miercuri, 1 iunie 2016

De ce-și hulește unii țara ?

de Remus Constantin Raclău

( Ante Scriptum: gramaticoșii sunt rugaţi să-şi lase armele în teacă; titlul e în strictă concordanţă cu persoanele vizate!)

     Un bun prieten (de baştină) de prin părţile Clujului, sau ca să fiu mai precis din Parma (unde locuieşte de vreo câţiva anişori) - Doru Haja, ne-a atras atenţia pe facebook în legătură cu o tristă şi eternă problemă readusă aproape cotidian în actualitate de câte-un Făt-Frumos “de-al nostru”, care, odată ieşit în lume, se trezeşte dând din gur-aiurea către toţi cei care nu-l cunosc (că de l-ar cunoaşte …), cum că el ar fi un fel de “oaie albă” (cum altfel decât “singura”) provenită dintr-o stână întreagă de “oi negre”!

    Tuturor acestor slobozitori de cuvinte, aş avea a le spune vreo două vorbe, în trei paşi.

Pasul 1 – Varianta de “luare aminte” şi de “băgare la cap”!
 ( în care vă luăm “cu ghinişoru’ !“)

     Mai, băieţi (şi fete, deopotrivă, că rătăcirea mentală nu ţine cont de sex !), veniţi-vă în fire şi daţi-vă seama la vorbă ! V-aţi pus vreodată problema dacă e frumos din partea voastră să încercaţi a vă evidenţia pe voi, vorbindu-i de rău pe alţii? Asta, aşa …, la modul general.

     Mai concret: V-aţi pus vreodată problema dacă e corect din partea voastră să încercaţi a vă cocoţa în ochii gazdelor voastre şi a interlocutorilor voştri din străinătate, coborându-i sub nivelul vostru pe toţi acei de-un neam cu voi?

     Şi dacă nu v-aţi făcut niciodată procese de conştiinţă din pricina asta (se poate întâmpla: nu suntem cu toţii duşi pe la biserică şi educaţi în spiritul creştinesc al poruncii “nu huli”!), v-aţi întrebat vreodată: “La ce îmi foloseşte asta?”, “E util ceea ce fac?”, “Am vreun câştig din toată treaba asta?” și în final: ”Fac bine, sau fac rău?”

     Şi mergând mai departe cu raţionamentul (Vedeţi !... Eu sper că vorbesc totuşi cu persoane având un oareșicare potenţial raţional…), v-aţi imaginat vreodată ce ar putea gândi unul care vă aude vorbindu-vă de rău neamul din care aţi ieşit şi ţara în care v-aţi născut, aţi crescut şi v-aţi format (că referitor la educaţie, aş avea unele dubii şi suspiciuni !) ? 
     V-aţi gândit vreodată că prin această atitudine, vă plasaţi în postura “chiorului” din “Țara Orbilor”? Că prezentându-vă ţara din care tocmai aţi plecat drept o “mocirlă”, nu faceţi altceva decât să le atrageţi atenţia partenerilor dumneavoastră de dialog, asupra noroiului care a rămas pe voi? Şi că ulterior vă va fi foarte greu să le mai demonstraţi că sunteţi mai puţin murdari, decât murdăria pe care pretindeţi că aţi lăsat-o în urmă?

     Reproduc în cele ce urmează o scurtă postare a unei prietene de net a domnului Doru Haja şi câteva dintre replicile pe care le-a declanşat:
Vadvirág Violeta :    
  “Ştiţi ce mi-a spus odată un spaniol? Un om simplu, agricultor, ce avea multe livezi de portocali... "Românii îşi fac rău lor înşişi vorbind de rău ţara din care vin şi neamul din care se trag. Cu asta nu cresc în ochii noştri. Din contră. Dacă eşti capabil să-ţi trădezi sângele, cu atât mai mult o vei face cu cei ce nu au legătură directă cu tine."
(Notă: Lăsaţi deoparte observaţia că “la ei” un om un simplu, un muritor de rând, e normal să aibă mai “multe livezi de portocali” …) 
Lia Lup : 
       Da, mare dreptate o avut!!! Cei mai mari duşmani ai românilor sunt ei înşişi!!! Românii în loc să fie uniţi şi să-şi laude neamul lor ei tot ridică în slăvi pe alţii ,de parcă intre români nu ar fi oameni de isprava, oameni frumoşi şi tradiţii frumoase ...

C. M. :    
      Laud ceea ce este de lăudat ! Şi spun adevărul ....despre ceea ce sunt întrebat ! A spune adevărul despre ceea ce nu ne convine este cumva o greşeală ? Greşeala ar fi să ascundem.... 
Doru Haja :    
     Nu ,nicidecum, dar de la a relata un adevăr (dureros ) , până la a jubila de bucurie la orice "derapaj " , sau a generaliza gen : "țara aia de... , românii. ... , poporul ăla de. .. este ceva distanță. Şi-apoi, fiind vorba de popor , de neam, de țară, ar mai fi ceva –respectul ! 
Remus Constantin Raclău :  
      A ne spăla rufele în familie este un minim semn de decență, iar a te abţine de la a "spune adevărul despre ceea ce nu ne convine" unor străini este, dacă nu un semn de inteligență, atunci un gest obligatoriu din punct de vedere al instinctului de conservare.  
   Onorabilitatea unei persoane pleacă (dar atenţie - nu se rezumă) de la conştiinţa apartenenţei la un grup uman cu vechi tradiţii şi rădăcini, de la preţuirea acestor rădăcini, prin cinstirea şi respectul faţă de părinţi, faţă de neamuri, de prieteni, de vecini şi de toţi cei de-un neam cu tine, fără de care tu n-ai fi fost cel ce astăzi eşti. 
   În consecinţă cine îşi bârfeşte (vorbeşte de rău) neamul, ţara şi poporul, nu face altceva decât să se auto-eticheteze, să se definească pe sine în raport cu persoana cu care discută, prin raportare la locul său de baștină și la neamul din care se trage.           Toate lumea are probleme, toate ţările îşi au dificultăţile lor și toate naţiile pământului îşi au necazurile lor, toate într-o măsură mai mare sau mai mică. Deci nimeni nu-i mai breaz ca altul!    
     Pe de altă parte nu trebuie să confundăm problemele personale cu cele ale naţiei şi nici nu e corect să generalizăm o părere proprie la scara întregului neam. Cine sunt eu, un simplu individ, să judec o naţie întreagă? Cine îmi dă mie dreptul ăsta?      Comentariul spaniolului e elocvent în acest sens şi cine nu înţelege ceea ce a vrut să zică ... îşi merită soarta !
     Stai şi te gândeşti …, oare ce-i împinge pe unii să-şi vorbească de rău ţara? Ce s-a întâmplat în viaţa lui, atât de grav încât să-l împingă să-şi renege cu obidă și dispreț rădăcinile şi obârşia? Ce-ar putea justifica un astfel de comportament şi o astfel de atitudine?

     Există într-adevăr în viaţa fiecăruia dintre noi, momente când ne trezim în mod inevitabil implicaţi în anumite contexte defavorabile, care pot conduce, sau care poate că ne-au condus deja, la anumite deznodăminte total negative. Se poate întâmpla! Nimeni şi nimic nu e perfect pe lumea asta. Doar că, de regulă, atunci când se întâmplă una ca asta, orice om cu conştiinţă de sine şi cu scaun la cap, ia o pauză şi-şi face un bilanţ pentru a încearca să înţeleagă cum şi de ce a ajuns EL într-o astfel de situaţie şi ce erori din în viaţa sa, l-au purtat la un astfel de deznodământ.

     Există oameni care reuşesc să facă asta în mod raţional, punând în funcţiune logica obiectivă a proceselor de conştiinţă de tip cauză-efect. Şi, de regulă, mergând în sens invers pe firul evenimentelor, orice om normal şi cinstit cu el însuşi, reuşeşte să le individualizeze cauzele, din care se pot extrage cu uşurinţă învăţămintele care îi vor permite ca pe viitor să evite de a mai face aceleaşi greşeli. “Errare humanum est” ! Şi de regulă, cine conştientizează greşeala şi-i individualizează cauzele, reuşeşte singur să se redreseze şi să se adapteze în mod favorabil la situaţia nou creată.

     Alţi oameni însă, în locul unei (posibil complicate) analize lucide şi profunde, preferă calea mai simplă a fugii de răspundere din fața propriei conștiințe - calea laşităţii.

     În această situaţie, intră automat în funcţiune instinctul ăsta imbecil de autoprotecţie cerebrală, conform căruia eu nu sunt niciodată vinovat şi că vinovatul trebuie căutat oriunde în altă parte, numai nu în propria persoană.
     Caracteristic acestor oameni este faptul că nu-i lasă inima să dea vina pe impotența lor de a înfrunta greutăţile vieţii, pe incapacitatea lor de a se adapta la situaţii inedite - care ies din tipologia cotidiană, pe insensibilitatea lor din tentativele de a relaţiona cu semenii, pe inabilitatea lor de a comunica - de a negocia şi de a argumenta, pe lisurile lor de natură cultural-cognitivă - datorită cărora nu reuşesc să înţeleagă esenţa unor fenomene, lucruri sau evenimente care li se întâmplă, şi atunci se lasă cuprinşi de disperare.

     Nesesizând cauzele interne, ajung să creadă că sunt victimele inocente ale unor circumstanţe inevitabile, externe fiinţei lor: oricine şi orice e susceptibil de a fi vinovat de eşecurile sale, numai ei nu. Şi odată început, procesul de victimizare declanşează un blocaj mintal demobilizator: pentru oamenii în cauză, totul devine inevitabil ca un vortex - nu mai văd rolul gândirii, nu-i mai înţeleg rostul şi nu mai reuşesc să înţeleagă nimic din lumea în care trăiesc. Şi-atunci încep să-şi plângă singuri de milă.
“Omul care nu se poate raporta exclusiv la sine este într-un stadiu de victimizare. “Omul este măsura tuturor lucrurilor.” (Protagoras) Victimizarea reprezintă un nivel inferior de conştiinţă. Cunosc oameni inteligenţi, captivi în victimizare, aşadar în acest stadiu inferior de conştiinţă. Mintea nu ne poate ajuta să trecem la un nivel superior de conştiinţă decât cu acordul nostru. Mintea este doar un instrument care ne serveşte scopurile, iar acestea depind în mare măsură de nivelul nostru de conştientizare. O minte pusă în slujba defensivei propriei victimizări poate fi foarte inteligentă, subtilă şi persuasivă, dar cu ce folos? Un om dornic să se victimizeze şi să-şi decline astfel propria responsabilitate îşi va folosi mintea spre a scorni orice fel de scuze sofisticate, orice subterfugii, acuze mascate şi abile, orice numai să nu fie nevoit să stea drept şi demn în faţa propriei conştiinţe.” (Citat din https://liviabonarov.wordpress.com/2016/05/11/greşeala/)
     A te plânge mereu este de fapt un şiretlic ieftin, o şmecherie meschină, prin care încerci să determini persoana din faţa ta să îţi acorde un tratament preferenţial: vrei să-i înmoi sufletul ca să îţi treacă cu vederea anumite scăpări, sau erori. Ştii că nu meriţi, ştii că ai greşit, şi acum şi altă dată, ştii că nu eşti capabil de mai mult, şi atunci încerci să-l impresionezi făcându-l să-i fie milă de tine …

A provoca milă cu bună ştiinţă … Nimic mai patetic !

     Din păcate, am o “noutate” pentru acest gen de oameni: un lucru este cert pe lumea asta între mila faţă de alţii şi propriul buzunar, omul alege de cele mai multe ori buzunarul .

     Pe de altă parte, vorbindu-ţi de rău ţara din care provii şi neamul în care te-ai născut, nu produci alt efect decât acela de a te discredita pe tine (“cu tot neamul tău”) şi pe toţi conaţionalii tăi, de a te auto-eticheta ca făcând parte dintr un neam care este aşa cum îl descrii tu, întrucât şi tu la rândul tău provii din aceeaşi ţară, care este aşa cum o descrii tu.

     Cred că începe să fie destul de clar chiar şi pentru tine, că procedând în acest mod, nu doar că iţi faci un rău ţie însuţi, cu guriţa ta, dar în mod inconştient provoci un rău imens şi nemeritat - o mare nedreptate, tuturor acelor persoane, de acelaşi neam cu tine !

     Pentru străinul căruia i te-ai “destăinuit”, toți cei care provin din același neam cu tine sunt și vor fi pe veci compromiși !...

     Orice conațional de-al tău care va veni vreodată în contact cu străinul în faţa căruia ai avut nesăbuinţa să-ți verși amarul, va fi tratat cu dezinteres și dispreț, așa cum ”merită” o persoană care este așa cum ai descris-o tu: blamabilă și demnă de dispreț !

     Dar cum proverbe de genul: ”Așchia nu sare departe de trunchi” sau ”Ce naște din pisică, șoareci mănâncă”, există, sub o formă sau alta în toată lumea, lipsa ta de respect și de loialitate faţă de neamul şi ţara ta, ți se vor întoarce împotrivă, ca un bumerang, și se vor transforma după cum e și firesc, într-o totală lipsă de încredere și de respect a străinilor față de tine ...
Comentariul spaniolului e elocvent în acest sens şi cine nu înţelege ceea ce a vrut să zică ... îşi merită soarta !
     Să bârfeşti și să împroști pe cineva cu noroi e foarte ușor. E foarte greu însă a încerca să cureţi imaginea unui neam şi a unei ţări, murdărită de însăşi fii şi locuitorii ei ...

Urmează pașii 2 și 3 ...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt":
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! 
Cu stimă - Remus Constantin Raclău 
* Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”.
 Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. 
- Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

marți, 31 mai 2016

Domnul Gigi – Lovitura de teatru!


de Remus Constantin Raclău

     Într o seară veneam cu camionul din nordul Italiei. Eram cu Violeta. Şi tocmai ce coboram panta către Sansepolcro, când am auzit telefonul sunând. Era domnul Gigi:

 -       Bună seara, Remus! Unde eşti? 
-       Bună seara, domnule Gigi! Incă o oră şi cred că reuşesc să ajung la depozit. Acum cobor panta de la Madonuccia către Sansepolcro. 
-       Bun! Înseamnă că eşti destul de aproape. Ascultă, am o rugăminte: eu sunt cu motricea frigorifică în rampă la Renzini şi aştept să mă încarce. Problema e că a intervenit o pană de curent iar cei de la “Enel” au comunicat că nu o pot rezolva mai devreme de două dimineaţa.  Dacă ştiam că durează atât trimitem pe altcineva în cursă pentru că eu la zece şi jumătate trebuie să fiu acasă pentru un tratament. Acum caut pe cineva cu care să facem un schimb de camioane. Tu cum stai cu programul (de conducere)? Mai ai ceva rezervă? Ai putea să rămâi tu aici la încărcat şi să mă întorc eu cu camionul tău la Perugia? 
-       Cu programul stau bine. Problema este că nu sunt singur: sunt cu nevastă-mea! 
-       Ok! Atunci nu-i nimic. Mergi la garaj şi-am să văd eu dacă mai este careva care trebuie să se întoarcă în seara asta la sediu pe traseul ăsta… 
 -       Aaaa!... Nu-i nevoie. Rămân eu fără nici o problemă. Singura rugăminte este dacă puteţi dumneavoastră să o lăsaţi pe Violeta, undeva pe-aproape de casă în seara asta … 
  -       Remus! Nu ţi-o las “undeva aproape de casă”! Ţi-o duc chiar acasă, pentru că ştiu unde staţi.

     Cu câteva luni mai înainte cerusem un liber în timpul săptămânii pentru a-i duce la aeroport pe fiică-mea şi pe viitorul meu ginere care trebuiau să plece în România cu avionul da la Roma, pentru a rezolva cu toate pregătirile pentru cununia civilă. Iniţial domnul Gigi a fost de acord, pentru ca mai apoi să-mi anuleze învoirea din cauza unei comenzi inopinate de transport urgent.
- Păi, bine, domnule Gigi, dar copiii se bazează pe mine să-i duc mâine dimineaţă la Roma. La cine să mai apeleze ei la ora asta ca să-i ducă? Riscă să piardă avionul şi să-şi compromită tot programul din ţară, să-şi dea peste cap toate rezervările şi să piardă toate întâlnirile pre-fixate !
- Remus, am nevoie neapărat să-mi faci cursa asta! E pentru firma “X” care ştii cât de mult ne oferă de lucru şi îţi dai seama că nu-i pot refuza, pentru că nu vreau să stric relaţia cu ei ! Iar eu nu mai am nici un alt camion liber, decât pe al tău. Cât despre copiii tăi, nu-ţi fă griji ! Dacă asta e unica problemă pentru care refuzi să pleci în cursă, uite, îţi promit că ţi-o rezolv eu: spune-mi la ce oră trebuie să fiu acasă la tine mâine dimineaţă şi ţi-i duc eu la aeroport la Roma …
Nici nu visau copiii mei să aibă parte de un “taxi” mai luxos decât merţanul negru de protocol al firmei şi de un “taximetrist” mai stilat decât domnul Gigi !...  Şi-a anulat toate activităţile curente de a doua zi dimineaţă şi s-a ţinut de cuvânt, mulţumind pe toată lumea !
     Acum era rândul meu!
     -      Ok! Mulţumesc! Într-un sfert de oră sunt la dumneavoastră! 
     -      Bine! Mulţumesc şi eu. Te aştept!
     Am ajuns cu bine şi-am făcut schimbul: domnul Gigi s-a urcat la volanul camionului meu, iar eu am rămas să aştept restabilirea curentului şi terminarea operaţiunilor delicate de încărcare a renumitelor salamuri şi prosciutti de la “Renzini”…
Am ajuns acasă pe la patru şi jumătate dimineaţa. Spre surprinderea mea, lumina din dormitor era încă aprinsă. Am intrat. Violeta era în pat dar nu dormea. Părea foarte tulburată…
     -      N-ai somn? am întrebat-o. 
-      Cine mai poate s-adoarmă după cursa asta cu Gigi pân-acasă !... 
-      De ce? S-a-ntâmplat ceva? am întrebat, eu, bănuitor… 
În loc de răspuns, m-am trezit cu un oftat prelung, terminat molcom în lacrimi. A întins braţele către mine, căutându-şi protecţia în braţele mele. “Îi rup oasele până la ultimul”, am gândit…
-      A îndrăznit ceva?...
-      Nu, stai liniştit! Nu-i asta…
-      Atunci?... Ce-ai păţit?
-      Nu eu. El !...
-      Adică? Aţi avut accident, ceva? Ce s-a întâmplat?
-      E pe moarte… şi a izbucnit în plâns…
-      Cum, “e pe moarte”?... după ce s-a răcorit puţin, a continuat pe ton trist şi descumpănit:
-      După ce-am plecat, am început o conversaţie de complezenţă, aşa … ca să umplem timpul: despre cum ne simţim în Italia, despre cum se simt copiii, despre şcoli … prea multe n-am apucat, că la un moment dat, a izbucnit într-un acces de tuse seacă, destul de urât! “Nu-mi place tusea asta a dumneavoastră”, i-am zis, după ce a reuşit să se oprească. Iar el mi-a răspuns: “Eheeei, Violeta, dac-ar fi numai tusea!… Eu am metastază multiplă! Sunt pe moarte!” ... mi-a rămas inima-n gât, îţi dai seama… M-a şocat! Nici nu ştiam cum să reacţionez! Nu mai ştiam ce să spun! Ce poţi să-i spui cuiva, despre care afli în modul ăsta, abrupt, că e pe moarte? Orice-ai spune sună prea banal! M-am speriat… Călătoream în miez de noapte pe super-stradă, în cabină cu un muribund … Şi “muribundul” conducea! Mi s-a făcut frică! M-am răcit toată! Frică şi milă!... Mi s-a făcut brusc milă de el şi-mi era frică să nu piardă controlul volanului… Să nu moară, cu mine în cabină ...
 “Cum!... Şi dumneavoastră conduceţi … în starea asta ?...”
“Păi ce să fac, Violeta? mi-a răspuns el trist. Dacă trebuie!...”
“ Cum, ce să faceţi? Ar trebui să vă odihniţi, să vă căutaţi de sănătate, să încercaţi tot ceea ce e mai bun în materie de tratament al cancerului, să vă trataţi atât cu medicina modernă, cât şi cu cea naturistă, cu plante medicinale … Circulă pe net o reţetă faimoasă cu lămâie şi cu bicarbonat … Gigi a ridicat uşor palma dreaptă de pe volan în semn de stop: “Violeta, ştiu! Ştiu tot! Îţi dai seama că m-am interesat, peste tot, mai ales că la noi la Perugia avem Universitatea de Medicină, iar secţia de oncologie din spital, e una dintre cele mai performante din Europa şi din lume. Mi-am făcut toate analizele, m-au operat de două ori şi mi-au prescris tot felul de tratamente. De fapt, de asta am şi ţinut s-ajung acasă mai devreme. Ca să-mi fac tratamentul seral. Mi-e teamă însă, că m-am sesizat prea târziu. Mi-au spus totul. Le-am spus că nu mai sunt de mult un copil (din păcate), că am anumite responsabilităţi şi i-am rugat să fie sinceri şi direcţi, ca să ştiu cum să-mi pun ordine în viaţa care mi-a mai rămas. Şi mi-au confirmat: boala e prea avansată. Operaţiile n-au dat rezultatul scontat; tot ceea ce s-a reuşit a fost a scurtă, o prea scurtă, amânare. Mi-au zis şi ei să mă liniştesc, să stau acasă, căci pot muri oricând… Aşa că, Violeta, ştiu tot!... Dar mai ştiu ceva: am moştenit o firmă de transport, aproape în stare de faliment, de la tata, care la rândul lui a moştenit-o de la bunicul meu. Am muncit toată viaţa ca să stabilizez firma, să o măresc şi să o întăresc. Concurenţa în transporturi e crâncenă şi provoacă un consum nervos nimicitor. Acum mai e şi criza asta … Tata a murit paralizat, din cauza stress-ului… iar acum se pare că mi-a venit şi mie rândul. Mi-am dedicat toată viaţa firmei ăsteia! Mai mult sau mai puţin, firma asta ne-a mâncat tot timpul şi ne-a îmbolnăvit pe toţi, şi pe mine şi pe soră-mea şi pe soţul ei … Îmi dau seama că dacă nu reuşesc să las în urmă o persoană capabilă să ducă firma mai departe, înseamnă că am trăit şi ne-am sacrificat degeaba, şi eu şi soră-mea şi tatăl meu… Acum, mă trezesc în fiecare dimineaţă doar cu gândul că trebuie să reuşesc să-i transmit fiului meu cât mai multe dintre cunoştinţele pe care le-am acumulat, să-l fac să le înţeleagă în esenţa lor, astfel încât în cel mai scurt timp să fie capabil să ducă firma asta mai departe, să stea pe picioarele lui de unul singur şi să dea în continuare pâine la toţi cei treizeci şi doi de angajaţi pe care-i mai avem. Ăsta e singurul gând care îmi mai dă puterea de a mă trezi dimineaţa !” …
Ajunsă aici cu povestirea, Violeta s-a depărtat uşor de mine, m-a privit în ochi şi mi-a spus:
-      Am căzut profund pe gânduri… N-am mai putut să-i mai spun nimic până acasă… Îmi treceau prin cap frânturi de fraze referitoare la scopul şi rostul vieţii, la condiţia omului pe pământ, la muncă, la sănătate, la copii, la tot zbuciumul vieţii… Am coborât, l-am salutat, mi-a răspuns cu un surâs amar şi ne-am despărţit. Fiecare cu gândurile lui… E groaznic ce mi-a spus! Îţi dai seama? Omul ăsta e pe moarte şi în loc să se caute, se sacrifică până la ultima suflare, ca să-l lase pe Ionuţ pregătit să ducă pe umeri greutatea firmei. Să devină noul cap al familiei şi să-i ducă numele mai departe!...
     Şi a făcut-o într-adevăr, până în ultima zi a vieţii lui. Salvarea l-a luat de la birou, l-a dus la spital şi din clipa aceea, Ionuţ a devenit noul şef !
     Ironia sorţii a făcut ca domnul Gigi să moară la spital, într-o vineri după amiază. Cu toţii am sesizat cazualitatea asta, iar nepoata lui, în discursul de la biserică ţinut cu ocazia înmormântării, a precizat:
-       Gigi nu s-a dezis de ataşamentul său faţă de firmă, nici la trecerea pragului către eternitate: a murit într-o vineri după amiază, ca să ne permită nouă să-l petrecem pe ultimul drum, în week-end, fără să afectăm programul de livrări al firmei !

“Regele a murit! Trăiască Regele!”

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

joi, 28 aprilie 2016

O forţă numită “Diaspora”

Diaspora, Democraţia, Bunul simţ şi Conştiinţa de Neam

Autor: Remus Constantin Raclău

O să încep acest articol prin câteva enunţuri-constatări şi nelămuriri-întrebări, punctual-esenţiale:

·         Suntem născuţi în România şi asta e un dat de fapt. Punct.
·         Nu noi am inventat fenomenul (sau moda) emigrării.  
·         Nu suntem nici prima şi nici ultima naţiune din lume constrânsă a plăti tribut emigrării.
·         Lumea funcţionează cam aşa: atunci când în ţările dezvoltate e nevoie de forţe proaspete de muncă, se creează un flux migratoriu dinspre ţările mai slab dezvoltate, către acestea.
·         Mecanismul e simplu dar extrem de eficient: pe deoparte se creşte presiunea pe populaţia din ţările din care se doreşte imigraţia, iar pe de alta se lansează vestea că există ţări dispuse să ofere anumite condiţii favorabile celor dispuşi să se stabilească pe teritoriul lor.
·         Nimeni nu-şi părăseşte de bună voie sau cu inima uşoară ţara natală pentru a se stabili definitiv sau pe termen lung, într-o altă ţară, unde să trebuiască să ia totul de la zero.
·         În consecinţă nici noi n-am plecat de acasă de bine: am fost constrânşi să o facem.
·         Astfel, mare parte a românilor s-au împrăştiat care-ncotro: în Spania, în Franţa, în Germania, Marea Britanie, Austria, Grecia … fiecare unde l-a dus mintea şi unde a văzut cu ochii.
·         Pe noi ne-a adus vântul în Italia.
·         În semn de preţuire şi de recunoaştere a importanţei pe care o reprezintă imigranţii pentru economia şi societatea italiană, gazdele noastre, printr-un gest de nobilă curtoazie, au acordat imigranţilor prezenţi pe teritoriul lor drept de vot la alegerile locale.
·         Mai mult decât atât, imigranţii înşişi au posibilitatea de a candida pentru un post de consilier în Consiliile Comunale în oricare dintre localităţile din Italia.
·         Afinităţile culturale şi de limbă au făcut ca românii să reprezinte cea mai numeroasă comunitate străină imigrată în Italia.
·         Cu toate acestea, în marea majoritate a comunelor (primăriilor) italiene imigranţii sunt reprezentaţi în Consiliile Comunale de către cetăţeni arabi.
·         Se spune că trăim într o democraţie: demos-cratos = puterea poporului.
·         Democraţia decretează ca minoritatea se supune majorității.

Întrebare/nedumerire:

·         Dacă suntem cea mai numeroasă comunitate de imigranţi din Italia cum se face că în marea majoritate a consiliilor comunale din această ţară, imigraţia este reprezentată de către cetăţeni arabi (pe care îl felicit  cu această ocazie pentru reuşita lor, cu atât mai mult cu cât aceştia provin din toate ţările lumii arabe şi nu doar dintr-una singură!) ?

Precizare :

     Faptul că  reprezentăm majoritatea absolută în cadrul emigraţiei italiene o dovedesc statisticile oficiale care  consemnează un număr de peste un milion două sute cincizeci şi cinci de mii de cetăţeni români stabiliţi legal în peninsulă.
    În plus, peste statisticile oficiale, mai există un număr foarte important de cetățeni români care locuiesc în Italia fără să îndeplinească condiţiile de solicitare a rezidenţei, foarte probabil datorită faptului că lucrează fără forme legale şi care nu apar în statisticile oficiale. Mai mult decât atât: la statisticile oficiale, ar mai trebui adăugat şi un număr foarte important de concetăţenii de-ai noştri care vin şi pleacă periodic în/din Italia pentru a lucra ca sezonieri în agricultură sau în turism. După unele statistici ale CARITAS, românii prezenţi în Italia depăşesc lejer cifra de două milioane de suflete !

    Este de subliniat faptul că acest număr uriaş de cetăţeni români nu-i include pe cetăţenii moldoveni, care sunt înregistraţi separat în aceste statistici.

    Şi atunci se nasc firesc alte două întrebări/nelămuriri, “în oglindă” (antiteză):

·         Cum se face că prietenii şi colegii noştri arabi, care din punct de vedere numeric pendulează în statistici între locurile doi şi trei la concurenţă cu albanezii, deşi nu provin cu toţii din aceeași țară, reuşesc totuşi să se pună de acord şi să susţină un candidat unic, pe care, printr-o mobilizare exemplară la vot, reuşesc să-l şi propulseze în consiliile locale?
·         Cum se face ca pe noi nu ne interesează ce drepturi avem şi ce oportunităţi ni se oferă, cine ne conduce, cine ne reprezintă şi ce ar putea face pentru noi o persoană aleasă dintre noi (din diaspora)?

Precizare:

    Vă mărturisesc că, pe deoparte, mă încearcă un anumit sentiment de jenă atunci când sunt întrebat de către prietenii mei italieni de un anumit nivel, cum îmi explic faptul că în ciuda numărului nostru net superior nu avem proprii noştri reprezentanţi în consiliile locale (cu câteva mici dar nesemnificative excepţii fericite – care ne demonstrează că totuşi se poate!).
     Pe de altă parte, nu pot să nu am o anumită formă de admiraţie, diluată de un sentiment de uşoară invidie faţă de comunitatea arabă, pentru modul eficient în care înţelege aceasta să se implice în plan social: cum se face că nişte oameni la fel ca şi noi, în ciuda faptului că sunt consideraţi ca făcând parte din lumea a treia, sunt cu mult mai interesaţi şi mai responsabili faţă de propria lor soartă, decât noi, care ne considerăm ca făcând parte deja din lumea bună a Europei (cel puţin la nivel individual aceasta este impresia pe care o lăsăm oricui vine în contact cu noi) …

Comentarii:

     La ce este bun un reprezentant român într-o primărie din Italia?

     În primul rând dă imaginea împlinirii sociale a unei comunităţi, imaginea forţei, unităţii, coeziunii, seriozităţii şi respectului de sine al acesteia.

     Dincolo de imagine – chestiune teoretică, mai eeste şi o chestiune care ţine de respectabilitate – chestiune de practică socială - atât în plan personal cât şi comunitar: un om care nu se respectă pe sine nu poate pretinde respectul celorlalţi; o comunitate care nu se respectă pe sine nu va beneficia niciodată (nici dacă o va pretinde) de respectul gazdelor noastre italiene şi cu atât mai puţin, de respectul celorlalte minorităţi prezente în peninsulă, cu care suntem într o competiţie nedeclarată, dar acerbă, pe toate planurile.

     O comunitate de imigranţi ne-reprezentată la nivel instituţional, practic nu există! Şi când spun “nu există” mă refer la “comunitatea” ca partener de dialog social: nu avem acel “cap de pod” fixat ca punte de acces la structurile decizionale ale administraţiilor locale, nu avem acea persoană calificată legal şi abilitată instituţional să facă lobby pentru promovarea eventualelor noastre proiecte socio-culturale, un ghid instituţional pentru oamenii de afaceri din diaspora, un punct de referinţă al nostru care poate menţine trează atenţia autorităţilor asupra necesitaţilor de ordin socio-cultural şi identitar ale comunităţii noastre la nivel local, un mediator între membrii comunităţii de imigraţi şi autorităţile locale.


     Cu alte cuvinte, un consilier comunal, provincial sau regional provenit din rândurile unei comunităţi de imigranţi funcţionează simultan atât ca avocat cât şi ca agent de promovare a intereselor acelei comunităţi  în organele administraţiei de stat italiene.

P.S. - Doua reactii la cald 
                                                           dupa postarea pe Facebook:


Bogdan Adrian In 2013 la primarile PD-ului (atunci cand a castigat Renzi impotriva lui Bersani), eu eram activ in PD din satul meu. 110 romani aveau rezidenta pe atunci in aceasta localitate. Al luat adresele lor de la primarie si le-am scris o scrisoare prin care le explicam aceleasi lucruri ce explici tu aici. Invitandu-i la vot. Nu a venit nuciunul. Eu de atunci m-am lecuit de asta.
Remus Constantin Raclău Din pacate nu stiu ce motivatie sa le mai gasesc si atunci incerc sa-mi explic eu mie de ce se intampla ceea ce se intampla cu noi: lene, indiferenta, inconstiinta si incultura civica, mentalitatea de sluga, dar mai presus de toate invidia: decat sa vad unul de-al meu capabil sa reuseasca, mai bine ma las condus de un strain - cu toate riscurile si cu toate consecintele, sau cu alte cuvinte: bai, is prost, nu sunt capabil, dar nici pe tine nu te sustin, de-ar fi sa crape lumea si eu odata cu ea ...


Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

marți, 26 aprilie 2016

Frustrarea câinelui de stână

de Remus Constantin Raclău

  Coboram cu camionul printr-un pas de munte şi admiram fascinat spectacolul de culori vesel-optimiste ale peisajului primăvăratec: păşunile alpine au început deja să-şi arate vigoarea adolescentină scăpătându-şi cu vioiciune verdele lor intens din verdele-gălbui al frăgezimii lor juvenile, urmat pe verticala vegetaţiei de etajul verdelui ceva mai intens al pădurii de foioase, deasupra cărora tronează imperial verdele închis cu tente cochete de negru al padurii de conifere, contrastând frapant cu albul zăpezii încă netopite de deasupra ei...

      Pe o limbă de poiană dispusă maestuos pe o pantă ceva cam abruptă de munte, între două fâşii groase de pădure, am zărit un cârd de oi albe păscând agale verdele poienii, atent supravegheate de doi superbi câini ciobăneşti, albi şi ei, cu blană densă, cu cozi stufoase legănate lateral agale la fiecare pas. Superbă imagine!...

     Şi cum strada era destul de dreaptă iar coborâşul destul de domol, mi-am permis să stărui puţin cu privirea pe panta verde animată de albul oilor în lentă mişcare. Şi totuşi, privind mai atent, imaginea aceasta idilică părea a purta într-însa ceva ce ţinea cumva de un conflict mocnit: pe cât de liniştite şi de mulţumite îmi păreau oile, pe atât de trişti şi de plictisiţi se prezentau zdrahonii de câini ciobăneşti... Păreau supăraţi, blazaţi şi resemnaţi, împăcaţi cu soarta lor de câini păzitori de oi...

     Am stat şi eu şi-am încercat să-mi imaginez care ar putea fi motivele pentru care măreţii şi neînfricaţii câini ciobăneşti păreau a fi atât de dezgustaţi, plictisiţi, obosiţi şi descurajaţi .
     Şi tot iscodind cu privirea, insistând pe imaginea şi atitudinea lor, încercând să înţeleg nu doar ceea ce vedeam, dar mai ales ceea ce-mi transmiteau ca stare sufletească aceste imagini, să înţeleg intuitiv ceea ce se petrece la nivel metafizic, după ceva chibzuinţă, am ajuns la concluzia că şi eu, dacă aş fi în locul lor, aş avea exact aceeaşi stare ... Şi credeti-mă, au toate motivele pentru asta !

     Păi care e rostul câinilor ciobăneşti? Acela de a păzi oile care pasc. Pasc, adică mănâncă ! Oile mănâncă, dar ei, câinii, nu. Ei nu, pentru că pe păşunile de munte creşte iarbă grasă dar nu şi mămăligă. În consecinţă ieşirea pe munte e profitabilă doar pentru oi, nu şi pentru câinii care le păzesc. Câinii rămân doar cu privitul. Cu privitul şi cu alergătura !

     Cu alergătura, pentru că pe lângă rolul lor de paznici, care trebuie să asigure păscutul liniştit al oilor, ciobanul – stăpânul turmei şi al câinilor deopotrivă - le mai pretinde în plus acestora din urmă şi să ţină turma adunată la un loc, ceea ce presupune că ori de câte ori vreunei oi sau mai multora, Doamne fereşte, li se pare că au zărit câte un smoc de iarbă mai grasă şi mai gustoasă, ceva mai deoparte de turmă şi se îndepărtează spre a o savura, câinele vine asmuţit de cioban să fugă degrabă şi să reîntoarcă oile la cârd, ca nu cumva să se rătăcească şi să se pună în pericol de a fi atacate de sălbăticiunile carnivore ale pădurii. 

    Şi să nu credeţi că asta se întâmplă rar în decursul unei zile, că deh, oaia e oaie şi are creierul cu mult mai mic decât pofta !

     Acu’ vin şi eu şi vă-ntreb: „Cum v-aţi simţi dumneavoastră dacă aţi fi obligaţi să staţi mereu cu mațu’ gol în preajma cuiva care se-mbuibă-ntr-una, lăsând în urma lor păşunea plină de căcăreze ovale cu miros de măsline expirate?...”

     Păi nu vi se pare normal să-i ia zbenga de nervi pe ciobăneştii câini atunci când văd o oaie că o ia razna pe munte, riscând ca din cauza ei să fie certat de ciobănescul stăpân?

     Păi, fir-ai tu al naibii să fii de oaie hămesită ce eşti! După ce că patrulez toată ziua de mi se scurg ochii tot uitându-mă la tine cum te imbuibezi cu iarbă grasă şi gustoasă aflată peste tot în jurul tău, în timp ce mie-mi chiorăie maţele de foame şi de sete, mă mai şi faci să fug după tine? Nu-ţi mai ajunge păşunea, acu’ o mai iei şi fleaura pe munte umblând după ce ţi se pare ţie a fi scofeturi! Oaie afurisită! Nu-ţi pasă, câtuşi de puţin de alţii! Eu îmi fac datoria câineşte şi bat clipă de clipă toate coclaurile în urma cozii tale pline de scaieţi, ca să te veghez şi să te apăr, ca nu cumva să vină lupul, ursul, râsul sau alte jivine pofticioase şi să te hăcuiască, şi tu, oaia dracului, ce faci? Îţi baţi joc de picioarele mele !...

     Dreptate-i asta? Tu înfuleci toată ziua şi rumegi toată noaptea, iar eu mă aleg cu o strachină de zer şi-un boţ de mămăligă !...

     Ce-aş mai pleca şi ce m-aş duce !... Da’ un’ să plec şi un’ să mă duc? Că eu sunt câine ciobănesc de când mama m-a făcut şi vrednici câini de stână au fost şi mama şi tăicuţul meu!... Şi-apoi, am legământ de credinţă cu ciobănescul-om şi îi sunt prieten şi nu pot să îl las aşa deodat’ făr’ de-ajutor!

     Ce ţi-aş mai face blana sită, de-ar fi după mine, dragă oaie !... Da’ nici să te muşc nu pot că mă ceartă prietenul meu ciobanul, că zice că are nevoie de lâna şi de blana ta întreagă şi n-am slobozire nici să mă iau de tine, că zice baciu’ că te stresez şi că nu mai dai lapte bun şi-apoi că iese brânza proastă... Mai bate-ţi tu mult joc de mine şi-ai să vezi când te-oi prinde eu mai la dos ... Că doară n-o avea ciobanul ochi şi după cap! Că voi sunteţi o turmă-ntreagă ghiftuită şi noi doar doi dulăi flămânzi... Care ne mai şi împiedicăm în jujeu’ asta de ni l-au legat berbecii ăia prin lege cu lanţ de gât... Alerga-m-aş să-i salvez din gura lupului ... şi-mpiedica-m-aş de jujeu !... 


P.S.  – Orice asemănare cu fapte şi personaje din lumea omenească e pur întâmplătoare …