Iubire - bibelou de porţelan ...

de Remus Constantin Raclău

Aseară am primit o lovitură la care, ţinând cont de relaţiile pre-existente, nu m-aş fi aşteptat în vecii vecilor. O lovitură joasă; urâtă; nepermisă. O lovitură la figurat, care dacă ar fi fost la propriu, poate că m-ar fi durut mai puţin...

Pe la opt-jumate, m-a sunat şeful (titularul firmei italiene de transport la care lucrez):

-         Ciao, Remus! Ţi s-a comunicat programul pentru următoarea cursă?

-         Bună seara, domnule Gigi! Nu. Nu m-a sunat nimeni încă.

-         Bine. Ţi-l spun eu acum: Ţi-am încărcat camionul cu prima descărcare la “Bennet” di Origgio, după care descarci ca de obicei (pentru cursa asta) la “Iperal” di Sondrio.

(Notă:  Ambele destinaţii sunt în nordul, respectiv nordul extrem, al Italiei - Origgio la circa 500 de km de Perugia, unde locuiesc şi unde este şi sediul firmei, iar de la Origgio şi până la Sondrio, mai sunt vreo 150km)

-         Au!...

-         Ce, “au”?

-         “Au”, că la “Bennet” după cum ştiţi se primesc documentele la recepţie până la ora 10,00 dimineaţa, iar la Sondrio până la 12,00... Cu coadă, cu descărcare, cu tot... e cam strâmt programul tura asta...

-         Da, ştiu. Şi?

-          Şi eu am venit dintr-o altă cursă din nord, azi după amiază pe la cinci şi nu pot să plec înainte de două noaptea (după cele minim 9 ore legale de repaus obligatoriu). Până la Origgio se fac şapte ore de condus “cu pedala la fund” (nu vă speriaţi, c-avem limitator de viteză la 90 la oră!), plus cele minim 45 de minute de pauză obligatorie. Asta înseamnă că am la dispoziţie doar un sfert de oră pentru neprevăzut! 

-         Asta este. De aceea s-au inventat autostrăzile!

-          Ok! De acord până la Milano. De acolo e cam riscant de mică rezerva de timp, dacă ţinem cont de foarte posibilele cozi de pe tangenţialele din Milano la orele dimineţii... Dar mai e ceva... Problema e că după ce-am ajuns din cursă, am plecat - din timpul meu de odihnă - tot în interesul firmei cu maşina personală la G.M.F. (unul din clienţii locali) să-i plătesc operaţiunile de descărcare şi am ajuns acasă pe la şase fără un sfert. Acum e opt-jumate ... Nu m-am odihnit deloc şi încă n-am luat cina. Până mănânc, până mă pregătesc se face zece. Ca să plec de pe loc cu camionul la două, trebuie să mă trezesc la unu. Adică am la dispoziţie doar trei ore de somn. Şi asta doar dacă aş fi robot şi aş adormi instantaneu! Dar nu sunt... Dacă ştiaţi că mă retrimiteţi în cursa în noaptea asta, puteaţi să mă anunţaţi imediat ce am sosit, sau măcar să mă fi sunat mai din timp, ca să pot şi eu să ...

Aici domnul Gigi m-a întrerupt brusc:

-         E’he’he!... Remus... Ce să-ţi fac?... Eşti şofer...Tu ţi-ai ales meseria asta. În timpul săptămânii eşti la dispoziţia firmei şi trebuie să te odihneşti. Nu ştiu ce anunţuri suplimentare îţi mai trebuie ţie!... şi toate astea pe ton deranjat, lucru care m-a “deranjat” şi pe mine:

-         Domnule  Gigi, eu ştiu că trebuie să mă odihnesc, când ştiu că trebuie să plec în cursă. Dar dacă nimeni nu mă anunţă, mă consider liber să-mi planific timpul aşa cum cred de cuviinţă.

-         Remus! Pe mine nu mă interesează ce faci în afara programului. În timpul săptămânii, atunci când te solicit, tu trebuie să fii apt pentru condus. Clar?

-         Domnule  Gigi, ţin să vă informez că eu nu trăiesc ca să muncesc şi dacă vin conştiincios la serviciu ar trebui să vă fie foarte clar şi dumneavoastră, că vin doar pentru bani. Consider munca pentru alţii ca pe o constrângere injustă şi spre deosebire de dumneavoastră eu nu-mi fac din muncă un scop în viaţă. Am şi eu o familie, am şi eu o viaţă socială, am şi eu preocupările mele, extra serviciu. Nu vreau altceva decât să-mi trăiesc viaţa frumos şi să ofer un trai decent familiei mele, fără să fac rău nimănui. Din păcate în societatea actuală acestea luate împreună nu se pot obţine decât cu bani.

-         Ascultă, Remus! Îţi repet că nu mă interesează ce faci în afara programului şi nu mă interesează nici cum gândeşti. Dacă ai preocupări şi exigenţe de genul ăsta, ar fi mai bine să-ţi cauţi un alt loc de muncă, pentru că la mine se munceşte, nu se face filosofie socială...

-         Poftim?...

-    Eh!... Poftim !...

Am izbucnit:

-         Domnule Gigi! Dumneavoastră vă daţi seama ce spuneţi?  Practic îmi negaţi dreptul meu de a fi om, dreptul meu la viaţa privată, dreptul la o familie, dreptul la prieteni, dreptul meu de apartenenţă la o comunitate de oameni!... După zece ani de când lucrăm împreună! Cum vă permiteţi una ca asta? Ţin să vă reamintesc că nu sunt rob pe moşia dumneavoastră; avem un “CONTRACT de MUNCĂ”, cu drepturi şi obligaţii precise, şi nu unul discreţionar de sclavie...

-         ... Ai grijă ce spui, că te pui rău!

Dar cine să-l mai audă! Cine să mai ţină cont de ceea ce zice? Am continuat fluid, “în virtutea inerţiei":

-         Nu! Dumneavoastră ar trebui să fiţi mai omenos şi mai cu grijă când vorbiţi cu un angajat vechi care v-a fost fidel şi util chiar şi în cele mai grele momente prin care a trecut firma în ultimii zece ani. Şi după toate serviciile şi sacrificiile pe care le-am făcut pentru dumneavoastră, multe peste simpla mea datorie de angajat, multe împinse până la limita rezistenţei fizice şi psihice, după tot nesomnul, după toată uzura şi după toate beneficiile pe care le-aţi obţinut de pe urma mea, asta mi-e răsplata? Boul e bun doar cât trage la jug, nu? Când nu mai poate, îl expediaţi la abator, nu? La prima cerinţă, la primul comentariu, îl invitaţi sec să-şi caute un alt loc de muncă, nu? Şi pentru ce? Doar pentru că v-am explicat că ar fi fost corect şi normal să mă anunţaţi din timp când îmi înghesuiţi două curse una după alta? Că e nevoie de odihnă ca să vă pot face bine cursa şi să mă întorc cu camionul întreg la sediu? Vă reamintesc că lucraţi CU OAMENI şi nu cu roboţi, pe care să-i întoarceţi cu cheia ca să fie apţi de urcat la volan din nou.

-         Exagerezi!..

-      Nu exagerez deloc. Şi apropo de asta aş vrea să vă mai atrag atenţia asupra unui aspect: "Cam mari pretenţii aveţi de la nişte persoane neplătite de mai bine de trei luni. Când cineva îţi vine la muncă în mod regulat şi-ţi munceşte corect se aşteaptă şi să fie plătit corect şi la timp. Şi când acest lucru nu se întâmplă e normal ca angajatul sa fie preocupat. Preocupat pentru că înţelege că ceva nu este în regulă;  preocupat de motivele pentru care nu este plătit, preocupat pentru viitorul  firmei şi implicit al său. El ştie că a muncit corect şi că deşi a făcut totul aşa cum trebuie nu este plătit. Şi-atunci e normal să se simtă preocupat, e normal să se simtă  frustrat, şi văzând costurile vieţii din zilele noastre şi lipsurile din familie, e absolut îndreptăţit să fie iritat şi chiar nervos...

-         Eh, Remus, tu ştii mai bine decât toţi cum se pune problema cu salariile, pentru că ai avut şi tu firma ta: depindem şi noi de încasarea facturilor ; şi dacă clienţii nu plătesc la timp, nici noi nu putem plăti la timp salariile. Eu zic să fim mulţumiţi cu toţii că avem de treabă şi că avem unde munci!

-         Aşa gândiţi dumneavoastră, domnule Gigi! Gândiţi ca un patron de firmă. Dumneavoastră trăiţi pentru firma dumneavoastră; pentru succesul acesteia şi pentru profitul dumneavoastră. Noi gândim altfel: gândim normal, ca nişte fiinţe omeneşti normale! Noi nu venim la muncă de dragul de a munci. Ori cel puţin eu nu fac asta. Eu nu trăiesc ca să muncesc. Nu-mi place munca din constrângere şi o consider o mare nedreptate. Cu toate astea trebuie să muncesc ca să-mi întreţin în mod cinstit familia, deşi consider că a lucra pentru profitul altora este o chestie imorală şi absolut injustă. Şi cu atât mai injustă mi se pare munca neplătită. Aşa că să vă fie clar că nimeni nu vine la muncă nici pentru dumneavoastră şi nici pentru firma dumneavoastră. Cu toţii venim pentru bani. Punct! Şi dacă nu înţelegeţi asta ţin să vă anunţ că chiar o să încerc să ţin cont de invitaţia dumneavoastră de a-mi găsi un alt loc de muncă. O să vă fac cursa asta chiar de-o fi să beau o damigeană de cafea şi să-mi trag o mie de palme ca să n-adorm până mâine la prânz, dar când mă întorc, vreau să stăm de vorbă... Cu calm, rar şi clar!

-         Bine, cum spui tu!

-         Vă multumesc, bună seara!

-         Bună seara!...

De nervi şi supărare nici nu m-a mai luat somnul şi ... am plecat aşa!...

Din fericire, totul a decurs normal. Si tot în mod normal, m-am „dopat” cu cafele şi cu palme... Şi după ce mi-am făcut treaba aşa cum am promis, după ora patru a după-amiezii, am dormit „buştean”, aproape paisprezece ore fără întrerupere...

......................... 

Urmarea ... în articolele următoare:

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/01/domnu-gigi.html
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/02/domnu-gigi-2.html
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/04/domnu-gigi-sedinta-de-sindicat.html

Turteşte Bidonul!...

de Remus Constantin Raclau

Spune “STOP” risipei ! Opreşte transportul de aer pe banii publici!

                        “Turteşte Bidonul!...”  

Daca iubiti Romania si vreti sa progresam si noi ca tot restul lumii civilizate, preluati si distribuiti acest articol pe toate forumurile publice pe care activati: Facebook, twitter, instagram, wat's-up, etc...

 Mi-am petrecut vacanţa de vară în ţară şi am rămas foarte dezamăgit de receptivitatea conaţionalilor noştri la problema recoltării diferenţiate a deşeurilor.
    Deşi unele primării au luat această iniţiativă benefică, se pare că nu a fost însoţită de o campanie de informare şi convingere suficient de eficientă!

   În  familia noastră suntem obişnuiţi să adunăm deşeurile, ca în Italia, în mod diferenţiat: plasticele, într-un săculeţ, sticlă într-altul, şi tot la fel cu hârtia şi deşeurile metalice, în timp ce pentru deşeurile menajere (de tip resturi de mâncare, se foloseşte un săculeţ mai rezistent, cu posibilitate de a se lega la gură, pentru prevenirea răspândirii mirosurilor neplăcute. Când se umplu mergem cu săculeţii la tomberoane, în locurile ştiute şi le dăm drumul în tomberoanele colorate diferit, în funcţie de fiecare tip de deşeu. Locul în care sunt tomberoanele este bine organizat şi pe lângă faptul că pe fiecare tomberon este o etichetă pe care scrie clar, toate tipurile de deşeuri admise la interior (şi sancţiunile pentru cei care nu respectă aceste indicaţii!), mai există şi un afişier în care sunt explicate detaliat, tipurile de deşeuri, locul în care se aruncă  (culoarea tomberonului), destinaţia pe care o vor urma deşeurile, sancţiunile pentru cei surprinşi că vor "încurca borcanele", etc, deci se face şi educaţie la faţa locului, pe lângă campaniile din presă şi de la televizor...

    Sunt băcăuan, locuiesc la Perugia în Italia şi întors acasă am, constatat cu bucurie că Primăria Bacău a instalat tomberoane de tip "clopot" pentru recoltarea sticlelor şi deşeurilor de plastic. Dezamăgirea a venit atunci când, obişnuit ca în Italia, am dorit să duc deşeurile din plastic la tomberon. Când m-am apropiat am constatat cu amărăciune, că de jur împrejurul "clopotului" galben destinat deşeurilor din plastic, erau aruncate la întâmplare câteva zeci  de bidoane de plastic (pet-uri), care pe lângă aspectul estetic dezolant, împiedicau accesul până la tomberon.

    Nu m-am descurajat, mi-am făcut loc împingând cu picioarele pet-urile şi am înaintat cu săculeţul de plastic în mână până la tomberon, cu ideea "nobilă" de a-l pune înăuntru. Când să introduc săculeţul cu bidoanele de plastic înăuntru... vezi de poţi!... Gura tomberonului era atât de îngustă încât abia încăpea un pet de doi litri. De cele de apă de cinci litri sau mai mari, probabil nu este nevoie... Am rămas uimit în sens negativ! Am crezut că bidoanele din jur se datorează faptului că tomberonul este plin. Da de unde! Nu era nici pe un sfert...

    În Italia toate deşeurile se pun în săculeţi de plastic, după ce s-a scos din ele aerul. Cum adică, o să mă întrebaţi! Simplu: scoatem dopurile de la pet-uri, le aşezăm pe pardoseală şi le zdrobim cu piciorul, până iese tot aerul, după care repunem dopul pentru a preveni re-umflarea lui cu aer! Simplu şi eficient. Aş îndrăzni să spun chiar distractiv şi util, văzând că se face chiar şi un pic de "Fitness" cu această ocazie, combinat cu diferite figuri de stil de zdrobire în mod cât mai distractiv a recipienţilor!... Mulţi obişnuiesc chiar să facă “sul” bidoanele imediat după zdrobire şi abia după aceea pun dopul înapoi şi în acest caz economia de spaţiu din tomberon creşte şi implicit eficienţa transportului, care in zilele noastre este foarte scump şi In acest caz este suportat de noi toţi!

    La fel se procedează şi cu deşeurile de metal, mai ales cu dozele de aluminiu (în care au fost băuturi răcoritoare sau bere), sau cu deşeurile de hârtie sau carton. Cutiile de carton se rup "pe muchii" şi se împăturesc din aceleaşi motive. Singura chestie unde este "permis"  transportul de aer este în cazul deşeurilor de sticlă, pentru a preveni eventualele accidente datorate spargerii lor.

   Neavând această posibilitate la Bacău, am desfăcut săculeţul şi am început să introduc deşeurile de plastic făcute sul, unul câte unul în tomberon. La un moment dat unul dintre vecini m-a întrebat amuzat de ce fac asta şi când i-am povestit cum e "afară", mi-a replicat: "Asta e posibil, poate "la voi afară"!... La noi, nu se poate!" Şi când i-am explicat că depinde de fiecare dintre noi, a dat din mâna a lehamite!... Şi chiar nu mă aşteptam la asta de la o persoană în vârstă ca dumnealui! Şi ne mai plângem că o ducem rău! Că sunt impozitele prea mari! Că...,...,...!... Şi în afară de a ne plânge, noi, ce facem?

    Propun pe această cale o campanie on-line de sensibilizare şi informare a opiniei publice în privinţa recoltării corecte a deşeurilor din gospodărie şi a primăriilor pentru utilizarea corectă a acestei resurse. De asemenea primăriile vor trebui să fie obligate, in primul rând să folosească tomberoane cu "gura" suficient de largă incât să incapă o pungă plină cu bidoane turtite, şi apoi să facă o campanie publicitară şi de informare a cetăţenilor despre modul corect de depunere a deşeurilor, pe deoparte şi pe alta parte, de a lua hotărâri în consiliile locale de a avertiza şi în caz de repetitivitate chiar de a pedepsi pe cei care nu respectă ambientul, bugetul şi viitorul copiilor noştri!
   

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

"Grădiniţa de Partid"

"Grădiniţa de Partid"

Motto: “Grădiniţa de copii, plină e de jucării”

Grădina este locul în care oamenii seamănă cu gândul de a culege.
Şi fiecare seamănă ceea ce are nevoie, sperând ca sămânţa îngropată în pământ fertil să dea rod bogat şi să-l răsplătească pentru efort şi aşteptare. Omul îşi rupe de la gură o sămânţă ştiind bine că pământul şi natura propice îi vor dărui înapoi - înzecit - acea sămânţă.

Bineînţeles că nu-i suficient să-ngropi sămânţa oriunde şi oricum pentru că ea să rodească. Trebuie ca mai întâi să cauţi un teren cât de cât favorabil pentru însămânţare: să fie cât de cât orizontal - pentru a ţine apa; să nu fie nici prea nisipos - căci drenează apa prea repede rămânând arid şi lipsit de substanţe hrănitoare; nici prea lutos – pentru că e prea dens pentru a permite viaţa; pământul trebuie să fie cât mai bogat în substanţe hrănitoare şi cât mai uşor de lucrat.
După ce găseşti un astfel de teren, trebuie să-l pregăteşti aşa cum se cuvine: terenul trebuie desţelenit – prin eliminarea plantelor lemnoase şi a pietrelor care ar împiedica prelucrarea pământului; apoi trebuie arat pentru că pe deoparte buruienile trebuiesc băgate sub brazdă ca să devină îngrăşământ pentru planta dorită şi pentru a evita pe de altă parte ca tânăra plantă să fie sufocată de buruienile existente; apoi pământul trebuie discuit – pentru a mărunţăli bolovanii de pământ ce ar putea împiedica planta să răsară şi să se înalţe.

Odată pregătit pământul aşa cum se cuvine, trebuie ca, în funcţie de nevoile pe care le avem, să decidem ce anume vrem să cultivăm. Apoi, după ce am decis ce vrem să iasă, trebuie să alegem seminţele potrivite cu terenul, clima şi scopul nostru: seminţe sănătoase, care să dea rod bogat şi de calitate. După care trebuie să ne informăm în legătură cu tehnologia de însămânţare cea mai potrivită pentru tipul de cultură pe care îl avem în vedere şi să ne dotăm cu utilajele cele mai performante necesare lucrărilor pe care ni le-am propus.

Dar tot nu e gata. După ce am însămânţat, cultura trebuie îngrijită şi ocrotită: va fi nevoie să o protejăm de noile buruieni - prin praşile mecanice succesive sau ierbicizare chimică, de insecte - prin împrăştierea de ierbicide şi de boli - prin tratarea cu fungicide, până când cultura va ajunge la maturitate şi până va da rod. Şi când fericitul eveniment se va produce şi răbdarea noastră va fi răsplătită, va trebui să ne îngrijim să-i culegem roadele şi să le punem la adăpost, şi abia după toate acestea ne vom putea în sfârşit bucura de rodul muncii noastre.

O lege a naturii zice că vei culege ceea ce vei semăna: pui boabe de porumb - vei culege porumb, pui fasole - fasole vei culege, pui grâu şi vei avea grâu, pui cartofi şi cartofi vei recolta. Şi tot aceeaşi lege ne spune că pentru o boabă însămânţată vor ieşi câteva zeci în loc, sau chiar câteva sute - una pentru a fi reînsămânţată şi restul spre a fi cultivatorului de folos.

Pe acest model al naturii mamă, oamenii şi-au dat seama că ar trebui să-şi crească şi ei copiii: să-şi facă o casă, să-şi caute o soţie potrivită cu care să se pună de acord întru totul pentru a crea condiţii optime întemeierii şi înmulţirii familiei, să procreeze împreună, să crească, să protejeze şi să educe împreună tinerele vlăstare până când acestea vor fi suficient de mari, de puternice şi de pricepute pentru a-şi purta singure de grijă şi pentru a-şi întemeia la rândul lor, fiecare câte o familie.

Şi că se le fie mai uşor, oamenii adunaţi în comunităţi, au decis să se sprijine unii pe alţii şi, punând mână de la mână, şi-au făcut propriile lor grădini de crescut copii, unde au pus pe câte unul de-al lor, de regulă o femeie mai blajină şi mai răbdătoare, să aibă grijă de copii pentru ca toţi ceilalţi să-şi poată vedea liniştiţi de treburi. Şi ca să nu confunde care cumva vreunul grădina şi să-şi lase - Doamne fereşte! - copilul pe câmp, i-au pus nume de alint spunându-i “grădiniţă”, de dragul micuţilor ce cresc într-însa, dar şi prin comparaţie de mărime a micuţelor clădiri didactice cu vastitatea grădinilor agricole.

Ideea aceasta cu grădiniţa de copii s-a dovedit una de succes, dând roade bogate şi de calitate: copiii ies cu toţii bine educaţi şi bine pregătiţi pentru şcoală şi pentru tot ceea ce urmează să li se întâmple în viaţă. Şi cum experienţele de succes ale persoanelor calificate dintr-un anumit domeniu de activitate sunt luate drept model şi adaptate de către specialişti în multe alte domenii, nici politica nu a putut face excepţie de la acesta regulă de aur a evoluţiei societăţii umane.

Partidele sunt formate din oameni cu scopul declarat de a servi oamenilor. Partidele au la bază o anumită idee a unuia mai luminat la minte, care o dezvoltă până la a construi în jurul acesteia o doctrină, a cărei esenţă s-ar rezuma la un model - paradigmă - de rezolvare a tuturor problemelor existente într-o anumită comunitate umană închisă în interiorul graniţelor unei ţări, dar şi la strategii de relaţii externe.
Conform acestei descrieri, ar fi suficient ca cineva să studieze serios o anumită doctrină, pe care să şi-o însuşească temeinic, pentru a deveni un bun membru de partid şi în consecinţă un bun aplicator al acestor idei în practica de zi cu zi.

Problema este că trăim într-o lume extrem de dinamică, în care evenimentele se succed cu repeziciune şi în care teoriile economice şi sociale trebuiesc ajustate din ce în ce mai des pentru a rămâne în pas cu vremurile. O altă “problemă” este aceea că, Slavă Domnului, oamenii sunt liberi să aleagă ceea ce citesc, ceea ce studiază şi mai ales ceea ce cred ei c-ar fi mai bine să pună în aplicare, totul în funcţie de ce şi cum înţeleg ei din tot ceea ce au studiat, desigur.

Astfel un om matur cu un orizont cultural mediu, cunoaşte în esenţă prevederile unui anumit număr de doctrine care i-au atras atenţia şi i-au stârnit curiozitatea, fără a fi neapărat un specialist în domeniu. Bineînţeles că pentru a fi un bun membru de partid este necesară cunoaşterea în detaliu a celei mai mari părţi a doctrinei respectivului partid.
Dar orişice doctrină politică are atât o componentă socială cât şi una economică. Şi dacă unii sunt mai înclinaţi spre latura socială, alţii sunt mai înclinaţi către economie, puţini fiind cei care înţeleg corect şi în egală măsură ambele laturi ale unei doctrine. De aceea, mai marii partidelor au decis că ar fi bine ca membrii lor să urmeze cursuri de pregătire ideologică, sau mai pe şleau - de “îndoctrinare”, adică de cunoaştere şi de însuşire a prevederilor doctrinare ale partidului din care au ales să facă parte şi mai ales a modalităţilor de punere a acestora în aplicare. 

La aceste cursuri se prezintă persoane de calitate şi de bună credinţă, cu un profil moral ireproşabil şi un înalt simţ civic, care cred că pot fi de folos societăţii în care trăiesc şi care cred cu tărie că singura modalitate corectă de rezolvare a problemelor din ţară este calea propusă de partidul lor, care va acţiona în strânsă concordanţă cu perceptele propriei doctrine. 

Odată intrat în partid el va frecvenţa cu o curiozitate constructivă cursuri de economie politică, de sociologie şi mai ales de istorie a partidului, unde îi vor fi prezentate cu mândrie patriotică realizările sociale, economice şi politice ale înaintaşilor săi pe linie de partid, îi vor fi aduse la cunoştinţă cu profesionalism şi competenţă evoluţia în timp a propriei doctrine în funcţie de evoluţia societăţii naţionale şi a realităţilor de pe plan mondial, precum şi cele mai eficiente metode prin care această doctrină îşi găseşte aplicarea în viaţa cotidiană a partidului şi a societăţii.

După care vor fi şcoliţi în arta muncii de partid, explicandu-li-se pe-ndelete importanţa feed-back-ului pe linie de partid: cum să se ia în mod continuu pulsul străzii de către oamenii de la baza partidului, cum fac aceştia propuneri de ameliorare şi de perfecţionare a propriului program politic în concordanţă cu necesităţile şi năzuinţele populaţiei, cum vin recoltate şi analizate aceste propuneri de către liderii şi eminenţele cenuşii ale partidului, cum se armonizează propunerile venite din diversele organizaţii şi cum se elaborează o propunere concretă de rezolvare a doleanţelor populare, cum se transmit aceste propuneri înapoi către organizaţiile de bază spre a fi analizate, dezbătute şi aprobate sau eventual modificate în mod democratic prin votul majorităţii.

Bineînţeles că în urma acestor sondaje şi discuţii, în organizaţiile de bază ale partidului se vor evidenţia anumite persoane, cu un înalt simţ civic şi al realităţii, cu o bună priză la public, cu o bună pregătire ideologică şi profesională, care se bucură de o bună reputaţie atât în rândurile membrilor de partid cât şi al populaţiei din teritoriu în general şi care vor fi propuse spre avansare către vârful piramidei din schema de organizare a partidului şi pentru a face parte dintr-o rezervă de cadre completamente apte şi competente pentru a ocupa funcţii în administraţie în eventualitatea câştigării alegerilor pe plan local sau naţional...

Şi aş putea să vă ţin aşa o săptămână întreagă cu abureli şi gargara diabetică despre buna credinţă, eficientă şi utilitatea publica a partidelor politice din Romanica noastră, dar tare mi-e ca o să vă las impresia unuia căzut din lună, şi nu oricum ci direct în cap!...

Da! Pentru că realitatea ne arata din păcate, o cu totul altă faţă a partidelor şi o cu totul altfel de viaţă politică în România, generalizată prin contaminare în mod trist pe tot eşichierul naţional al politicii .
N-am avut niciodată“fericirea” de a fi invitat de vreun partid la vreo şedinţă de instructaj ideologic, aşa că n-aş putea să vă spun exact cum se produce evoluţia unui homo sapiens “normalus” către treapta “net superioară” de “homo politicus”. Pot însă din păcate, la fel ca şi dumneavoastră, ca doar în baza rezultatelor şi efectelor produse de activiştii oricărui partid - la întâmplare - în spaţiul public, să intuiesc un astfel de parcurs. Şi nu sună deloc bine ceea ce avem nefericirea să vedem şi să simţim zilnic pe pielea noastră...

Efectul principal al acestor simptome este apatia şi lehamitea populaţiei de a-şi mai aduce contribuţia la viaţa democratică a naţiunii. Lumea s-a săturat de promisiunile, de minciunile şi de manipulările clasei politice în ansamblul ei, pe care le putem reuni cu amărăciune într-un singur cuvânt PROSTEALĂ ... 

Partidele, organisme de expresie democratică a voinţei populare – în teorie şi la origine, au degenerat şi s-au rupt complet de populaţie, izolându-se în privilegii şi puteri auto-conferite şi transformându-se în organisme parazitare cu scopuri şi viaţă proprie. Acestea, profitând de imperfecţiunile de definire şi de aplicare a democraţiei, şi-au luat practic în stăpânire prin rotaţie propria tară, pe care o exploatează şi-şi ţin cu aroganţă în captivitate propriul popor pe care îl manipulează conform propriilor interese economice şi de perpetuare a propriei lor puteri.

Oamenii nu numai că nu mai au încredere în clasa politică care pretinde că îi reprezintă, dar au ajuns chiar să o dispreţuiască până la ură. În aceste condiţii este evident că liderilor de partid le este din ce în ce mai greu să mai găsească personalităţi ale vieţii culturale, sociale şi economice, dispuse să intre în jocul politic, întrucât aceasta ar fi primul pas către compromiterea publică definitivă şi iremediabilă a personalităţii respective. 

Problema principală cu care se confruntă conducerea unui partid este aceea că persoanele care se înscriu în acel partid nu sunt “virgine” din punct de vedere intelectual; adică ele se prezintă la înscrierea în partid posedând deja un anumit bagaj de cunoştinţe şi convingeri proprii, dobândite în urma studiului individual şi a propriei experienţe de viaţă, convingeri greu de combătut dar şi mai greu de înlăturat de către propagandiştii partidului în care s-au înscris şi care ar prefera ca “elevii” lor să nu aibă modele de comparaţie la care să raporteze mereu tot ceea ce află de la ei: prea multe întrebări, prea multe lămuriri de dat, prea albă e aţa cu care încearcă din greu uneori, să însăileze un răspuns cât de cât credibil şi în conformitate cu scopurile doctrinare declarate (pentru ca scopurile nedeclarate rămân aşa - nedeclarate, deşi după cum le simţim noi din plin efectele, le cam bănuim şi pe acelea). 

Unde mai punem faptul că existau pe vremuri situaţii în care liderii de partid - care duc şi astăzi o veşnică campanie de racolare de noi membri - reuşeau să atragă în mrejele îmbietoare ale partidului, persoane de un anumit calibru şi cu o anumită reputaţie socială, care nu erau şi nu sunt dispuse să înghită orice şi oricum. Ei intrau în acel partid al cărui doctrină se apropia cel mai mult de crezul lor intim, de modelul lor de rezolvare al problemelor societăţii în care trăiau şi căreia doreau să-i fie de folos în mod activ. Dar tot aceştia erau şi cei care la cea mai mică deviere de la linia doctrinară promisă, erau primii care îşi creau probleme de conştiinţă pe care le ridicau public, cu repercusiuni contagioase asupra colegilor de partid din preajmă şi care putea determina o dezertare de grup sau o migraţie spre alte partide cu ideologie similară dar mai consecvente în aplicarea propriei doctrine în practica cotidiană.

Asta dacă vorbim de persoanele sincere şi serioase. Pentru că dacă vorbim despre oportunişti - şi politica e un domeniu care nu duce deloc lipsă de astfel de persoane – aceştia îşi au preţul lor, fiind uşor de “convins” să vină sau să rămână într-un partid pentru a se dedulci la borcanul cu miere aflat în administrarea partidului, mai ales dacă acesta se află la guvernare, fie la nivel naţional fie doar pe plan local. 
Problema cu acest tip de persoane este că se comportă ca nişte adevăraţi mercenari, oferindu-şi serviciile celui care plăteşte mai mult şi pretinde mai puţin, cu riscul uriaş ca aceştia să te lase cu buza umflată şi să “migreze” spre un partid mai convenabil, tocmai când ţi-e mai amară limba în gură.

Şi-atunci, în căutare de cadre de valoare, “intelighenţia” partidelor a realizat necesitatea de atragere în rândurile partidului, cât mai de timpuriu, a tineretului “virgin” din punct de vedere politic. În acest sens au fost create organizaţiile de tineret, supuse îndoctrinării prin “şcolile de vară”, “de iarnă”, (de primăvară-toamnă şi all season...) ţinute cu tot tam-tamul şi presărate cu spumoase programe de divertisment, prin staţiunile de odihnă faimoase ale patriei.

Şi când concurenţa între partide a devenit şi mai acută din lipsă de persoane de calitate dispuse la subordonare şi obedienţă necondiţionate, vârsta de racolare a viitorilor membri şi cadre a scăzut până la elevii din primul an de liceu. Din punct de vedere politic sunt practic “copii de grădiniţă”, care prea puţin înţeleg din linia doctrinară ce li se prezintă la şcolile sezoniere. Başca faptul că nu toţi părinţii sunt atât de “moderni” încât să-şi lase odraslele “de capul lor” pe mâna altora, hai-hui prin staţiunile patriei...

Aşa că să nu ne mire faptul că a început deja să se audă despre deschiderea “Grădiniţelor de partid” pe lângă sediile locale ale partidelor, unde tinerii liceeni sunt ademeniţi şi şcoliţi de către experţi în doctrină, în munca organizatorică, în comunicare şi în relaţii publice de partid.

Ne întrebăm cu toţii cum este posibil ca partidele să mai găsească aderenţi chiar şi în zilele noastre, în condiţiile în care acestea “beneficiază” de toată reputaţia negativă de care singure se fac vinovate prin tot ceea ce întreprind ele în spaţiul public românesc, de cota de încredere şi popularitate în cădere liberă pe care o au acestea în rândurile cetăţenilor, dar şi de publicitatea negativă pe care le-o fac televiziunile şi ziarele adversarilor politici, dar mai ales organismele independente şi ONG-urile nealiniate prin intermediul internetului, mult mai greu de cenzurat şi de manipulat, datorită multitudinii de surse de emisie.

Nici aici nu avem însă din păcate de a face cu nici un mister. Şefii partidelor dimpreună cu specialiştii lor în recrutarea, selecţia şi îndoctrinarea membrilor şi a viitoarelor cadre şi-au dat repede seama că criza financiară însăşi este “Asul” din mâneca lor...

Lipsa de orizont a tinerei generaţii, generată de o economie în cădere liberă, în care locurile de muncă dispar sub ochii noştri odată cu falimentarea firmelor care le-au generat şi în care iniţiativa privată este inhibată din faşă de cangrena corupţiei generalizate, a unei birocraţii stufoase inutile şi ineficiente, dar mai ales de lipsa completă de predictibilitate datorate unei legislaţii în continuă schimbare, fără nicio logică şi fără nicio strategie, complet îmbârligată, derutantă şi descurajantă, face ca tinerii absolvenţi de liceu sau de facultate deopotrivă, să nu aibă decât două alternative principale: emigrarea sau o slujbă “la stat”. Bineînţeles că ar mai fi şi fantoma alternativei de a lucra într-o multinaţională de succes, din cele prezente deja pe teritoriul românesc, dar aceasta este valabilă doar pentru vârfurile unei generaţii de tineri triaţi şi recrutaţi cu mare grijă...

Şi-atunci intră în funcţiune caseta cu cântecul de sirenă al partidelor: tinerii sunt momiţi cu poveştile de succes ale politicienilor consacraţi, în care li se explică detaliat, în gura mare sau pe şoptite – după caz, toate avantajele apartenenţei la castă: un sistem de relaţii apelabil şi sensibil la orişice nevoi, uşi deschise oriunde şi la orice nivel, protecţie la necaz, funcţii în administraţia locală sau de stat, afaceri la cheie, funcţii retribuite la partid, prezenţa pe listele de vot în poziţii sigur eligibile, scaune călduţe în consilii de administraţie, şpăgi şi comisioane contra simple semnături, posibilitatea de a “lucra” direct cu fonduri nerambursabile şi ... cine le mai ştie câte...

Şi cine acceptă să intre „la prelucrat” are parte de un adevărat dresaj vecin cu spălatul creierului: sunt cocoloşiţi, dădăciţi, duşi cu zăhărelul, dojeniţi părinteşte, trimişi la şcoli înalte prin ţară şi străinătate pe banii partidului, care la nevoie le şi cumpără diploma dacă nu-s în stare să şi-o merite singuri - totul numai şi numai dacă promit să fie soldaţi fideli dedicaţi cu trup şi suflet partidului care i-a făcut oameni şi căruia îi vor aparţine până la moarte...

Bineînţeles că din această vastă gamă de „servicii” oferite de un partid, cele mai avantajoase sunt rezervate pentru fiii oamenilor de suflet şi de încredere ai partidului: membri de vază din conducere, activişti cu state vechi, sponsori, susţinători financiari - oficiali sau oculţi - pentru cei ai altor binefăcători de partid şi de stat.
Tinerii sunt înarmaţi astfel cu întreg arsenalul de luptă ideologică, psihologică şi golănească din arhiva şi „tezaurul” experienţei de partid. Viitorii activişti sunt educaţi în spiritul sec şi eficient al păianjenilor care-şi atrag cu cinism victimele în plasa lor pentru ca mai apoi să le sugă resursele până la epuizare. Faptul că una zic şi alta fac fiind cea mai inocentă dintre metode.

Spuneam la inceputul articolului că de regulă cine pune sămânţa în pământ culege inzecit ceea ce seamănă. Asta n-ar trebui s-o uite domnii lideri de partide, atunci când seamănă vânt: că vor culege furtună!
...

Zilele trecute am citit un articol care mi-a plăcut prin intermediul unui link publicat de o persoană din lista mea de prieteni de pe Facebook şi am decis să-l cunosc mai bine pe autor, cerându-i “prietenie”. Problema e că totul s-a transformat într-un mic conflict între generaţii (cu ocazia asta poate mă-nvăţ şi eu minte şi nu mai bântui aiurea pe facebook), întrucât autorul s-a dovedit a fi un tânăr politician, blindat cu diplome ce atestă studii înalte, ca mai toţi tinerii politicieni români de astăzi, başca titlul de Doctorand în Ştiinţe ale Comunicării, cu care se mai şi semnează ( a se citi: „Mare Meşter în Manipulare”).

Sincer să fiu, aş fi preferat să-mi dau seama din discursul lui de această specializare, să o aud în cuvinte şi să o simt printre rânduri şi nu doar să o văd ataşată de un nume ca pe o etichetă în frunte. “Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” se referă la soartă, din câte ştiu, şi nu la titluri...

O să vă reproduc în cele ce urmează etapele de desfăşurare a ostilităţilor, doar aşa... ca să ştiţi ce unde mi-a venit inspiraţia pentru articolul de faţă. Nu o să dau numele tânărului în cauză (îl voi numi în articol cu apelativul de “Tânăr politician”), pentru a nu fi acuzat că am profitat de “prima” lui greşeală pentru a-i compromite luminosul viitor ( o mai fi având el şi altele, dar nu faţă de mine...).

Mi-aş dori (pentru el), să citească articolul de faţă şi să tragă concluziile şi învăţămintele necesare din acesta. Şi dacă îşi va schimba şi atitudinea, o voi considera ca pe o victorie a bunului simţ ancestral.

Remus Constantin Raclău:
Vă mulţumesc pentru accept şi felicitări pentru articol.

Tânăr politician:
Mulţumesc
Care din ele?

Remus Constantin Raclău:
O să fiu diplomat şi o să spun "pentru toate"! (dar de citit l-am citit doar pe cel cu lipsa corespondenţei dintre X şi Y)

Tânăr politician:
)
o să vă dau un link să le citiţi şi pe toate şi dacă vă plac, să le distribuiţi,
http://xyz.ro...

Remus Constantin Raclău:
Reţinut; mulţumesc! Aveţi "vreo două"!... Felicitări şi "Keep going"! 
Am început deja, publicându-l pe acesta pe blogul meu - http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/ - la secţiunea "De la lume adunate..."
Vă scriu din Italia şi sunt doar "O struţo-cămilă"... (e CV-ul meu şi îl găsiţi pe blog!)
...

Când am intrat din nou pe net, am avut “plăcută” surpriză să găsesc un mesaj cu un comentariu de moderat pe blog, din partea tânărului nostru politician:

· [Nostalgie Pentru Bunul Simț] Comentariu nou pentru articolul “Xxxx ...”:
Admin
13.12.2013
Către: pentrubunulsimt@gmail.com

Drd. “Tânăr Politician” a introdus un nou comentariu privind postarea dvs. "Xxxx ...”

Sunt autorul acestui articol şi am exclusivitate pentru “Gazeta de X”. Ceea ce aţi făcut dumneavoastră este plagiat şi o să vă rog ori să-l ştergeţi de pe acest site, ori să copiaţi doar primul paragraf urmat de expresia "Continuarea o găsiţi pe Gazeta de X" şi cu link către ziare. 

Publicaţi 
Ștergere 
Marcaţi-l ca spam 

Moderează comentarii pentru acest blog. 
...

M-am simţit obligat să dau explicaţii, şi pentru eficienţa comunicării am ales tot mesageria privată a facebookului:

Remus Constantin Raclău:
Bună seara domnule Tânăr. Cu tot respectul vă rog in primul rând să vă reamintiți de faptul că dumneavoastră înșivă mi-ați dat acordul pentru distribuirea tuturor articolelor dumneavoastră (prin folosirea expresiei ” să le citiţi şi dacă vă plac, să le distribuiţi”) fără să-mi specificați nici o limită sau condiție.

Apropò, stimate domnule ”Doctorand în Stiințe ale comunicării”: chiar dacă la facultatea pe care cu onor și interes o frecventați nu sunt prevăzute ore speciale dedicate comunicării politicoase și de bun simț, ar fi trebuit să știți de acasă (din cei șapte ani de învățături de bază) că acordul dumneavoastră ar fi trebuit să capete forma unei invitații:

 ” o să vă dau un link prin intermediul căruia aveți posibilitatea de a le citi pe toate și dacă vă plac, mi-ar face plăcere să le distribuiți”  

 și nu una imperativă:

”o să vă dau un link să le citiţi şi pe toate şi dacă vă plac, să le distribuiţi,” 

că nu vă sunt subaltern ca să primesc ordine executorii de la dumneavoastră : 

”să le citiţi (şi) pe toate şi ... să le distribuiţi” 

(vedeți că aveți un ”și” pus cam de-aiurea pe acolo ...)

Am avut bunăvoința și răbdarea de a vă căuta circumstanțe atenuante și am înțeles că din grabă și neatenție ați amestecat ideile și le-ați combinat fără să vă mai uitați la rezultat: probabil că ați vrut să-mi transmiteți că prin acel link pot citi și alte articole de-ale dumneavoastră, după care v-ați răzgândit și mi-ați ordonat (cu lăcomie, vizând creșterea numărului de vizualizări, cu care atât de arogant vă fanfaroniți) să le citesc pe toate, dacă tot frec menta de-aiurea pe net ...

Am făcut aceste precizări din dorința sinceră de a ajuta un tânăr politician de viitor să afle cam cum ar trebui să sune discursul său către noi - poporul de la talpa țării - pentru a fi apreciat și pentru a ne determina să-i dăm votul nostru !

 În al doilea rând vă rog să luați notă de faptul că v-aţi cam grăbit cu încadrarea juridică de plagiat. Şi asta nu pentru că o spun eu ci conform definiţiei oficiale din DEX, identică cu cea legală: http://dexonline.ro/definiţie/plagiat.

Ca un bun specialist în comunicare puteţi să constataţi şi singur că aţi abuzat puţin de această acuzaţie de care mă simt uşor stingherit ca să nu spun jignit. Personal sunt adeptul 100% al unui comportament de bun simţ atât în spaţiul privat cât mai ales în cel public. Am publicat articolul pe blogul meu cu precizarea sursei şi a autorului ceea ce atât din punct de vedere legal cât şi din cel al bunului simţ este mai mult decât suficient pentru a nu putea fi acuzat de ceea ce spuneţi dumneavoastră că ar fi. 

Sunteţi tânăr, aveţi un viitor strălucit în faţă şi pentru reputaţia dumneavoastră vă sugerez cu toată simpatia să fiţi foarte atent în a da verdicte care s-ar putea întoarce împotriva dumneavoastră. Vă reamintesc că mi-aţi dat chiar dumneavoastră acceptul pentru redistribuirea acestui articol şi chiar al tuturor articolelor dumneavoastră care îmi plac din “Gazeta de X”, fără să-mi precizaţi nici o limită şi nici o condiţie.

Cu toate acestea am procedat la modificările solicitate de dumneavoastră, doar din bun simţ pentru dorinţa dumneavoastră personală, nu şi din obligaţie legală care era îndeplinită în totalitate şi în forma iniţială de publicare.
Vă rog să-mi precizaţi limitele unor eventuale viitoare preluări subliniind faptul că eu personal nu câştig nimic din publicarea acestora şi că dimpotrivă, dumneavoastră sunteţi cel câştigat prin publicitatea pe care v-o fac publicându-vă articolele pe blog.
Cu stimă, respect, bunăvoinţă şi simpatie,
Remus Constantin Raclău

Tânăr politician:
Eu am contract de exclusivitate cu Gazeta de X. Când citezi pe cineva, nu îi copiezi tot articolul şi la sfârşit pui sursa, ci pui primele două paragrafe şi continuarea "articolul integral îl puteţi citi pe Gazeta de X. Nu am nevoie de publicitate, articolul are peste 70.000 de cititori şi peste 15.000 de likeuri
Vă rog să rectificaţi acel impediment
Cu stimă
În al doilea rând, numele meu nu apare nicăieri în articol
Acum e perfect. Mulţumesc

Remus Constantin Raclău:
OK. Constat că aveți numai gură, nu și urechi ... Cum doriţi!...
În primul rând vă repet că daţi o interpretare absolut eronată unui fapt absolut normal în spaţiul virtual, transformându-l din exces de zel protecţionist într-un conflict de interese care în fapt nu există şi doar superficialitatea specifică epocii şi vârstei va împiedică să nu înţelegeţi diferenţa dintre un plagiat şi o preluare cu specificarea sursei şi a autorului.

În al doilea rând, eu m-am adresat foarte elegant şi politicos, în ciuda diferenţei covârşitoare de vârstă (am copii mai mari decât "dumneavoastră"). Dumneavoastră mi v-aţi adresat în stilul caracteristic al tineretului crescut în spiritul egoist şi agresiv de după revoluţie pentru care eleganţa în exprimare este un artificiu opţional, considerat şi tratat drept o slăbiciune. 

Vorbiţi în articol despre incultura politicienilor... Vă aduc la cunoștință faptul că
 “inteligenţa şi cultura nu justifică reaua credinţă după cum nici frumusețea nu justifică prostituţia”.
 Dumneavoastră, vorbiţi frumos dar acţionaţi pe dos. Asta mă duce cu gândul că nu sunteţi sincer şi că vorbiţi aşa doar pentru că vi s-a spus că asta place prostimii să audă şi în consecinţă nu mă mai interesează ceea ce scrieţi.

Vă informez de asemenea că prin acest comportament nu aţi creat nimic nou. Nu faceţi altceva decât să “plagiaţi” perfect comportamentul politicienilor “adulţi”, care una zic şi alta fac, vorbind pe placul urechilor auditoriului, dar făcând pe placul propriilor buzunare, al propriului partid şi al finanţatorilor acestuia. 

Vă recomand să copiaţi această discuţie şi să o revedeţi peste vreo douăzeci de ani, când o să mai acumulaţi ceva experienţă de viaţă şi când vitejiile tinereşti se vor mai fi decantat. 

M-am identificat intenţionat cu autodefinita “O struţo-cămilă” (un fel de “neica nimeni”), tocmai pentru a mă plasa şi în ochii dumneavoastră în rândul (sic) “oamenilor de rând” pentru care pretindeţi că vă luptaţi şi pe care doriţi a-i reprezenta. Rezultatul a fost că n-aţi rezistat tentaţiei de a vă umfla în pene şi de a mă trata de sus. Cam prea de sus pentru tinereţea dumneavoastră...

Deşi v-am sugerat să citiţi definiţia plagiatului pentru a vă da seama de eroarea de interpretare pe care o faceţi, aţi continuat discursul pe “linia dură”, fără a vă gândi măcar o clipă că s-ar putea să mai aibă şi alţii dreptate. 

Nu aveţi nici un pic de consideraţie pentru cei pe care-i credeţi “sub nivelul” dumneavoastră, nu luaţi în seamă şi nu ţineţi cont de nimic din ceea ce vine “de jos”. Sunteţi superficial, imprudent, neatent, agresiv şi arogant în discuţiile cu un om de rând ( sau cel puţin aşa aţi demonstrat în discuţia cu mine).

Am greşit când v-am cerut prietenia crezând că aţi putea fi un tânăr reprezentativ pentru viitorul României. Să ne ferească Dumnezeu!... În consecinţă îmi retrag cererea de prietenie, anulez articolul de pe blog şi elogiile pe care vi le-am adus în grupurile în care sunt activ.

Din păcate o să fiţi un politician perfect pentru România. Aveţi toată superficialitatea, aroganţa şi agresivitatea gratuită necesare.
Vă doresc succes în viaţă şi în cariera de care având în vedere caracterul dumneavoastră nu mă îndoiesc.

Concluzia este cam amară: 

“Grădiniţa de partid, plină este de acid”...

Egalitarism, meritocraţie, ierarhie şi valori - 3

Autor: Raclău Remus Constantin

Puteti citi primele doua articole din aceasta serie, in linkurile:

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/10/egalitarism-meritocratie-ierarhie-si.html

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/10/egalitarism-meritocratie-ierarhie-si.html

Vedem aşadar că şi omul este supus aceloraşi legităţi naturale asemenea tuturor celorlalte vietăţi de pe pământ. Cea mai dură dintre acestea, dar poate şi cea mai necesară este selecţia naturală. Este dură pentru că în lumea animală, dominată de instincte nu se umblă cu jumătăţi de măsură, decisiv fiind instinctul de supravieţuire, dictat de instinctul de perpetuare a speciei şi este necesară întrucât în urma acestui proces, indivizii slabi şi mai puţin adaptaţi dispar din peisaj, urmând ca evoluţia speciilor să fie asigurată de indivizi viguroşi şi perfect adaptaţi luptei pentru existenţă.

Conform acestuia un animal face totul pentru a supravieţui şi pentru a asigura condiţiile minim necesare naşterii şi existenţei urmşilor săi, cel puţin până când aceştia vor fi capabili să-şi poarte singuri de grijă. În acest sens îşi “amenajează” un culcuş luându-şi în stăpânire un teritoriu în jurul acestuia atât cât îi este necesar pentru a-şi atrage o consoartă, pentru a-şi asigura hrana şi protecţia lui şi a familiei sale. Dar aceste acţiuni ale sale pot veni inevitabil în conflict cu aceleaşi necesităţi vitale, dictate de aceleaşi instincte naturale ale altor animale, din aceeaşi specie sau din specii diferite, care au şi ele nevoie de un spaţiu vital pentru a-şi duce existenţa şi pentru a-şi perpetua specia.Şi când se întâmplă ca aceste necesităţi să se încrucişeze pe un acelaşi teritoriu, se nasc conflicte dictate de instinctul de conservare, în care se aplică “Legea Junglei” conform căreia, câştigătorul ia totul: cel mai puternic supravieţuieşte, intră în graţiile femelelor şi stăpâneşte în continuare teritoriul, iar cel mai slab moare sau în cel mai “fericit” caz este alungat fiind nevoit să-si caute un alt spaţiu vital şi o altă consoartă. Şi tot conform aceleaşi legi a naturii, animalele carnivore, mai puternice, mai feroce şi mai bine dotate fizic pentru confruntările directe, le devorează pe cele ierbivore, mai blânde şi a căror unică formă de apărare este fuga.

În lumea animală selecţia naturală are aşadar un caracter eliminatoriu. Dar omul este o fiinţă care pe lângă calităţile fizice se bucură şi de capacitatea de a raţiona. Omul este o fiinţă superioară, tocmai prin abilitatea sa de a-şi folosi inteligenţa (unii mai mult, alţii mai puţin), capabilă de a socializa. În acest caz, putem noi oare permite ca societatea umană, să fie guvernată de acelaşi criteriu al selecţiei naturale bazate doar pe forţa brută, fără a ţine seama şi de capacităţile sale intelectuale? Unde ar mai fi în acest caz diferenţa dintre regnul animal şi rasa umană? Nu cumva s-ar risca în timp, datorită mecanismelor naturale descrise anterior, o pierdere a acestor capacităţi, cu consecinţa nefirească a involuţiei omului şi a întoarcerii sale la stadiul de animal dominat de instincte?

În urma unei astfel de analize bazilare, inteligenţa ne dictează că soluţia optimă ar fi înlocuirea confruntării eliminatorii care are drept consecinţă în mod evident pierderea irecuperabilă a tuturor capacităţilor înnăscute şi a resurselor acumulate în fiinţa ce dispare, prin cooperarea tuturor părţilor implicate, în baza unor reguli precise şi unanim împărtăşite, în urma căreia, resursele şi capacităţile acumulate nu numai că nu se mai pierd, dar ajung chiar să se întărească prin susţinerea reciprocă, completându-se şi se compensându-se prin contribuţia fiecărui individ în parte, dând astfel naştere unui tot de o valoare net superioară, atât la nivel social, cât şi la cel unipersonal.

Ţinând poate cont de acest raţionament, dar mai ales de necesitatea ca fiinţa umană să-şi recunoască sieşi superioritatea evolutivă şi dreptul de a se trata pe sine cu demnitate, ca pe o fiinţă privilegiată de propria capacitate de a raţiona şi de a coopera, de a vedea în aproapele ei propriile calităţi, propriile capacităţi şi propriul potenţial, popoarele lumii reunite prin reprezentanţii lor în Organizaţia Naţiunilor Unite, au decis că fiecare fiinţă omenească în parte odată născută, are pe deoparte dreptul la viaţă şi la şansa de a-şi pune în aplicare propriile capacităţi, lăsându-şi astfel amprenta propriei treceri pe acest pământ, iar pe de altă parte, societatea umană în ansamblul ei, are nevoie de a testa capacităţile fiecărei fiinţe umane şi de a acumula valorile adăugate de fiecare dintre acestea, asigurând astfel progresul şi evoluţia ascendentă a omenirii.

În acest sens s-au pus de acord asupra unei serii de principii de bază menite a guverna relaţiile interumane la nivel global, reunite într-un tratat internaţional intitulat: “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.

La articolul 1, aceasta menționează: “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii”, iar la articolul 3, prevede că: “Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale", în timp ce temă articolului de faţă este tratată cel mai bine de articolul 7, conform căruia “toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”.

Aşadar, deşi nu sunt egali în fapt, nici din punct de vedere fizic (prin comparaţie specific anatomică, care priveşte fiinţa palpabilă) şi nici intelectual (comparaţie care se adresează spiritului – invizibil şi imaterial) oamenii au devenit egali în mod convenţional (scriptic) tocmai prin acest tratat internaţional, care consfinţeşte egalitatea în drepturi a tuturor fiinţelor umane.

Bineînţeles că punerea în practică a unei astfel de convenţii întâmpină o dură rezistenţă din partea claselor tradiţional dominante care îşi văd astfel periclitate privilegiile de care au beneficiat de-a lungul secolelor şi de care încă mai beneficiază şi în zilele noastre şi care au tot interesul că haosul, confuzia şi arbitrariul din relaţiile interumane să se perpetueze la nesfârşit.

Dar orice sistem, oricât de haotic şi de inegal ar fi el, tinde în timp către o stare de echilibru. Şi cum societatea umană este un astfel de sistem, oricât de multe “vârfuri” ar avea şi oricât de mari ar fi diferenţele dintre clasa dominantă şi pătura de jos, tinde şi acesta la rândul lui spre acea stare de echilibru care va avea drept rezultat final o uniformizare de fond a tuturor indivizilor. Cum pentru o “aplatizare în sus” este nevoie de eforturi extraordinare la nivel generalizat, pentru o perioadă foarte lungă de timp, de foarte multă inteligenţă şi de un consum imens de resurse pe care nu se ştie dacă pământul (la nivelul actual de cunoştinţe şi de inteligentă) îl poate susţine, mai marii lumii din zilele noastre au decis să ne scutească de acest stres şi să ne aplice o “aplatizare în jos” – lucru deosebit de înţelept şi de convenabil clasei conducătoare dacă ţinem cont că pentru asta nu sunt necesare nici un fel de resurse, nici un fel de efort şi nici de o prea mare risipă de inteligentă, dar mai ales de faptul că acest proces se poate face aproape instantaneu (la scara istoriei, perioada unei generaţii durează doar o clipă)...

Aşa a apărut ideologia egalitarismului, care, deşi n-o să vă vină să credeţi, şi-a găsit deosebit de rapid o mare masă de partizani. Să fie oare spiritul de echitate şi conştiinţa maselor atât de dezvoltată încât să o poată impune şi să şi-o auto impună? Să fie altruismul vârfurilor atât de acut, încât să accepte de bună voie să se “coboare” la nivelul majorităţii pentru că printr-un efort intelectual iluminant să producă o epidemie de conştiinţă civică care să determine un efort colectiv înălţător? Sau e pur şi simplu vorba de invidia celor care nu pot şi nici nu sunt dispuşi să încerce măcar, să-şi depăşească condiţia pentru a se ridica la nivelul idealurilor personale şi atunci fac totul pentru a-i împiedica pe alţii să şi le îndeplinească? Cred că mai aproape de adevăr ar fi oricum o combinaţie din toate aceste ingrediente.

Şi la o adică, de ce n-ar avea succes această idee a egalitarismului, care trebuie să recunoaştem că nu-i o idee tocmai rea în sine? Ce-i rău în a vrea ca toată lumea să trăiască bine şi că toată lumea să aibă un cuvânt de spus în societate, care să fie luat în seamă şi de care să se ţină cont dacă este valid? Depinde pe ce principii se fondează acest egalitarism, de nivelul punctului de echilibru în jurul căruia se stabileşte acesta pe scara valorilor, de principiile care stau la baza aplicării lui şi de metodele prin care se ajunge la această stare de echilibru.

Dacă o să privim egalitarismul prin prisma invidiei, ne vom găsi în faţa unei serii întregi de întrebări, oarecum pertinente? De ce unii să se lăfăie iar alţii să gâfâie? De ce unii să huzurească iar alţii să ostenească? De ce unii să aibă de să le piardă numărul, iar alţii nici măcar după ce bea apă? Şi la urma urmei de cât are nevoie un om pentru a trăi? Cât mănâncă un om, câte haine poate el să îmbrace simultan şi de câte acoperişuri are nevoie deasupra capului?Egalitarismul bazat pe invidia socială se axează pe teoria existenţei minimaliste, mai precis pe dobândirea lucrurilor strict necesare şi indispensabile vieţii, precum şi pe estomparea până la dispariţie a tuturor celorlalte aspiraţii, punând accentul pe comoditatea vieţii în detrimentul eforturilor aducătoare de progres, civilizaţie si confort.

Oricât ar fi de avută o persoană, şi oricât de viciată ar fi, tot nu poate să înghită mai mult decât încape într-însa; tot o cămaşă îmbracă şi tot într-un pat doarme. Şi se ştie că un pat nu poate să stea în două camere deodată, decât dacă eşti dus cu pluta şi vrei neapărat să-l pui în uşă peste prag! Şi-atunci, de unde dorinţa asta nesăbuită de a avea şi de a aduna şi de-a acumula tot mai mult şi mai mult, fără raţiune şi fără scop, mai mult decât s-ar putea folosi într-o viaţă, un om cu toată familia şi toate neamurile sale. Ba mai e câte unul de-ar putea hrăni de unul singur toată naţia pe câteva generaţii... De ce unii să-şi permită vicii iar alţii nici măcar minimul necesar vieţii?

Cum e posibil aşa ceva? Simplu! Pentru că de multe ori inteligentă este folosită fără simţul raţiunii, creând în propria minte o imagine total distorsionată despre sine şi despre valoarea personală şi-atunci apare dispreţul şi ura faţă de cei din jur.

Spre deosebire de animale, care mănâncă doar atunci când le este foame, omul este singura fiinţă de pe pământ care şi-a făcut o vocaţie şi un scop în viaţa din a mânca: mănâncă de foame - şi nu se opreşte odată ce şi-a potolit-o; mănâncă de plăcere – de dragul gustului şi a aromelor; mănâncă din obligaţie – la mesele organizate; mănâncă pentru a-şi menţine statusul social – în multe comunităţi burta proeminenta fiind un semn de bunăstare. Şi ceea ce-i mai haios, dar şi mai grav este că mănâncă chiar şi fără să-şi dea seama că mănâncă: în faţa televizorului, a calculatorului, când e la volan – ca să nu adoarmă, sau când asista la un meci – ca să îşi alunge stresul; mănâncă de plictiseală, sau dimpotrivă - roade ca să se calmeze... Mănâncă de dragul de-a mânca şi bea de dragul de a bea.
În cazul băuturii avantajele civilizaţiei sunt şi mai pregnante: mai bea omul şi de sete, nu zic nu - apa, suc şi bere - dar dacă tot a fost în stare să-şi producă băuturi cărora să le dea de gust, n-ar fi fost păcat să nu fie în stare să găsească şi motivele de a bea? Păi de ce n-ar fi bună inteligenta şi la aşa ceva? Şi astfel e musai să se bea de bucurie şi-i musai să se bea la necaz – la orice bucurie şi la orişice necaz. Se bea de plictiseală, se bea de gust, se bea în grup din prietenie şi de unul singur din viciu. Înainte de masă un aperitiv, ca să ţi se facă foame, în timpul mesei apa cu bulbuci şi vinuri asortate la gust cu mâncarea, iar după masă se ia un digestiv, ca să se aşeze bine hrana... Se bea prost din sărăcie, se bea de calitate după rang şi buzunar. Se bea mult “de nevoie” dar şi mai mult de dragul de a bea!

Invidia socială este un fenomen exclusiv static, de tip constatator. Subiectul este invidiat doar pentru ceea ce are - la un moment dat, sau într-un anumit arc de timp; invidia în ceea ce-l priveşte se referă doar la rezultatele pozitive obţinute, la efectele concrete ale activităţii sale eficiente, concretizate în banii câştigaţi şi în averea acumulată. Nici un invidios nu priveşte subiectul invidiei sale în mod dinamic: nimeni nu invidiază munca, sudoarea, implicarea, efortul de concentrare, nopţile nedormite, stresul acumulat, timpul irosit şi sănătatea pierdută. Nimeni nu-i invidios pe riscul unei investiţii, pe ipoteca de pe casă, pe sumele de bani îngropate într-o afacere, pe vacanţele neluate şi pe weekend-urile petrecute la sediul firmei, ci doar pe reputaţia, prestigiul şi respectul de care se bucura un investitor de succes. Nimeni nu invidiază anii lungi de studii şi sacrificii prin care un om de succes a ajuns să acumuleze un anumit nivel de cunoştinţe şi nici multitudinea de încercări şi eşecuri suferite până când a ajuns să poată descoperi şi aplică reţeta aducătoare de succes, ci doar inteligenta în sine şi deşteptăciunea unei persoane - care nu este altceva decât ştiinţă utilizării eficiente a inteligenţei în plan practic.

Invidia socială este în general bazată pe impotenţă, pe lăcomie şi pe ură. Şi când spun impotenţă nu mă refer la incapacitatea de procreere, care poate fi fiziologică şi în consecinţă justificabilă şi deci pardonabilă, ci la incompetenţa şi la incapacitatea de a face - lucruri culpabile, blamabile şi impardonabile. Iar când spun lăcomie – mă refer la dorinţa strictă de a avea, dar nu neapărat şi pe aceea de a face, ceea ce o transforma într-o dorinţă absolut nejustificata şi nedreaptă! Invidiosul se mulţumeşte să constate: “Nu ştiu, nu pot, nu sunt capabil”, iar la reproşurile celor din jur unica reacţie de care mai dispune este cea de ură. De ură faţă de cei care ştiu, de ură faţă de cei care pot, care sunt capabili, şi mai ales de ură faţă de cei care au, şi pe care i-ar şterge de pe suprafaţa pământului dacă ar putea - “Nu ştiu, nu pot, nu fac! Da’ fir-ai al dracului să fii, nici pe tine nu te las! Mă doare-n cot că ştii, că poţi, că eşti dispus. N-am eu? Să n-ai nici tu! Şi dac-o fi să crape cineva, măcar să crăpăm amândoi!...” Şi se comportă absolut obstrucţionist, adoptând tactica parşivă a catârului, care - “Nici nu merge, nici nu stă, nici din cale nu se dă”!

Datorită incompetenţei, invidia socială se hrăneşte din imaginaţia bănuielii. Incapabil să înţeleagă tehnica punerii în mişcare a mecanismelor prin care se creează plus valoarea, invidiosul îi pune pe toţi cei care “au”, în aceeaşi oală: “sunt hoţi cu toţii, dă-i dracu’!”... Pur şi simplu! Fără nici o dovadă, fără nici un argument. Astfel uneori în ciuda tuturor evidenţelor, cei care şi-au clădit averea pe căi cinstite, prin inteligenţă, implicare şi competenţă, sunt puşi la un loc cu cei care nu-şi pot justifica decât parţial şi uneori chiar total, bunăstarea. Totul dintr-o incompetenţă ce transformă invidia în ură.

Problema fundamentală a invidiei sociale este aceea că stârneşte şi amplifică o stare de conflict cu efect de bulgăre de zăpadă: cei invidiaţi pe nedrept se simt datori să răspundă în mod iraţional cu aceeaşi monedă şi-i bănuie pe contră, din pură fantezie, pe toţi cei care “n-au”, de lene, prostie, incultură şi incompetenţă. Iraţiunea naşte iraţiune şi astfel, în mod nejustificat şi uneori în ciuda tuturor evidenţelor, toţi cei care “n-au” sunt şi ei la rândul lor puşi cu toţii în aceeaşi oală şi trataţi cu aroganţă şi dispreţ, transformată ulterior în ură.

Faptul că “toţi cei care au, sunt hoţi” şi că “toţi cei care n-au sunt proşti şi leneşi”, duce la formarea în mod artificial a unui “egalitarism în straturi”: stratul celor “care au” si stratul celor “care n-au”. Cei de jos sunt incapabili sau nu sunt lăsaţi să se ridice, cei de sus sunt incapabili şi nici n-au interes să se coboare. Din lipsă de comunicare, de înţelegere reciprocă şi de bunăvoinţă, din aroganţă pe deoparte şi din incompetenţă pe de alta, cele două straturi se urăsc reciproc şi astfel s-au creat premisele luptei de clasă, cu efecte sociale devastante.

Celor care se ghidează in viaţă după ideologia invidiei, vreau să le aduc aminte o vorbă din bătrâni, care zice că: “Dacă vrei să ai ce n-ai avut, trebuie să faci ceea ce n-ai facut!” Ideologiei sociale bazată pe individualism, aroganţă şi invidie trebuie să i se opună o ideologie bazată pe altruism, cooperare, implicare, inteligenţă, competenţă şi merit. Într-o lume civilizată, instinctul este ţinut în frâu de raţiune, iar confruntarea are două alternative: cooperarea - bazată pe sprijinul reciproc şi complementaritatea - bazată pe altruism; omul este pus in centrul atenţiei şi a tuturor preocupărilor privind existenţa şi bunăstarea lui, ca fiinţă supremă pe acest pământ.