O sumă de minusuri

“Plus” şi “minus” pe eşichierul politic

de Remus Constantin Raclău

     În orice comunitate de oameni, există pe deoparte oameni cu spirit întreprinzător care au idei apte de a satisface anumite nevoi ale comunităţii şi care, pentru a le pune în practică, îşi doresc libertate de iniţiativă şi de acţiune.

     În aceleaşi comunităţi, de cealaltă parte, există alt gen de oameni, dispuşi să-i sprijine pe cei cu iniţiativă, oferindu-se - contra cost, desigur – să se angajeze şi să muncească alături de întreprinzători, la proiectele lor, încadrându-se în scheme de personal adaptate punerii în practică a ideilor acestora.

     Fiecare dintre componenţii celor două categorii de oameni, atât întreprinzătorii, cât şi muncitorii, îşi doresc, după cum e şi firesc, să obţină maximul de beneficii din participarea lor la activităţile imprenditoriale, respectiv lucrative.

     Menţionez faptul că din oricare punct de vedere, al oricărei persoane de bun simţ, avem de a face cu două categorii utile, de oameni activi şi bine intenţionaţi, care contribuie în mod substanţial, esenţial şi responsabil la bunul mers al societăţii umane din care fac parte.

     Faptul că nu toată lumea se lasă sedusă de Bunul Simţ nu mai este demult un secret, pentru nimeni, din păcate! Surprinzător este însă faptul că există o anumită categorie de oameni, care se autodefinesc ca reprezentând o elită (sau cel puţin aşa visează ei să fie consideraţi de “restul lumii”) şi care are un punct de vedere cel puţin ciudat în privinţa relaţiilor dintre oamenii cu iniţiativă şi cei care îi ajută să-şi pună ideile în practică.
     În loc să vină cu soluţii integratoare echilibrate, juste, etice şi morale, de sprijinire şi mulţumire a ambelor categorii, domniile lor contribuie din plin la divizarea şi antagonizarea acestora, prin modul în care înţeleg dumnealor să trateze acest subiect …

     Nu contestă nimeni faptul că întreprinzătorii - prin ideile lor inovatoare, investiţiile financiare, implicarea personală, energia umană consumată, timpul alocat şi riscul material asumat - sunt persoane care aduc un plus de valoare în societate, că sunt oameni cu calităţi multiple şi deosebite, care prin vizionarismul lor au reuşit să individualizeze o nevoie socială şi să pună la punct o entitate organizaţional-funcţională care să şi fie capabilă să o rezolve, … dar de aici şi până la a-i considera pe toţi ceilalţi cum că ar fi personaje negative, mi se pare o nedreaptă măsură, o profundă injustiţie, şi chiar o nemeritată ofensă, incalificabilă din punct de vedere umanist, adusă unei majorităţi absolute şi covârşitoare!


     Pentru ca să nu uităm că nici o afacere, nici o activitate imprenditorială, oricât ar fi ea de bine gândită şi organizată, nu se poate dezvolta peste un anumit nivel, fără aportul în muncă al persoanelor dispuse să se implice în acestea, în calitate de angajaţi.      Întreprinzătorii sunt şi ei oameni şi în consecinţă îşi au şi ei limitele lor: oricât ar fi ei de bine înzestraţi fizic şi intelectual, oricât de multă îndemânare ar avea şi oricât de multă rezistenţă fizică, nu vor reuşi să depăşească un anumit nivel de productivitate, indiferent de cât de mult timp, din cele douăzeci şi patru de ore  ale unei zile, ar fi ei capabili să lucreze în mod individual, zi de zi . 

     În cele ce urmează mă voi strădui să explic de ce sunt tentat să cred cele mai sus afirmate:

     Dacă ne imaginăm scena politică a unei ţări, s-a stabilit, prin convenţie, ca aceasta să fie reprezentată grafic, în mod clasic, sub forma unei linii drepte, care să aibă în centrul ei un punct de referinţă, în funcţie de care, să se orienteze doctrinele diverselor curente politice.

     După cum bine ştim cu toţii, în matematică, a rămas stabilit din cele mai vechi timpuri, tot printr-o convenţie, de data aceasta între matematicieni, ca punctul de referinţă al dreptei să se marcheze cu cifra zero “0”; ca numerele aflate la stânga punctului de referinţă “0” să fie considerate numere negative; iar ca cele aflate la dreapta acestuia să fie considerate numere pozitive…

     În ceea ce priveşte doctrinele politice, s-a stabilit, ca la dreapta punctului de referinţă zero “0” să fie amplasate doctrinele care sprijină clasa întreprinzătorilor, care beneficiază prin asociere matematică de semnul plus “+”, în timp ce doctrinele care susţin clasa muncitoare să fie amplasate la stânga acestuia, beneficiind astfel prin asociere matematică de semnul minus “-“ …

     Hmmm !... Nu vi se pare niţel cam … tendenţios? Pun pariu că nu v-aţi gândit la asta, până acum! Oare de ce s-a procedat la o astfel de “aranjare”?...

     Oare nu cumva, se vrea, ca prin asociere matematică, să ni se inducă subtil (şi perfid), ideea că politicile de dreapta – care îi sprijină pe întreprinzători - sunt pozitive, şi că cele de stânga, care îi favorizează pe muncitori, pe ţărani şi pe toţi cei care nu fac parte din clasa întreprinzătorilor (şi care au primit denumirea generică de “proletariat”) - sunt negative?… 

     V-aţi prins?... Mişto, nu !..  Noi toţi cei care ne câştigăm pâinea în mod cinstit, muncind, suntem consideraţi nici mai mult, nici mai puţin decât: "O sumă de minusuri" !

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

O femeie de cuvânt (electoral)

 de Remus Constantin Raclău

     Tanti Lisaveta era femeie serioasă. O cunoşteam destul de bine, ţinând cont că era sora lui tata şi că am locuit împreună mai bine de douăzeci de ani în acelaşi cartier, la doar câteva blocuri distanţă. Acum a murit – Dumnezeu s-o ierte! A murit şi ea, după ce cu câţiva ani în urmă murise nenea Jănică –soțul ei şi unchiul meu – Dumnezeu să-l ierte şi pe el şi pe toţi morţii pe care i-am cunoscut!

     După o viaţă întreagă de lucrat la oraş, tanti Lisaveta şi nenea Jănică şi-au câştigat o binemeritată pensie. Şi ca mai tot omul care are cu ce şi are unde, când a venit vremea pensiei, s-au retras amândoi la ţară. Nu-i bai, că tot de la ţară au plecat amândoi la oraş, aşa că n-au păşit deloc în necunoscut. Și cu toate că a lucrat cea mai mare parte a vieţii la Uzina de Avioane din Bacău, nea’ Jănică n-a uitat cum se răstoarnă brazda cu hârleţul, după cum nici tanti Lisaveta, după toţi anii de tăiat cu foarfeca şi împuns cu acul, la “Arta Croitorilor”, n-a uitat nici ea să dea cu sapa. Şi-au cumpărat o căsuţă bătrânească la Icuşeşti, micuţă, călduroasă şi cochețică, cu un pic de pământ împrejur, cu grădină, cu vie şi cu livadă. Mai mare dragul !...

     Mătuşica avea două fete măritate la oraş şi pe lângă faptul că la ţară omul gospodar n-are cum să moară de foame, a vrut şi ea “să stea la curte”, să aibă şi ea găini purcel şi vacă, să aibă straturi cu legume şi zarzavaturi proaspete, aşa cum văzuse ea la bunica Marița de la Cursesti, şi mai ales, ca să aibă şi nepoţii ei un loc în care să zburde liberi şi să se bucure de un ambientul curat şi de-o mâncare “bio” sănătoasă.

     Lumea o trata cu respect şi deşi nu era deloc cu nasul pe sus, i se adresau cu “doamna Bârzu”! Venise într-un sat de oameni gospodari, de o simplitate şi de o naturaleţe dezarmantă. Oamenii se cunoşteau între ei cu toţii şi-şi ştiau istoriile unii altora, de câteva generaţii, ştie fiecare la ce se pricepe fiecare din toţi ceilalţi, şi câte parale face, şi ştiu precis la cine pot să apeleze la nevoie, pentru orice fel de problemă, aşa că e cam greu pentru cineva din sat să-i mai surprindă cu ceva pe ceilalţi. 

     Tot satul ştia că tanti Lisaveta şi cu nenea Jănică sunt veniţi de la oraş, şi deşi ţăranii sunt destul de conservatori şi de suspicioşi cu “viniticii”, după ce i-au descusut de tot, de toţi şi de toate, după un ritual împământenit – ca să ştie cu cine au de-a face, au decis la sfatul de la “Radio Șanț” că sunt amândoi oameni de treabă, şi i-au adoptat ca pe unii de-ai lor, de parc-ar fi fost acolo dintotdeauna. Şi cum tanti Lisaveta trăise şi la ţară şi la oraş, văzuse multe, ştia multe şi cum nici nu se zgârcea cu sfaturile, şi-a asigurat şi ea o bună porţie de respect şi preţuire. Unde mai pui că era croitoreasă şi că îşi adusese şi maşina de cusut cu ea!

     Amintirea ambilor îmi e atât de trează, încât mi-e greu să vorbesc despre ei la trecut. Aşa că, am să fac un salt înapoi în timp, şi-am să vă povestesc o istorioară simpatică, ca şi cum s-ar fi întâmplat abia mai zilele trecute .

     Povestioara se plasează în timp la câţiva ani după “Revoluţie”, iar acţiunea se desfăşura într-un an electoral.

     Imediat în week-endul următor după alegeri, mă trimisese bunica Niculina (Dumnezeu s-o odihnească în pace!), cu oare-și-ce treburi la tanti Lisaveta. Am strigat la poartă, mi-a răspuns de di-năuntru şi m-a invitat în casă. Am intrat şi am găsit-o ca de obicei, cu ochelarii pe nas în faţa maşinii de cusut:

-          Săru’-mâna, tanti Lisaveta!  

-          Bună, măi, Romică! Ce faci? 

-          Ce să fac, tanti, m-a trimis bunica pe la matale, pentru ... problema cu cloşca ... 

-          Aha!... 

-          A zis că i-au căzut două găini cloşcă deodată şi că n-are destule ouă pentru amândouă. Şi cum tot satu’ ştie că ai cocoș destoinic, a zis că nu găseşte nicăieri ouă mai de încredere ca la matale!... 

-          Asta, cam aşa-i! 

-          Şi te-a rugat frumos să-i împrumuţi matale câte ouă crezi că ai avea, cu bănuțu’ în regulă, bune de pus sub cloşcă. 

-          Apăi, cum să nu, măi, Romică! Pentru cuscra Niculina, oricând şi orice, cu plăcere, că-i o femeie tare de treabă! 

-          Mulţumim frumos, tanti Lisaveta, şi-a zis bunica să vii la ea când ţi-or cădea şi la matale cloşti, şi-ţi dă şi ea ouă, câte-ai avea nevoie... 

-          Bun! N-am nici o îndoială. Acu’ numa că tre’ să mă astepț’ oleacă, să termin cu cămeșuța asta, că i-am promis Bostănicii că i-o termin pân’ disarâ! Ti grăbeşti? 

-          Păi, nu, că nu cred c-or fi cloştile chiar aşa de nerăbdătoare să-şi înmulţească ouăle de sub ele. Păreau chiar foarte calme, când am plecat !... 

-          Ha, ha!... Măi, Romică, iar eşti pus pe soţii! 

-          Ce să fac şi eu, tanti Lisaveta, ca doar-îs de-un neam cu matale! Ş-apoi, sunt în concediu ... Mai stăm şi noi de vorbă pân’ ai termina de cusut, că nu vreau s-o supăr nici pe tanti Lenuța lu’ Bostan! Ce mai nou prin sat? Că la matale vine multă lume, şi care vine aduce şi vorbe multe! 

-          Iaca, ce să fie nou, Romică, nu ştii? Săptămâna trecută au fost alegeri, şi de-abea ce-au terminat aiștea di numărat voturile... Care sărbătoreşte ... care boleşte..., ştii tu, fiecare după cum se aştepta şi după cum i-o votat lumea. Că nu-i de ici de colo, să te-aleagă satu-n fruntea lui! Nu? 

-          Asta, cam aşa-i tanti Lisaveta! 

-          Şi cum o fost? 

-          Ce să fie? 

-          Cum ce să fie... campania! O fost agitaţie mare, sau or fost cu toţii ceva mai liniştiţi, că mă gândesc că n-o fi chiar ca la oraş ... 

-          Ba bine că nu ... Ce, tu crezi că oamenii de la ţară, n-au şi ei inimă, ca toate căruţele! Ba ... dacă stau şi mă gândesc mai bine, inimă adevărată au ţăranii, că pe-aici încă mai sunt căruţe, nu ca “la voi”, pe la oraş, unde aţi rămas numai cu maşinile. Îţi dai seama cum ar trebui să sune vorba asta la Bacău: “Avem şi noi inimă, ca toate maşinile”!... Ha, ha, ha!... De unde inimă la maşini, că astea pe mijloc au cardan ... “Avem şi noi “cardan”, ca toate maşinile”!... Ha, ha, ha!... Sună ca naiba nu? Şi dacă-ţi zburdă mintea prea departe, te mai poţi gândi şi la prostii ... Doamne iartă-mă!... şi-şi trânti o cruce sănătoasă . Ce ziceai? 

-          Cu campania ... 

-          Aha!... Ei, campania ..., cu campania o fost, ca-ntotdeauna: ei au venit cu sacoșele, şi noi i-am votat!... 

-          Cum ... cu sacoșele!... Sacoșe şi-atât? 

-          Păi, ce mai voiai altceva? 

-          Cum, ce? Programe, planuri, proiecte ... 

-          Promisiuni ... 

-          Mă rog, dac-așa le zici mata, atunci, da: “Promisiuni”! Au fost?... 

-          Măi, Romică ... Da tu, pe ce lume trăieşti, că te văd om mare de-acu’?... Ai mai pomenit tu, campanie electorală fără promisiuni?... Au fost şi încă multe ... multe şi care mai de care mai năzdrăvane! Da’ cine le mai bagă-n seamă? Vorbe !... Şi după cum ştii: “Vorba zboară” ... Numa’ că nu rămâne nimic concret după ea!... Ori noi trăim concret, înţelegi? Vorba-i vorbă şi fapta-i faptă! Ce, n-am mai văzut noi electorale din-astea? Că doară nu suntem la primele alegeri: ei au promis, promisiunile-au zburat şi noi am rămas cu speranţa, ca proştii, înţelegi? Noi i-am votat. Ei şi-au luat funcţiile în primire. Şi din funcţiile astea, nuș’-cum dracu’ fac ăştia, c-au stors o căruţă de bani. Unu’ nu mai vezi că mai e, cum era înainte de votare! Numai noi am rămas ca mai-nainte! Săraci şi curaţi! Adică proști! Că cum altfel se cheamă unu’ care se tot lasă prostit o dată la fiecare patru ani şi amăgit cu vorbe, cum amăgeşti copchiii cu acadele? Şi-am zis, gata!... Dacă-i bal, atunci poftim la dans! Dac-am văzut că din alegerile astea, e musai să câştige cineva, mi-am zis: “Da de ce numa’ ei, şi eu nu?... Că dacă fără votul meu, nu se poate, înseamnă că valorează şi votu’ meu ceva! Nu?...” Aşa că le-am zis: “Băieţi, ia mai lăsaţi voi vorbele, şi treceţi la fapte! Hai!... Ceva concret pentru noi, aveţi?...” 

-          Şi ei?... Ce-au zis? 

-          Păi, mai aveau loc de-ntors ?... Au dat-o pe concret imediat... “Avem, tanti, avem!” şi s-au dus la portbagaj şi-au ieşit din el cu sacoșele, ca la prăvălie, înţelegi: zahăr, ulei, faină, bere, covrigi, cârnaţi (că micii s-ar fi răcit, înţelegi!), sticle, pahare (pe astea nu s-au îndurat să ni le lase: ne-au dat să bem adălmaşul, ca la târg, când se încheie tocmeala pentru vite...), şi câte şi mai câte, înţelegi? Da’ n-au uitat să-mi spună:  “Vezi, tanti, noi îţi dăm, suntem băieţi de treabă şi de aia trebuie să ne votezi, da?...” şi eu le-am zis: “Da, băieţi, gata, s-a făcut: pe voi pun ştampila!...”Şi după ce-au plecat ăştia, pe urm-au venit alţii, de la alt ofertant. Alţi hoţi, alţi mincinoşi! Şi mi-au zis şi ăştia: “Vezi tanti, noi îţi dăm, suntem băieţi de băieţi, da? Votezi cu noi!” şi le-am zis şi ăstora: “Da, băieţi cu voi votez!...” Şi aşa le-am promis la toţi cei care m-au băgat în seamă, c-au fost de peste tot, din toate părţile şi de la toate partidele! Ha, ha, ha! Bună democraţia asta: o dată la patru ani, tot te băga cineva în seamă!... Pe urmă ... nici urmă de ei: patru ani în şir, nu te mai te băga niciunul, nicăieri, nici măcar în seamă!... 

-          Şi ce-ai făcut? 

-          Cum, ce-am făcut? M-am ţinut de cuvânt, ce puteam să fac!... 

-          Te-ai ţinut de cuvânt, pe naiba! Păi, dac-ai zis c-au fost de peste tot, din toate părţile ... se cheamă că tot ai țăpuit mata pe careva!... Că nu puteai ca să votezi cu toţi cei cărora le-ai promis că le dai votul... 

-          ‘Eteee!... vezi tu, măi Romică, care-i diferenţa dintre un băiet şcolit de la oraş şi o “babă proastă”, aşa ca mine de la ţară? Diferenţa e că tu ai fi votat “ca la carte”, numai cu unii, care-ai fi crezut tu, că ţi-a dat mai mult şi care te-a minţit mai cu convingere, sau, mă rog, care ţi-or fi fost mai simpatici – asta, presupunând c-ai fi băiat deştept şi c-ai fi luat tot ce ţi-ar fi dat ăştia, da’ ... după cum te cunosc eu pe tine... am oareș’ce dubii!... În fine... Eu m-am ţinut de cuvânt şi i-am votat pe toţi aşa cum ne-am înţeles: am pus ştampila pe fiecare în parte ca să nu se supere niciunul... 

-          Păi cum mătuşă?... Ai pus mai multe ștampile pe acelaşi buletin?!... 

-          Da, nepoate!... Cum altfel aş fi putut să mă ţin de cuvânt, faţă de toţi deopotrivă, şi faţă de fiecare dintre ei, în parte?... 

-          Păi, ai votat pe naiba! Că dac-ai pus mai mult de o ştampilă pe buletinul de vot, înseamnă c-ai anulat votul, înțelegi! Că nu-i voie să votezi decât cu unul! 

-          Păi, cu Naiba am şi votat!... C-oi fi eu mai de la ţară, da ştiu sigur, că numai Naiba putea să-i pună pe toţi, să facă coadă la poartă la mine, cu sacoșele pline. Şi dacă Naiba i-o pus pe toţi, înseamnă că Naiba asta, îi comandă pe toţi! Şi cine îi comandă pe toţi, înseamnă, că e cel mai mare şi cel mai tare. Şi dacă e unul sau una, care e cel mai mare şi cel mai tare, înseamnă că ăla decide. Şi dacă Naiba i-o pus să vie la mine, înseamnă ca Naiba decide. Şi-atunci, ce rost are să-mi stric votu’ pe ăştia de n-au nicio putere, ca orzu’ pe gâşte? Am votat direct cu mama lor! Am votat cu Naiba, că poate-o veni într-o zi, să-i ieie pe toţi şi să-i ducă la ea, la Naiba-n praznic! 

-          Tanti Lisaveta..., m-ai spart!... 

-          Aşa că..., asta e, nepoate... Vezi că nu ştii? Eu n-am anulat nici un vot. Ei singuri şi l-au anulat când au venit pe rând la poarta mea cu plasa... Şi vrei să mai ştii ceva? mi-a mai zis tanti Lisaveta, făcând o pauză de la cusut, ca să întoarcă cămaşa cu tivul înspre ea ... 

-          Mor de curiozitate! am răspuns eu, cu un zâmbet larg . 

-          Romică, eu sunt cu conştiinţa împăcată. Eu i-am votat pe toţi: m-am ţinut de cuvânt faţă de toţi şi le-am făcut pe plac la toţi… Şi ştii care-i partea cea mai frumoasă? Partea cea mai frumoasă e că, în felul ăsta, mi-am făcut pe plac şi mie ! Aşa că, eu una, sunt cu conştiinţa împăcată nu doar faţă de ei, da’ şi faţă de mine! Adicătelea … de unde “naiba” au ăştia atâţia bani, de-şi permit ei să care atâta amar de pomană, la atâta amar de lume, dacă nu din furat? Ca de-ar fi muncit pentru banii ăia, i-aş fi văzut transpirând, când ne-au dat “pomana”! Da' ăştia nu numai că nu transpirau deloc: ba chiar erau foarte veseli şi darnici, de numa’ numa’, că doar’ deh …, se vedea şi se simţea că nu dădeau din buzunaru’ lor… Şi-atunci, nu-i clar că au furat de-au rupt?  

          Da’ şi eu, ca să nu tac din gură şi ca să mai pun oleacă de paie pe valvătaia de foc care era tanti Lisaveta când îmi zicea toate astea, i-am zis, pe ton prefăcut dojenitor:

-          Păi, bine, tanti Lisaveta ! Frumos e din partea lu’ matale, să iei pomană din furat? Acu’ se cheamă că eşti şi matale, beneficiară la furtişag, cot la cot cu ei !... 

-          Ba, deloc, Romică, ba deloc !... Eu nu-s deloc de-acord cu ăştia care zic că n-ar trebui ca să luăm! În primul rând, eu n-am cerut pomană nimic, niciodată de la nimeni; cum sunt încă sănătoasă şi întreagă la minte, n-am ajuns la borșu nimănui, și n-am nevoie de nimic de la nimeni. Dar dacă vine careva la poartă la mine şi-mi dă ceva, eu una, n-am nici un motiv ca să-l refuz, că doar’ n’oi fi proastă: nu i-am băgat eu mâna-n buzunar, dă el, că are de unde şi se vede treaba că-şi permite!... În al doilea rând, mie personal, poate să-mi dea cine-o vrea, ce, şi cât o vrea, dar de vreme ce în cabina de vot e musai că trebuie să intru singurică, se cheamă că acolo … sunt eu cu mintea, cu interesul şi cu conştiinţa mea: de votat votez cu cine ştiu eu că o să-mi apere interesul, cu cine ştiu eu că-i capabil, cu cine ştiu că e cinstit şi mai ales cu cine ştiu eu că nu m-a minţit niciodată. Mint ei c-or să ţină cu mine? Îi mint şi eu că i-am votat, na! Îi bun aşa? Să ne furăm căciulile unu’ la altul?... Şi-apoi, să-ţi mai spun ce cred eu! Eu cred, nu numai că TREBUIE să luăm, dar mai mult, ar trebui să le cerem noi ca să ne dea! Şi nu numai în campanie. E normal să le cer să-mi dea, partea mea, că doar’ şi de la mine au furat. Şi de la mine, şi de la tine şi de la noi toţi. Cum altfel? A lua de la ăştia, înseamnă a recupera ceva din ceea ce ne-au furat ei nouă, măcar şi numai pe timpul campaniei electorale ! Am zis că, las’ … dă-le pace, să treacă ea campania asta şi alegerile, şi după aia ar trebui să convocăm şi noi un miting, pe contu’ nostru (adică, de ce putem să mergem numai la mitingurile organizate de ei, iar la unul făcut de noi, nu?), la care să-i convocăm şi noi pe ei, aşa cum ne adună ei pe noi, şi să le spunem, aşa, de la obraz: “Măi, păcătoşilor! Voi ar trebui să-mi asiguraţi mie şi nouă, tuturor, condiţii ca să pot să-mi cumpăr eu singurică tot ceea ce am eu nevoie ca să trăiesc liniştită şi în mod decent, şi nu să aştept pomană de la voi, odată la 4 ani. E dreptul meu de om care v-am plătit o viaţă întreagă impozite. Voi credeţi că eu mă satur cu o sacoşică de mâncare o dată la 4 ani? Păi ce, eu numai odată la patru ani, am dreptul să mănânc, măi nemernicilor? Numai odată la patru ani, am dreptul să veniţi să mă-ntrebaţi de sănătate? Numai o dată la patru ani, am dreptul la respect? Numai o dată la patru ani, e drept să v-aplecaţi urechea la nevoile noastre? Numai o dată la patru ani am dreptul să mă exprim, să spun ce mă doare şi să vă spun ce-ar mai fi bine ca să faceţi? Numai o dată la patru ani, aveţi ochi şi urechi pentru noi? Numai o dată la patru ani am dreptul să simt şi eu democraţia?

..................................................................................................................................................

Si in final, o concluzie din partea mea, à la Iliescu:


"Măi, Dragă...( Îhâm, Îhâm!), românilor! Votați cu mintea și nu cu stomacul! Știu că acum este plin de bere, mici, cârnați, zahăr, ulei și făină, că toți au fost darnici cu voi *( e și normal că la cât v-au furat, să aibă de unde)! Dar mâine dimineașă, sau cel mai târziu poimâine, o să mergeți la WC și o să rămâneți cu stomacul gol și cu buzele umflate, pentru următorii patru ani! Așa că, vă invit să căscați ochii și să alegeți niște buni gospodari și oameni serioși, cu programe concrete și de folos obștii! Trimite-ții pe ”glumeți”la teatru, nu-i instalați în primării sau în alte funcții administrative, că numai de ”glume” veți avea parte! Și nu uitați: cine critică și nu vine cu soluții se cheamă ȚAȚE sau BÂRFITORI... Votați oameni gospodari așezați și NU DESCURCĂREȚI de ocazie...."

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

De ce-și hulește unii țara ?

de Remus Constantin Raclău

( Ante Scriptum: gramaticoșii sunt rugaţi să-şi lase armele în teacă; titlul e în strictă concordanţă cu persoanele vizate!)

     Un bun prieten (de baştină) de prin părţile Clujului, sau ca să fiu mai precis din Parma (unde locuieşte de vreo câţiva anişori) - Doru Haja, ne-a atras atenţia pe facebook în legătură cu o tristă şi eternă problemă readusă aproape cotidian în actualitate de câte-un Făt-Frumos “de-al nostru”, care, odată ieşit în lume, se trezeşte dând din gur-aiurea către toţi cei care nu-l cunosc (că de l-ar cunoaşte …), cum că el ar fi un fel de “oaie albă” (cum altfel decât “singura”) provenită dintr-o stână întreagă de “oi negre”!

    Tuturor acestor slobozitori de cuvinte, aş avea a le spune vreo două vorbe, în trei paşi.

Pasul 1 – Varianta de “luare aminte” şi de “băgare la cap”!

 ( în care vă luăm “cu ghinişoru’ !“)

     Mai, băieţi (şi fete, deopotrivă, că rătăcirea mentală nu ţine cont de sex !), veniţi-vă în fire şi daţi-vă seama la vorbă ! V-aţi pus vreodată problema dacă e frumos din partea voastră să încercaţi a vă evidenţia pe voi, vorbindu-i de rău pe alţii? Asta, aşa …, la modul general.

     Mai concret: V-aţi pus vreodată problema dacă e corect din partea voastră să încercaţi a vă cocoţa în ochii gazdelor voastre şi a interlocutorilor voştri din străinătate, coborându-i sub nivelul vostru pe toţi acei de-un neam cu voi?

     Şi dacă nu v-aţi făcut niciodată procese de conştiinţă din pricina asta (se poate întâmpla: nu suntem cu toţii duşi pe la biserică şi educaţi în spiritul creştinesc al poruncii “nu huli”!), v-aţi întrebat vreodată: “La ce îmi foloseşte asta?”, “E util ceea ce fac?”, “Am vreun câştig din toată treaba asta?” și în final: ”Fac bine, sau fac rău?”

     Şi mergând mai departe cu raţionamentul (Vedeţi !... Eu sper că vorbesc totuşi cu persoane având un oareșicare potenţial raţional…), v-aţi imaginat vreodată ce ar putea gândi unul care vă aude vorbindu-vă de rău neamul din care aţi ieşit şi ţara în care v-aţi născut, aţi crescut şi v-aţi format (că referitor la educaţie, aş avea unele dubii şi suspiciuni !) ? 

     V-aţi gândit vreodată că prin această atitudine, vă plasaţi în postura “chiorului” din “Țara Orbilor”? Că prezentându-vă ţara din care tocmai aţi plecat drept o “mocirlă”, nu faceţi altceva decât să le atrageţi atenţia partenerilor dumneavoastră de dialog, asupra noroiului care a rămas pe voi? Şi că ulterior vă va fi foarte greu să le mai demonstraţi că sunteţi mai puţin murdari, decât murdăria pe care pretindeţi că aţi lăsat-o în urmă?

     Reproduc în cele ce urmează o scurtă postare a unei prietene de net a domnului Doru Haja şi câteva dintre replicile pe care le-a declanşat:

Vadvirág Violeta :    

  “Ştiţi ce mi-a spus odată un spaniol? Un om simplu, agricultor, ce avea multe livezi de portocali... "Românii îşi fac rău lor înşişi vorbind de rău ţara din care vin şi neamul din care se trag. Cu asta nu cresc în ochii noştri. Din contră. Dacă eşti capabil să-ţi trădezi sângele, cu atât mai mult o vei face cu cei ce nu au legătură directă cu tine."

(Notă: Lăsaţi deoparte observaţia că “la ei” un om un simplu, un muritor de rând, e normal să aibă mai “multe livezi de portocali” …) 

Lia Lup : 

       Da, mare dreptate o avut!!! Cei mai mari duşmani ai românilor sunt ei înşişi!!! Românii în loc să fie uniţi şi să-şi laude neamul lor ei tot ridică în slăvi pe alţii ,de parcă intre români nu ar fi oameni de isprava, oameni frumoşi şi tradiţii frumoase ...

C. M. :    

      Laud ceea ce este de lăudat ! Şi spun adevărul ....despre ceea ce sunt întrebat ! A spune adevărul despre ceea ce nu ne convine este cumva o greşeală ? Greşeala ar fi să ascundem.... 

Doru Haja :    

     Nu ,nicidecum, dar de la a relata un adevăr (dureros ) , până la a jubila de bucurie la orice "derapaj " , sau a generaliza gen : "țara aia de... , românii. ... , poporul ăla de. .. este ceva distanță. Şi-apoi, fiind vorba de popor , de neam, de țară, ar mai fi ceva –respectul ! 

Remus Constantin Raclău :  

      A ne spăla rufele în familie este un minim semn de decență, iar a te abţine de la a "spune adevărul despre ceea ce nu ne convine" unor străini este, dacă nu un semn de inteligență, atunci un gest obligatoriu din punct de vedere al instinctului de conservare.  

   Onorabilitatea unei persoane pleacă (dar atenţie - nu se rezumă) de la conştiinţa apartenenţei la un grup uman cu vechi tradiţii şi rădăcini, de la preţuirea acestor rădăcini, prin cinstirea şi respectul faţă de părinţi, faţă de neamuri, de prieteni, de vecini şi de toţi cei de-un neam cu tine, fără de care tu n-ai fi fost cel ce astăzi eşti. 

   În consecinţă cine îşi bârfeşte (vorbeşte de rău) neamul, ţara şi poporul, nu face altceva decât să se auto-eticheteze, să se definească pe sine în raport cu persoana cu care discută, prin raportare la locul său de baștină și la neamul din care se trage.           Toate lumea are probleme, toate ţările îşi au dificultăţile lor și toate naţiile pământului îşi au necazurile lor, toate într-o măsură mai mare sau mai mică. Deci nimeni nu-i mai breaz ca altul!    

     Pe de altă parte nu trebuie să confundăm problemele personale cu cele ale naţiei şi nici nu e corect să generalizăm o părere proprie la scara întregului neam. Cine sunt eu, un simplu individ, să judec o naţie întreagă? Cine îmi dă mie dreptul ăsta?      Comentariul spaniolului e elocvent în acest sens şi cine nu înţelege ceea ce a vrut să zică ... îşi merită soarta !

     Stai şi te gândeşti …, oare ce-i împinge pe unii să-şi vorbească de rău ţara? Ce s-a întâmplat în viaţa lui, atât de grav încât să-l împingă să-şi renege cu obidă și dispreț rădăcinile şi obârşia? Ce-ar putea justifica un astfel de comportament şi o astfel de atitudine?

     Există într-adevăr în viaţa fiecăruia dintre noi, momente când ne trezim în mod inevitabil implicaţi în anumite contexte defavorabile, care pot conduce, sau care poate că ne-au condus deja, la anumite deznodăminte total negative. Se poate întâmpla! Nimeni şi nimic nu e perfect pe lumea asta. Doar că, de regulă, atunci când se întâmplă una ca asta, orice om cu conştiinţă de sine şi cu scaun la cap, ia o pauză şi-şi face un bilanţ pentru a încearca să înţeleagă cum şi de ce a ajuns EL într-o astfel de situaţie şi ce erori din în viaţa sa, l-au purtat la un astfel de deznodământ.

     Există oameni care reuşesc să facă asta în mod raţional, punând în funcţiune logica obiectivă a proceselor de conştiinţă de tip cauză-efect. Şi, de regulă, mergând în sens invers pe firul evenimentelor, orice om normal şi cinstit cu el însuşi, reuşeşte să le individualizeze cauzele, din care se pot extrage cu uşurinţă învăţămintele care îi vor permite ca pe viitor să evite de a mai face aceleaşi greşeli. “Errare humanum est” ! Şi de regulă, cine conştientizează greşeala şi-i individualizează cauzele, reuşeşte singur să se redreseze şi să se adapteze în mod favorabil la situaţia nou creată.

     Alţi oameni însă, în locul unei (posibil complicate) analize lucide şi profunde, preferă calea mai simplă a fugii de răspundere din fața propriei conștiințe - calea laşităţii.

     În această situaţie, intră automat în funcţiune instinctul ăsta imbecil de autoprotecţie cerebrală, conform căruia eu nu sunt niciodată vinovat şi că vinovatul trebuie căutat oriunde în altă parte, numai nu în propria persoană.

     Caracteristic acestor oameni este faptul că nu-i lasă inima să dea vina pe impotența lor de a înfrunta greutăţile vieţii, pe incapacitatea lor de a se adapta la situaţii inedite - care ies din tipologia cotidiană, pe insensibilitatea lor din tentativele de a relaţiona cu semenii, pe inabilitatea lor de a comunica - de a negocia şi de a argumenta, pe lisurile lor de natură cultural-cognitivă - datorită cărora nu reuşesc să înţeleagă esenţa unor fenomene, lucruri sau evenimente care li se întâmplă, şi atunci se lasă cuprinşi de disperare.

     Nesesizând cauzele interne, ajung să creadă că sunt victimele inocente ale unor circumstanţe inevitabile, externe fiinţei lor: oricine şi orice e susceptibil de a fi vinovat de eşecurile sale, numai ei nu. Şi odată început, procesul de victimizare declanşează un blocaj mintal demobilizator: pentru oamenii în cauză, totul devine inevitabil ca un vortex - nu mai văd rolul gândirii, nu-i mai înţeleg rostul şi nu mai reuşesc să înţeleagă nimic din lumea în care trăiesc. Şi-atunci încep să-şi plângă singuri de milă.

“Omul care nu se poate raporta exclusiv la sine este într-un stadiu de victimizare. “Omul este măsura tuturor lucrurilor.” (Protagoras) Victimizarea reprezintă un nivel inferior de conştiinţă. Cunosc oameni inteligenţi, captivi în victimizare, aşadar în acest stadiu inferior de conştiinţă. Mintea nu ne poate ajuta să trecem la un nivel superior de conştiinţă decât cu acordul nostru. Mintea este doar un instrument care ne serveşte scopurile, iar acestea depind în mare măsură de nivelul nostru de conştientizare. O minte pusă în slujba defensivei propriei victimizări poate fi foarte inteligentă, subtilă şi persuasivă, dar cu ce folos? Un om dornic să se victimizeze şi să-şi decline astfel propria responsabilitate îşi va folosi mintea spre a scorni orice fel de scuze sofisticate, orice subterfugii, acuze mascate şi abile, orice numai să nu fie nevoit să stea drept şi demn în faţa propriei conştiinţe.” (Citat din https://liviabonarov.wordpress.com/2016/05/11/greşeala/)

     A te plânge mereu este de fapt un şiretlic ieftin, o şmecherie meschină, prin care încerci să determini persoana din faţa ta să îţi acorde un tratament preferenţial: vrei să-i înmoi sufletul ca să îţi treacă cu vederea anumite scăpări, sau erori. Ştii că nu meriţi, ştii că ai greşit, şi acum şi altă dată, ştii că nu eşti capabil de mai mult, şi atunci încerci să-l impresionezi făcându-l să-i fie milă de tine …

A provoca milă cu bună ştiinţă … Nimic mai patetic !

     Din păcate, am o “noutate” pentru acest gen de oameni: un lucru este cert pe lumea asta între mila faţă de alţii şi propriul buzunar, omul alege de cele mai multe ori buzunarul .

     Pe de altă parte, vorbindu-ţi de rău ţara din care provii şi neamul în care te-ai născut, nu produci alt efect decât acela de a te discredita pe tine (“cu tot neamul tău”) şi pe toţi conaţionalii tăi, de a te auto-eticheta ca făcând parte dintr un neam care este aşa cum îl descrii tu, întrucât şi tu la rândul tău provii din aceeaşi ţară, care este aşa cum o descrii tu.

     Cred că începe să fie destul de clar chiar şi pentru tine, că procedând în acest mod, nu doar că iţi faci un rău ţie însuţi, cu guriţa ta, dar în mod inconştient provoci un rău imens şi nemeritat - o mare nedreptate, tuturor acelor persoane, de acelaşi neam cu tine !

     Pentru străinul căruia i te-ai “destăinuit”, toți cei care provin din același neam cu tine sunt și vor fi pe veci compromiși !...

     Orice conațional de-al tău care va veni vreodată în contact cu străinul în faţa căruia ai avut nesăbuinţa să-ți verși amarul, va fi tratat cu dezinteres și dispreț, așa cum ”merită” o persoană care este așa cum ai descris-o tu: blamabilă și demnă de dispreț !

     Dar cum proverbe de genul: ”Așchia nu sare departe de trunchi” sau ”Ce naște din pisică, șoareci mănâncă”, există, sub o formă sau alta în toată lumea, lipsa ta de respect și de loialitate faţă de neamul şi ţara ta, ți se vor întoarce împotrivă, ca un bumerang, și se vor transforma după cum e și firesc, într-o totală lipsă de încredere și de respect a străinilor față de tine ...

Comentariul spaniolului e elocvent în acest sens şi cine nu înţelege ceea ce a vrut să zică ... îşi merită soarta !

     Să bârfeşti și să împroști pe cineva cu noroi e foarte ușor. E foarte greu însă a încerca să cureţi imaginea unui neam şi a unei ţări, murdărită de însăşi fii şi locuitorii ei ...

Urmează pașii 2 și 3 ...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt":

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! 

Cu stimă - Remus Constantin Raclău 

* Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”.

 Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. 

- Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Domnul Gigi – Lovitura de teatru!

de Remus Constantin Raclău

     Într o seară veneam cu camionul din nordul Italiei. Eram cu Violeta. Şi tocmai ce coboram panta către Sansepolcro, când am auzit telefonul sunând. Era domnul Gigi:

 -       Bună seara, Remus! Unde eşti? 

-       Bună seara, domnule Gigi! Incă o oră şi cred că reuşesc să ajung la depozit. Acum cobor panta de la Madonuccia către Sansepolcro. 

-       Bun! Înseamnă că eşti destul de aproape. Ascultă, am o rugăminte: eu sunt cu motricea frigorifică în rampă la Renzini şi aştept să mă încarce. Problema e că a intervenit o pană de curent iar cei de la “Enel” au comunicat că nu o pot rezolva mai devreme de două dimineaţa.  Dacă ştiam că durează atât trimitem pe altcineva în cursă pentru că eu la zece şi jumătate trebuie să fiu acasă pentru un tratament. Acum caut pe cineva cu care să facem un schimb de camioane. Tu cum stai cu programul (de conducere)? Mai ai ceva rezervă? Ai putea să rămâi tu aici la încărcat şi să mă întorc eu cu camionul tău la Perugia? 

-       Cu programul stau bine. Problema este că nu sunt singur: sunt cu nevastă-mea! 

-       Ok! Atunci nu-i nimic. Mergi la garaj şi-am să văd eu dacă mai este careva care trebuie să se întoarcă în seara asta la sediu pe traseul ăsta… 

 -       Aaaa!... Nu-i nevoie. Rămân eu fără nici o problemă. Singura rugăminte este dacă puteţi dumneavoastră să o lăsaţi pe Violeta, undeva pe-aproape de casă în seara asta … 

  -       Remus! Nu ţi-o las “undeva aproape de casă”! Ţi-o duc chiar acasă, pentru că ştiu unde staţi.

     Cu câteva luni mai înainte cerusem un liber în timpul săptămânii pentru a-i duce la aeroport pe fiică-mea şi pe viitorul meu ginere care trebuiau să plece în România cu avionul da la Roma, pentru a rezolva cu toate pregătirile pentru cununia civilă. Iniţial domnul Gigi a fost de acord, pentru ca mai apoi să-mi anuleze învoirea din cauza unei comenzi inopinate de transport urgent.

- Păi, bine, domnule Gigi, dar copiii se bazează pe mine să-i duc mâine dimineaţă la Roma. La cine să mai apeleze ei la ora asta ca să-i ducă? Riscă să piardă avionul şi să-şi compromită tot programul din ţară, să-şi dea peste cap toate rezervările şi să piardă toate întâlnirile pre-fixate !

- Remus, am nevoie neapărat să-mi faci cursa asta! E pentru firma “X” care ştii cât de mult ne oferă de lucru şi îţi dai seama că nu-i pot refuza, pentru că nu vreau să stric relaţia cu ei ! Iar eu nu mai am nici un alt camion liber, decât pe al tău. Cât despre copiii tăi, nu-ţi fă griji ! Dacă asta e unica problemă pentru care refuzi să pleci în cursă, uite, îţi promit că ţi-o rezolv eu: spune-mi la ce oră trebuie să fiu acasă la tine mâine dimineaţă şi ţi-i duc eu la aeroport la Roma …

Nici nu visau copiii mei să aibă parte de un “taxi” mai luxos decât merţanul negru de protocol al firmei şi de un “taximetrist” mai stilat decât domnul Gigi !...  Şi-a anulat toate activităţile curente de a doua zi dimineaţă şi s-a ţinut de cuvânt, mulţumind pe toată lumea !

     Acum era rândul meu!

     -      Ok! Mulţumesc! Într-un sfert de oră sunt la dumneavoastră! 

     -      Bine! Mulţumesc şi eu. Te aştept!

     Am ajuns cu bine şi-am făcut schimbul: domnul Gigi s-a urcat la volanul camionului meu, iar eu am rămas să aştept restabilirea curentului şi terminarea operaţiunilor delicate de încărcare a renumitelor salamuri şi prosciutti de la “Renzini”…

Am ajuns acasă pe la patru şi jumătate dimineaţa. Spre surprinderea mea, lumina din dormitor era încă aprinsă. Am intrat. Violeta era în pat dar nu dormea. Părea foarte tulburată…

     -      N-ai somn? am întrebat-o. 

-      Cine mai poate s-adoarmă după cursa asta cu Gigi pân-acasă !... 

-      De ce? S-a-ntâmplat ceva? am întrebat, eu, bănuitor… 

În loc de răspuns, m-am trezit cu un oftat prelung, terminat molcom în lacrimi. A întins braţele către mine, căutându-şi protecţia în braţele mele. “Îi rup oasele până la ultimul”, am gândit…

-      A îndrăznit ceva?...

-      Nu, stai liniştit! Nu-i asta…

-      Atunci?... Ce-ai păţit?

-      Nu eu. El !...

-      Adică? Aţi avut accident, ceva? Ce s-a întâmplat?

-      E pe moarte… şi a izbucnit în plâns…

-      Cum, “e pe moarte”?... după ce s-a răcorit puţin, a continuat pe ton trist şi descumpănit:

-      După ce-am plecat, am început o conversaţie de complezenţă, aşa … ca să umplem timpul: despre cum ne simţim în Italia, despre cum se simt copiii, despre şcoli … prea multe n-am apucat, că la un moment dat, a izbucnit într-un acces de tuse seacă, destul de urât! “Nu-mi place tusea asta a dumneavoastră”, i-am zis, după ce a reuşit să se oprească. Iar el mi-a răspuns: “Eheeei, Violeta, dac-ar fi numai tusea!… Eu am metastază multiplă! Sunt pe moarte!” ... mi-a rămas inima-n gât, îţi dai seama… M-a şocat! Nici nu ştiam cum să reacţionez! Nu mai ştiam ce să spun! Ce poţi să-i spui cuiva, despre care afli în modul ăsta, abrupt, că e pe moarte? Orice-ai spune sună prea banal! M-am speriat… Călătoream în miez de noapte pe super-stradă, în cabină cu un muribund … Şi “muribundul” conducea! Mi s-a făcut frică! M-am răcit toată! Frică şi milă!... Mi s-a făcut brusc milă de el şi-mi era frică să nu piardă controlul volanului… Să nu moară, cu mine în cabină ...

 “Cum!... Şi dumneavoastră conduceţi … în starea asta ?...”

“Păi ce să fac, Violeta? mi-a răspuns el trist. Dacă trebuie!...”

“ Cum, ce să faceţi? Ar trebui să vă odihniţi, să vă căutaţi de sănătate, să încercaţi tot ceea ce e mai bun în materie de tratament al cancerului, să vă trataţi atât cu medicina modernă, cât şi cu cea naturistă, cu plante medicinale … Circulă pe net o reţetă faimoasă cu lămâie şi cu bicarbonat … Gigi a ridicat uşor palma dreaptă de pe volan în semn de stop: “Violeta, ştiu! Ştiu tot! Îţi dai seama că m-am interesat, peste tot, mai ales că la noi la Perugia avem Universitatea de Medicină, iar secţia de oncologie din spital, e una dintre cele mai performante din Europa şi din lume. Mi-am făcut toate analizele, m-au operat de două ori şi mi-au prescris tot felul de tratamente. De fapt, de asta am şi ţinut s-ajung acasă mai devreme. Ca să-mi fac tratamentul seral. Mi-e teamă însă, că m-am sesizat prea târziu. Mi-au spus totul. Le-am spus că nu mai sunt de mult un copil (din păcate), că am anumite responsabilităţi şi i-am rugat să fie sinceri şi direcţi, ca să ştiu cum să-mi pun ordine în viaţa care mi-a mai rămas. Şi mi-au confirmat: boala e prea avansată. Operaţiile n-au dat rezultatul scontat; tot ceea ce s-a reuşit a fost a scurtă, o prea scurtă, amânare. Mi-au zis şi ei să mă liniştesc, să stau acasă, căci pot muri oricând… Aşa că, Violeta, ştiu tot!... Dar mai ştiu ceva: am moştenit o firmă de transport, aproape în stare de faliment, de la tata, care la rândul lui a moştenit-o de la bunicul meu. Am muncit toată viaţa ca să stabilizez firma, să o măresc şi să o întăresc. Concurenţa în transporturi e crâncenă şi provoacă un consum nervos nimicitor. Acum mai e şi criza asta … Tata a murit paralizat, din cauza stress-ului… iar acum se pare că mi-a venit şi mie rândul. Mi-am dedicat toată viaţa firmei ăsteia! Mai mult sau mai puţin, firma asta ne-a mâncat tot timpul şi ne-a îmbolnăvit pe toţi, şi pe mine şi pe soră-mea şi pe soţul ei … Îmi dau seama că dacă nu reuşesc să las în urmă o persoană capabilă să ducă firma mai departe, înseamnă că am trăit şi ne-am sacrificat degeaba, şi eu şi soră-mea şi tatăl meu… Acum, mă trezesc în fiecare dimineaţă doar cu gândul că trebuie să reuşesc să-i transmit fiului meu cât mai multe dintre cunoştinţele pe care le-am acumulat, să-l fac să le înţeleagă în esenţa lor, astfel încât în cel mai scurt timp să fie capabil să ducă firma asta mai departe, să stea pe picioarele lui de unul singur şi să dea în continuare pâine la toţi cei treizeci şi doi de angajaţi pe care-i mai avem. Ăsta e singurul gând care îmi mai dă puterea de a mă trezi dimineaţa !” …

Ajunsă aici cu povestirea, Violeta s-a depărtat uşor de mine, m-a privit în ochi şi mi-a spus:

-      Am căzut profund pe gânduri… N-am mai putut să-i mai spun nimic până acasă… Îmi treceau prin cap frânturi de fraze referitoare la scopul şi rostul vieţii, la condiţia omului pe pământ, la muncă, la sănătate, la copii, la tot zbuciumul vieţii… Am coborât, l-am salutat, mi-a răspuns cu un surâs amar şi ne-am despărţit. Fiecare cu gândurile lui… E groaznic ce mi-a spus! Îţi dai seama? Omul ăsta e pe moarte şi în loc să se caute, se sacrifică până la ultima suflare, ca să-l lase pe Ionuţ pregătit să ducă pe umeri greutatea firmei. Să devină noul cap al familiei şi să-i ducă numele mai departe!...

     Şi a făcut-o într-adevăr, până în ultima zi a vieţii lui. Salvarea l-a luat de la birou, l-a dus la spital şi din clipa aceea, Ionuţ a devenit noul şef !

     Ironia sorţii a făcut ca domnul Gigi să moară la spital, într-o vineri după amiază. Cu toţii am sesizat cazualitatea asta, iar nepoata lui, în discursul de la biserică ţinut cu ocazia înmormântării, a precizat:

-       Gigi nu s-a dezis de ataşamentul său faţă de firmă, nici la trecerea pragului către eternitate: a murit într-o vineri după amiază, ca să ne permită nouă să-l petrecem pe ultimul drum, în week-end, fără să afectăm programul de livrări al firmei !

“Regele a murit! Trăiască Regele!”

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"