămăleală, nea' Vasile! Nu ştiu cum ai să te descurci cu el, că nici matali nu eşti prea voinicuţ!... 

- Mă discurc, dom' Remus, cum sâ nu mă discurc. Îi sfrijit da' sâ ştiţ' câ-i vânos. Şî undi n-o putè el sîngur, mai pun şî eu mâna şî-l ajiut ... o scoatim noi-amândoi cumva la capăt... 

- Bine, 'nea Vasile. Fie-aşa cum spui mata'!

Şi l-am "luat".
L-am pus să facă cerere de angajare, i-am aprobat-o şi l-am trimis la contabil cu ea să-i facă formele legale...
După un timp mi s-a făcut milă de el! Muncea pe rupte. N-apuca 'nea Vasile să-i sară în ajutor că făcea el singur aproape tot ce trebuia, demonstrând o tenacitate de apreciat, în ciuda faptului (descoperit ulterior) că avea un braţ cam beteag: căzuse dintr-un copac şi suferise o fractură urâtă de tot, pentru care medicii l-au operat şi i-au introdus o tijă metalică. Probabil că nici n-avea voie să facă efort, dar când l-am întrebat a negat cu vehemenţă. Mi-a devenit clar imediat că avea o nevoie acută de bani şi că în mod iraţional refuza să ţină seama de riscurile pe termen lung.
 A avut dreptate 'nea Vasile: era iute, harnic, ascultător, cinstit şi punctual şi mai observasem cu plăcere că-i şi mergea mintea.
Şi cum pe vremea aceea activitatea de angro mergea ca pe roate, s-a ivit nevoia de a mai angaja cel puţin încă un băiat, aşa că într-o zi i-am lansat o provocare:

- Cristi!... Ia vin-oleacă-n coa'! 

- Da, dom' Remus! (şi-a venit) 

- Auzi, Cristi, cum stai cu scrisu'? 

- Cum adică? 

- Cum stai cu scrisu'? Cu caligrafia, adică! 

- Cu caligrafia? 

- Da! M-ar interesează să ştiu dacă scrii frumos şi dacă se înţelege uşor ceea ce scrii, adică mai pe scurt, mă interesează dacă scrii citeţ. 

- Hi, hi,hi!... Îs cam cam varzâ, domnu' Remus! Scriu vraişti şî-i naşpa' tari di citit!... 

- Ia să văd!...

L-am invitat pe scaunul meu de la birou şi i-am pus în faţă o coală de hârtie:

- Scrie ceva, să văd cât e de trist!

S-a codit că o fată mare şi mi-a spus fâstâcit:

- Scriu ca dracu', dom' Remus, mi-i şî ruşîni sâ v-arăt! 

- Lasă, măi Cristi, că la scris nu-i dracu' chiar atât de negru, pentru nimeni. Orice se poate corija. Ia aşează-te oleac-aicea şi scrie ceva, să văd ce se poate face? 

- Mă trimiteţi la liceu? îmi zise zâmbind pe ton şugubăţ (Cristi avea doar "profesională") în timp ce se aşeză. 

- Nu. Sărim peste el. Vreau să te pun la birou! 

- Pi mini???!!!... şi-a dat să se ridice. 

- Da, Cristi, "pi tini"! i-am spus în timp ce l-am împiedicat să se ridice, împingându-l uşor cu palma pe umăr, înapoi în scaun. 

- Haidi-ţ' dom' Remus... faciţ' mişto di mini? Păi neam di neamu' meu n-o stat niciodată pi vriun scaun la birou. La uşâ sau în picioari, da ... Da' pi scaun!... Oricum sâ ştiţ' câ scriu naşpa di tăt, şî gata... 

- Bine Cristi, am înţeles, da' nu te cred. La faza asta sunt ca Toma Necredinciosu': nu te cred până nu văd cu ochii mei cum scrii. Ia... Scrie-ţi aici, numele, adresa şi prima strofă din "Tricolorul" (pe vremea aceea era Imnul de stat al României) 

- Scriu, dom' Remus, scriu! Da' sâ nu mă puniţ' la birou, câ dacâ mă aflâ lumea-n cartier, mă ie la roati di nu mă văd. Zîşi câ m-am ajiuns şî pi urmâ, la primu salariu mă puni şî să li dau la tăţ' di băut... C-aşa-i regula: cini s-ajiunji dă di băut... 

- Scrie!...

Şi-a început să scrie... Şi vreau să vă spun c-a fost corect şi cinstit: "scria într-adevăr ca naiba"!... Am ridicat din sprâncene, şi nu ştiu cum da’… am simţit brusc nevoia de a mă scărpina în dosul capului - după ceafă!
 N-am zis nimic şi l-am lăsat să termine de scris ceea ce i-am zis. Poate, poate, îşi mai dă drumul după ce-şi mai încălzeşte mâna... L-am încurajat:

- Hai, Cristi, vezi?... La fiecare rând se îmbunătăţeşte situaţia, ţi se dă mâna, încet, încet şi cu răbdare, se poate orice!

Nici eu nu credeam ce spuneam, dar... voiam neapărat să-l ajut:

- Continuă, Cristi! Scrie tot imnu', c-avem oleacă de timp!

Am ieşit din depozit şi-am intrat în librăria care se găsea chiar în clădirea de alături. Am mers la doamna Lenuţa, vânzătoarea, şi-am rugat-o să-mi dea două caiete de caligrafie, din acelea pentru clasa întâi, le ştiţi voi, acelea cu pătrăţele înclinate pe rânduri pentru cursivitatea literelor şi cu liniuţe punctate, deasupra şi dedesubtul rândului, pentru a fixa limitele literelor înalte sau joase...

- Aveţi copii mici? 

- Da. Dar astea-s pentru unul ceva mai mare!...

 Le-am plătit şi m-am întors în birou, unde Cristi a făcut ochii cât cepele:

- M-aţ' omorât, dom' Remus!... Eu am glumit şi v-am întrebat dacâ mă trimiteţ' la liceu, şi dumniavoastră mi-aţ' zîs câ sărim pisti asta, da' am crezut câ sărim în sus, şî-când-colo dumniavoastrâ m-aţi pus sâ sar în jos şî m-aţ' trimis înapoi la clasa-ntâi. M-am făcut di tătâ ruşînea!... 

- Hai, măi Cristi, nu mai fi şi tu atât de sensibil!... Las' că nu mai spun la nimeni. Uite, rămâne secretu' nostru, da? Da' numai dacă-mi promiţi că-ţi dai tot interesul să-ţi înveţi mâna să srie frumos, ordonat şi citeţ. Ce zici, promiţi?

Era negru... De ruşine şi de ciudă: i se deschidea în faţă o oportunitate neprevăzută şi nesperată, dar de care el nu se simţea  în stare să profite:

- Di promis, promit sâ-ncerc, domnu' Remus! O sâ mă străduiesc, cât am sâ pot eu. Asta promit, din suflet! Da'... N-am obraz sâ vă promit c-am sâ şî reuşăsc sâ scriu cum vreţ' dumniavoastră, câ nu-mi placi sâ promit fărâ să mă ţîn di cuvânt! 

- Ştiu, Cristi! Ştiu şi tocmai de aia vreau să te ajut şi să te învăţ tot ceea ce trebuie să ştii că să ajungi un bun şef de depozit. 

- Şăf di depozit???!!!... 

- Da, Cristi! Şef de depozit. Am văzut că-ţi merge mintea, socoteşti bine, eşti organizat şi ai spirit de iniţiativă, te porţi frumos cu clienţii, iar colegii te respectă... 

- Mă respectâ? Cari respect dom' Remus, că draci' iştea-s miştocari din nascari! Nici n-au habar di ci-i aceala respect! 

- Da, dar tu ştii! Şi asta e tot ceea ce mă interesează pe mine, în cazul ăsta. Iar băieţii să ştii că chiar te respectă, Cristi! Crede-mă că ştiu să fac diferenţa între cum se comportă între ei şi cum se comportă cu tine. Şmecheraşii ăştia de cartier ştiu mai mult de frică. N-or fi ştiind ei ce-i ăla respect din conştiinţă, da-s destul de respectuoşi când vine vorba de instinctul de conservare: recunosc imediat când cineva e mai tare decât ei şi-ncearcă să nu-l supere, ca să nu şi-o ia în freză! Înţelegi? 

- S-o ia în frezâ! Di la mini???... Adicâ mă respectâ di fricâ? Haidamaci' iştia, cari "dau cu brandu' di sari varza din butoi"? Haidiţ' dom' Remus, nu mai râdiţ' di mini! Nu videţ' cât îs eu şî cât îs aiştia?... 

- Ba da, Cristi, dar să ştii că "datu' ăsta-n freză" de care-ţi spuneam eu, are mai multe aspecte. Nu se referă doar la "datu' cu brandu"! Ba pot să spun că fiind obişnuiţi şi s-o dea şi s-o ia, a defila prin cartier cu nasul umflat, cu o vânătaie la ochi, sau cu vreun cucui în cap nu-i o problemă prea mare pentru ei. Ba dimpotrivă! Pentru cine ştie cum stă treaba-n cartier, astea-s semne că băieţaşii nu se dau în lături de la bătaie, aşa că, dacă nu te simţi tare-n vână cu adevărat, e mai bine să nu-i stârneşti. Astea-s semne de bărbăţie! Şi dacă te uiţi în jur, e plin cartieru' de bărbaţi!... Că nu-i greu să-ţi întăreşti brandu', cum spui tu! Dar în acelaşi timp, băieţii vor să se dea şi deştepţi...

Va urma...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt":
 * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău
 * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi.
 - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"