Stratificarea socială – 3

de Remus Constantin Raclau

 Urmare a articolelor: 
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/10/stratificarea-sociala-1.html   si :
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/11/stratificarea-sociala-2.html

    Am văzut în primele două articole cam care ar fi parcursul unui copil în viaţă în funcţie de două, chiar trei, mari zone diferite de provenienţă familială. Sunt parcursuri ipotetice, care se constituie într-o medie mai mult sau mai puţin reprezentativă pentru categoriile prezentate până în acest moment.

    Să încercăm acum să vedem cam care sunt consecinţele sociale ale unui astfel de parcurs. Repet, este vorba despre o percepţie medie-generală şi vă invit nu doar să criticaţi aceste percepţii ci mai ales să contribuiţi cu percepţiile şi experienţa dumneavoastră la dezvoltarea acestui subiect pentru a veni împreună cât mai aproape de adevăr şi pentru a fi astfel capabili la final să propunem o serie de soluţii de remediere a anomaliilor prezente în relaţiile actuale din societatea românească şi de conlucrare normală între diversele diviziuni normal-complementare ale societăţii.

    Vă invit de asemenea să propuneţi şi analizarea, apariţia, evoluţia şi relaţionarea altor straturi sociale existente la noi, fiecare cu calităţile, defectele şi contribuţia sa la viaţa publică.

   Denumirea de intelectual comportă anumite interpretări. Şi cum aceste interpretări diferă în funcţie de autorul lor şi de criteriile utilizate (vezi răspunsul la interpelarea colegului nostru) şi cum există o clasificare în sine a diverselor categorii de intelectuali, am să mă rezum la a prezenta percepţia “populară” a noţiunii de intelectual, (ar fi şi culmea să cereţi de la o “struţo-cămilă” ca mine, definiţia precisă a intelectualului şi clasificarea diverselor tipologii de apartenenţă).

    În popor intelectualii sunt numiţi în mod curent „oameni cu carte” sau „învăţaţi”, cei ce pe vremuri erau numiţi - cărturari.

    În zilele noastre, în viziunea “pălmaşilor” intelectual înseamnă cel ce a absolvit o facultate; posesorul unei diplome de învăţământ universitar sau politehnic; cel care în baza unor studii superioare a obţinut o diplomă de licenţă şi ocupă un post tehnic, eventual pe funcţie de conducere: de tip – inginer, informatician sau economist; sau un post în sistemul de educaţie, în speţă - profesor, de orice grad; o funcţie în sistemul judiciar: avocat, judecător, procuror, notar, jurist-consult; un post sau o funcţie în cercetare; sau în sistemul de sănătate, recte - medic. Ca să rezumăm, în conştiinţa populară, intelectual este acel absolvent de facultate care îşi câştigă pâinea ţinând în mână (şi folosind preponderent, bineînţeles) - “pixul”. În acest caz constatăm că scriitorii ocupa primul loc!...

    Pălmaşii nu fac deosebire între diversele categorii de posesori de diplome de învăţământ superior; nu-s în stare “să judece” dacă posesorul unei astfel de diplome are sau nu preocupări intelectuale, dacă se implică sau nu şi în ce măsură, în viaţa comunităţii. Nu se pricep - nu se bagă!

    Şi din aceleaşi motive nu cred că şi-au pus niciodată problema dacă ofiţerii de poliţie sau cei militari, chiar dacă sunt absolvenţi ai academiilor respective, sunt sau nu intelectuali. Primii sunt “poliţişti” iar ceilalţi sunt simplu, ofiţeri! Acelaşi raţionament se aplică şi artiştilor: sunt artişti şi gata. De fapt cred că artiştii sunt în concepţia pălmaşilor o categorie absolut aparte, superioară şi în special artiştii de la televizor, că pe la teatru sunt cam puţini cei care ajung de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni.

     Cât îi priveşte pe ziarişti, aceştia sunt intelectuali cu o excepţie: ziariştii care scriu despre fotbal... Ăştia nu sunt ziarişti; ăştia sunt... “de-ai noştri”!

    O situaţie mai privilegiată din acest punct de vedere o au funcţionarii bancari, cei din administraţia publică sau cei din administraţiile financiare: dacă stau la birou – sunt intelectuali (cu excepţia secretarelor, bineînţeles), iar cei de la ghişee (casierii) sunt simpli funcţionari.

    Aşadar, intelectualul este rezultatul unui proces îndelungat de educaţie complexă, calitativ-superioară, survenit atât în familie cât şi în sistemul specializat de învăţământ şi mai cu seamă al unui proces îndelungat de studiu individual si al unui si efort personal de acumulare de cunoştinţe din cele mai variate domenii ale artei, culturii, ştiinţelor social-umaniste sau ale specialităţilor economico-tehnologice superioare, în primul rând ca urmare a studiului individual, dar şi al unui context de factori socio-economici şi culturali favorabili.

    Copiii şi mai apoi tinerii-intelectuali au muncit mult, au făcut multe sacrificii individuale pentru a acumula o cantitate imensă de cunoştinţe pe fondul unei inteligenţe genetic moştenite, dobândind astfel abilităţi lingvistice, culturale şi ştiinţifice, precum şi o anumită uşurinţă spre înţelegerea şi reţinerea informaţiilor şi a noutăţilor, care le permit să facă anumite corelaţii între diversele şi complexele domenii în general şi teme în particular, ale vieţii socio-culturale şi economice, inaccesibile şi inabordabile omului de rând – pălmaşul.

    Marea majoritate a intelectualilor sunt oameni eficienţi: ei ştiu că modestia nu are ce căuta în operaţiunea de marketing de persoană şi drept urmare intelectualul cere în mod imperios, adesea ostentativ, recunoaşterea efortului depus în toţi aceşti ani, recunoaşterea status-ului său de „om cu carte”, recunoaşterea valorii adăugate la propria persoană prin muncă şi studiu intens, prin renunţări şi sacrificii, reproşându-le nu doar pălmaşilor ci şi tuturor celor pe care nu îi consideră la înălţimea lui lipsa sau insuficiența acestor eforturi, transpusă proporţional în lipsa de cunoştinţe şi ori de câte ori are ocazia de a discuta pe această temă cu un „inferior”, dialogul dintre cei doi se aseamănă izbitor de mult cu cel din fabula „Greierele şi furnica”, (uşor cred de ghicit cine-i unul şi care-i celălalt)!

    Practic, un intelectual adevărat nu încetează niciodată să înveţe, să-şi îmbogăţească volumul de cunoştinţe, să se autoperfecţioneze, să-şi dezvolte orizontul cultural şi să se implice în viaţa comunităţii şi de cele mai multe ori îşi văd eforturile încununate de succesul recunoaşterii oficiale a valorii lor personale, materializat prin numirea acestuia pe o funcţie sau pe un post potrivit pregătirii şi culturii sale, de unde intelectualul se poate exprima în toată deplinătatea şi-şi poate face publice concepţiile şi ideile inovatoare, utile sistemului în care s-a angajat şi care pot fi utile în final, unei părţi a societăţii şi în cele mai fericite cazuri întregii societăţi umane.

     Într-o societate normală, valoarea ideilor expuse îl plasează pe intelectual pe o anumită treaptă a scării ierarhiei sociale. Este un loc cu reguli extrem de dure şi unde se duce o concurenţă acerbă deoarece recompensele şi premiile sunt pe măsura utilităţii publice şi a aplicabilităţii acestor idei şi concepte.

    Toate bune şi frumoase până când pe aceeaşi scenă a spaţiului public se întâlnesc doi intelectuali de valori apropiate.

    Invidia este foarte puternică între intelectuali şi această invidie se constituie în mod normal în motorul unei competiţii sănătoase, permanente, în care cei de sus îşi văd permanent ameninţată poziţia de către cei ce vin din urmă. Secretul succesului este păstrat cu strășnicie și paternitatea ideilor este protejată prin lege!

    Prezenţa unui alt intelectual reprezintă o ameninţare pentru propria poziţie socială, pentru propria imagine: este un posibil concurent, un oponent capabil să-l demaşte în caz de impostură, să-l contrazică atunci când nu exprimă ideile în mod optim, etc...,

un pretendent care încearcă neîncetat să provoace răsturnări de situaţii şi de poziţii ierarhice şi nu întotdeauna prin cele mai oneste mijloace.

    Sunt foarte rare cazurile în care intelectualii răspund solidar, în grup unor apeluri la unitate. Şi apoi lucrul care doare cel mai tare este acela că, în condiţiile echivalării permanente a valorii sociale în bani, a dispărut solidaritatea în jurul ideilor şi mai ales în jurul ideilor nobile; a acelor idei care fac bine semenilor.

    În lumea contemporană prevale interesul. Şi dacă o idee poate aduce ceva emiţătorului sau susţinătorilor ei, lucrurile se schimbă radical. Atunci să vezi unitate!

    Nici nu mai contează dacă ideea este nocivă, sau imorală: dacă e în stare să „facă pui”... e validă!

    Comportamentul social al intelectualilor este contestat uneori de către pălmaşi, în general din două motive:

    Unul ar fi acela al folosirii în discursul public al unui limbaj prea elevat, neadaptat culturii generale medii a auditorilor şi în consecinţă neînţeles şi deci inutil. Acest fapt provoacă atât impresia de „bătut apa în piuă”, cât şi senzaţia că se încearcă ascunderea adevăratelor intenţii în spatele unor fraze pompoase şi alambicate...

    Al doilea este absolut contrariul: individualismul, izolarea intelectualului într-un glob de sticlă, învăluirea acestuia într-un voal de mister, asumarea unei strategii publice a tăcerii filozofice pe principiul că dacă nu vorbeşti nu-ţi trădezi adevăratele intenţii şi nici eventuala lipsă de competență – ”dacă tăceai, filozof rămâneai”!...

    De fapt, dacă mă gândesc mai bine cele două motive contestate sunt cauze la vârsta adultă ale aceluiaşi comportament şi stil de viaţă din copilărie:

    Pe deoparte o consecinţă a inoculării din fragedă pruncie în conştiinţa copilului intelectual a concepţiei reuşitei individuale, de izolare pentru studiu, a unei atitudini ostile faţă de lipsa de interes a copilului pălmaş în raport cu aspectele culturale ale vieţii, a slabei implicări a acestuia în procesul de învăţare, de pregătire pentru viaţă şi de autoperfecţionare continuă.

    Pe cealaltă parte relaţiile tensionate dintre cele două straturi sociale sunt o consecinţă a relaţiilor reciproce superficiale, de invidie din partea pălmaşilor şi de aroganță din partea intelectualilor, a lipsei unei inter-comunicări constructive, explicative, a lipsei de cooperare. Uleiul nu are voie să se amestece cu apa! Uleiul este pur şi trebuie să stea deasupra în timp ce gunoaiele trebuie să se lase pe fundul apei!

    La muncitori situaţia este taman inversă: dacă un „meşter” se pricepe mai bine la ceva anume este bucuros să-şi împărtăşească cunoştinţele celor mai tineri decât el, întrucât în acest fel are posibilitatea de a scăpa de o parte din responsabilitatea de a face totul singur: după ce meşterul i-a învăţat cum se rezolvă o anumită problemă de ordin tehnic, este foarte probabil ca mâine şeful să numească pe altcineva să rezolve anomalia, scutindu-l astfel de efort pe „meşter”.

    Solidaritatea stropilor de sudoare este mult mai puternică şi eficientă decât aceea a neuronilor puşi „la gândit”!

    Joaca în comun din tinereţe a dus la crearea unui puternic „spirit de gaşcă” între pălmaşi, la o predispoziţie generalizată pe toată durata vieţii spre lucrul în echipă, la cimentarea unui sentiment de încredere în cel de alături. Pălmaşul caută succesul grupului şi nu laurii individuali! El devine puternic prin numărul celor de lângă el și nu prin valoarea sa individuală.

    Eu vin din lumea de jos, cea în care se munceşte „fizic” pentru a se întreţine şi pentru a supravieţui; din lumea celor pentru care dacă există o mică diferenţă între a zice şi a face familia riscă să stea flămândă. Noi nu avem tasta de computer „cancel” pe care să apăsăm atunci când facem o eroare la serviciu. La noi în caz de erori se lasă cu tăieri din salariu şi în cazurile mai grave se riscă locul de muncă sau ferească Dumnezeu, libertatea şi din păcate, uneori chiar viaţa..

     La noi nu există drept la replică: dacă ai căzut de pe schelele unui bloc în construcţie, următoarea replică îi aparţine preotului care-ţi cântă „Prohodul”... Dacă ţi-ai prins mâna între roțile dinţate ale unui angrenaj, următoarea replică este a chirurgului care ţi le amputează... Dacă nu plouă şi nu creşte ceea ce ai semănat, următoarea replică este a băncii care îţi ia casa... Şi cu cât muncim mai mult, cu atât suntem mai dispreţuiţi de cei care fac banii prin şi din speculaţii. Financiare sau intelectuale! Nimeni nu vine să ne-ntrebe care ne sunt nevoile, care ne sunt necazurile, nimeni nu-şi pierde timpul să înţeleagă de ce „nu avem carte” şi de ce „nu avem parte”... Poate dacă ar întreba ar avea surprize şi ar renunţa la aroganță! Poate dacă am fi întrebaţi am înţelege că le pasă şi am renunţa la invidie! Face cineva primul pas?...

    Şi acum voi spune încă ceva care cu siguranţă îmi va atrage antipatia unei bune părți a user-ilor de pe acest forum, (de parcă n-aş fi spus deja destule în acest sens)!

Sunteţi cu toţii intelectuali. În mod normal eu nu am ce căuta aici! Cineva a găsit interesante ideile scrise de mine pe blog şi pe Facebook şi m-a invitat să-mi expun părerea aici. Poate că s-a înşelat sau poate că nu. Nu am căderea să judec.

    Domniile voastre vorbiţi cu creierul. Eu ori cât de mult aş încerca, vorbele tot din inimă îmi ies. Şi cele bune şi cele rele. De pe pământ, de acolo de unde trăiesc eu, lucrurile se văd altfel. Noi privim lumea de jos în sus. Privim în sus, la domniile voastre, cu speranţă. Dumneavoastră sunteți cei care ne conduceți. După dumneavoastră ne ghidăm! Aşteptăm de la dumneavoastră soluţii; aşteptăm de la dumneavoastră sfaturi înţelepte; aşteptăm de la dumneavoastră vorbe bune... Tare-i lungă calea de la noi, la voi!

    Cu riscul de a vă supăra (oricum nu mai am nimic de pierdut!), vă spun că sunt foarte dezamăgit. Nu ştiu de ce şi nu înţeleg cum mama mă-sii, numai şmecherii şi golanii de tot soiul se pot pune de acord în ţara asta! Numai cei ce fură se pot aduna!... Să fie oare numai banul în stare să pună doi oameni alături? Să fie oare banul unicul liant între două fiinţe dotate cu raţiune? De suflet nici nu mai îndrăznesc să amintesc, de teamă că s-o trezi vreunul să mă acuze de demagogie, de idei perimate, sau de a nu fi în pas cu vremurile...

Oare de ce suntem noi românii, blestemaţi să ne hărăţim unul pe altul precum câinii? Oare de ce oameni învăţaţi că domniile voastre (spus cu toată simpatia şi speranţa) nu acceptă că mai sunt şi alţii cu idei bune sau măcar apte de a fi îmbunătăţite în jurul lor? Şi de ce atunci când vine cineva cu o idee, în loc să-i veniţi alături „cu lopata în mână” la construcție, vă puneţi mereu de-a curmezişul cu barosul pregătit de demolare şi asta doar pentru că ideea nu vă aparţine!

    Îmi vine în minte răspunsul plin de modestie pe care marele nostru Brâncuşi i l-a dat marelui Rodin, la invitaţia acestuia de a lucra în atelierul său de la Paris:

„La umbra marilor copaci nu creşte nimic”

    Să fie oare cununa de lauri a intelectualului român atât de mare şi de deasă încât să nu mai aibă loc nimeni şi nimic altceva la umbra ei în afara propriului ego? De ce atâta vehemenţă? De ce atâta ură? Chiar şi între dumneavoastră! De ce vă ghidaţi doar după zicala că ”două săbii ascuţite nu încap în aceeaşi teacă”? Şi aici mă refer la ascuţimea minţii. Şi de ce nu luaţi exemplul Cavalerilor Mesei Rotunde, să scoateţi cu toţii săbiile minţii dumneavoastră ascuţite din teaca imobilismului teoretic şi să o puneţi pe masa spiritului practic, cot la cot cu toate celelalte care sunt în stare să gândească cât de cât la fel, să plecaţi de la ceea ce vă uneşte şi să construiţi împreună un concept nou de societate - ceva trainic şi bun pentru noi toţi!

    Şi dacă veţi avea curajul şi înţelepciunea să o faceţi, vă promit că vin cu toţi pălmaşii alături! Am contribuit cu impozitele noastre la formarea dumneavoastră şi aveţi datoria morală de a ne răsplăti punând ştiinţa dumneavoastră de carte şi în folosul societăţii!

P.S.
    Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                                        "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

Proiect: "Educ-asist"

de Remus Constantin Raclău 

Stimate doamne,
Stimaţi domni,
“Mişcarea Pentru Bunul Simţ” nu există!
“MpBS” este un vis...
“MpBS” este o încercare de răspuns la strigătul disperat al neamului meu...
Prezentul ne imploră; trecutul ne obligă; viitorul îşi pune nădejdea în noi!...

         TREBUIE SĂ FACEM CEVA!...
    Noi, oamenii cu experienţă de viaţă, noi, oamenii care am mai ieşit un pic în lume şi am mai văzut şi altceva, am constatat că dacă se vrea – se poate.
    Şi dacă tinerii noştri sunt prea tineri ca să realizeze prezentul, ruinându-şi în acest fel viitorul,
    Şi dacă adulţii noștri de azi sunt prea ocupaţi cu supravieţuirea ca să mai aibă timp să se gândească la ce va fi mâine, va trebui să fim noi aceia care să le zicem:

              “Dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem!...”

    Societatea civilă din România este superbă, dar lipseşte cu desăvârşire din conştiinţa publică, prin neimplicare, printr-o teoretizare idealistă ineficientă, printr-o continuă stare de critică şi printr-o lamentare eternă şi ceea ce-i mai grav,... de multe ori prin vânzare pentru un pumn de arginţi! 

Fiecare intelectual cu idei are pretenţia ca unirea societăţii să se facă în jurul lui. Şi fiecare strânge în jurul lui, câţi oameni poate, dar numai până când aceştia din urmă îşi dau seama că totul este o pierdere de timp inutilă. După care se retrag în aşteptarea apariţiei unui nou eventual lider de opinie şi când şi acesta se dovedeşte a fi o dezamăgire din punct de vedere al aplicării în practică a conceptelor susţinute teoretic, convingerea că nu se mai poate face nimic e ... “servită”!

    Ca şi dumneavoastră şi eu activez de ceva timp în spaţiul virtual. Am strâns în jurul unei idei, o mână de oameni. Majoritatea sunt contemplatori! Alţii fac parte (zic ei) din alte grupări de acelaşi gen care cochetează cu ideile noastre. Există o anumită simpatie între noi. Am devenit cu toţii nişte revoluţionari de tastieră, care scriem câte ceva atunci când ne înfuriem şi după ce ne trece, intrăm din nou în letargie...

    La un moment dat am scris un proiect:
         “România - o ţară ca o apă limpede şi frumos curgătoare”,(http://miscareapentrubunsimt.blogspot.com/2011/09/proiect-miscarea-pentru-bunul-simt-o.html), în care propuneam cu toată modestia acţiuni în comun cu grupările existente pe tema comună (până la proba contrarie) a bunului simţ. Toată lumea a lăudat iniţiativa din punct de vedere... literar. Şi a rămas cum s-a stabilit iniţial: ”fiecare pe cont propriu”...

    Şi toată lumea suportă în continuare consecinţele.

Cu toţii ne plângem de consecinţe ori îi compătimim pe acei care le suportă din jurul nostru şi ne supărăm pe cei care nu ne compătimesc atunci când le suportăm şi noi.
Cu toţii scoatem în evidenţă efecte, fără a vorbi prea mult sau de a încerca măcar să descoperim cauze! Şi din moment ce cauzele rămân nedescoperite nu avem nici cum să evităm efectele lor, nici cum să propunem soluţii.

    Am propus în acest sens un alt proiect:

                      “Mişcarea pentru Bunul Simţ în şcoală”,

(http://miscareapentrubunsimt.blogspot.com/2011/09/miscarea-pentru-bunul-simt-in-scoala.html), cu care am participat la concursul “Restart România”, unde am primit aprecieri pozitive de la destul de mulţi forumisti. 

Acest proiect a fost primit de asemenea foarte bine şi pe blogul mişcării. Şi... a rămas din nou literatură!
    “Restart România” şi-a ales câştigătorii, merituoşi, nimic de zis, numai că privind la titlurile şi la conţinutul proiectelor am observat un lucru cel puţin curios: au fost promovate şi premiate de către sponsori (sub egida Ambasadei SUA din Bucureşti) doar proiecte de tip “Big Brother” sau “Grande Fratello”; au primit girul juriului doar proiectele coercitive, de supraveghere şi monitorizare, doar proiecte ce ar putea semnala... din nou efecte! Nimic “la construcţie”! Nimic care să prevină şi să formeze!

                    La cauze imediate, măsuri imediate!

    De acord, dar nu-i suficient numai atât! Dacă nu vom coborî până la rădăcina “răului” pentru a o stârpi, acesta “va face frunze” neîncetat...

Bineînţeles că am urmărit şi activitatea altor grupări de pe site-urile de socializare, în ideea de a face o alianţă. Am “fixul” că numai împreună putem reuşi să schimbăm ceva!
Am găsit idei valoroase, viabile, aplicabile spaţiului românesc şi “culmea” – comune, la mai multe grupări.

    După umila mea părere, rădăcina tuturor relelor este PROFITUL.Goana după profit încalcă orice normă şi orice regulă a democraţiei, a eticii, a liberei concurențe, a bunului simţ... încalcă totul, pe principiul conform căruia “scopul scuză mijloacele”!

Partidele politice şi moneda au devenit două concepte pur teoretice şi expirate.    Partidele nemaiţinând cont de nicio doctrină (afară de aceea a luptei pentru putere cu orice preţ şi cu orice mijloace), în timp ce moneda şi-a pierdut total scopul şi rolul pentru care a fost creată şi anume o unitate de măsură stabilă, imparţială, obiectivă şi universal valabilă a valorii tuturor lucrurilor create de om şi în final a muncii.       
    Din momentul în care s-a renunţat la echivalentul “în aur” al tuturor valutelor din lume şi s-a trecut la stabilirea arbitrară a valorii acestora pe criterii speculative, moneda a devenit o marfă, cu valoare oscilantă în funcţie de criterii absolut subiective pierzându-şi definitiv şi irevocabil rolul de arbitru imparţial al economiei mondiale.

Bun şi... noi ce putem să facem?

    Noi suntem mici şi neînsemnaţi, chiar dacă mulţi, pentru că suntem mereu dezinformaţi, manipulaţi, dezbinaţi şi asmuţiţi permanent unii contra celorlalţi, arătându-ni-se permanent ţinte false, falşi vinovaţi şi mai presus de toate false modele de viaţă şi falşi idoli. Suntem ţinuţi într-o stare de sărăcie, de presiune psihologică şi de subcultură, întrucât cu cât suntem mai săraci, mai stresaţi şi mai neinformaţi cu atât suntem mai uşor şi mai ieftin de “corupt” la nevoie (alegeri).
    Ne dăm demnitatea şi conştiinţa pe-un mic, o bere şi-un cârnat, aparent gratis în campania electorală, dar plătite cu vârf şi îndesat cu lacrimi şi sudoare timp de alţi patru ani...

    Am convingerea că de aici trebuie început. De la conştientizarea populaţiei asupra rolului şi rostului său real în societatea contemporană. De la conştientizarea drepturilor dar şi de la responsabilizarea prin asumarea conştientă a obligaţiilor. De la demascarea prin conştientizare a manipulării; de la recăpătarea propriei identităţi şi demnităţi a fiecărui individ; de la renaşterea orgoliului de om cinstit; de la repunerea în drepturi a adevărului, a competenței, a modestiei, a altruismului... într-un cuvânt a OMENIEI!

    O să spuneţi, şi pe bună dreptate – “din nou... literatură!”, pentru că pe “calul bătrân greu îl înveţi să tragă la plug!”

    Şi eu iar am să insist şi am să vin cu o nouă idee, care cu ajutorul dumneavoastră poate deveni un proiect viabil.

    Cred că ar fi util şi eficient dacă ne-am îndrepta atenţia asupra tinerei generaţii, plecând de la cea mai fragedă vârstă.     Întrucât marea majoritate a părinţilor nu au nici timpul, nici răbdarea şi din păcate nici priceperea (cu toată bunăvoinţa şi dragostea faţă de fiii proprii), cred că ar fi interesant şi eficient un program de asistare a acestora în procesul de educare a copiilor, pe două paliere:

1* unul de educaţie indirectă prin cursuri serale de psihopedagogie infantilă și juvenilă adresat părinţilor, la un nivel de bază, inteligibil pentru toate nivelurile de pregătire, şi

2* celălalt de educare directă a copiilor în spiritul civic şi al bunului simţ prin frecventarea unor cercuri pedagogice serale sau periodice cu această tematică, cuplate cu excursii sau cu alte activităţi recreative şi antrenante.

    Participanţii ar trebui stimulaţi să participe la aceste cercuri (spre exemplu prin atribuirea unui titlu măgulitor celor care le frecventează, de exemplu “cavaler al bunului simţ” sau ceva de genul ăsta... - În occident este sistemul de “boy-scout”)

    Într-o primă fază ar trebui cooptate în pregătirea acestui proiect mediile universitare de specialitate (psiho-sociologie, pedagogie şi filozofie) pentru punerea la punct a unor programe de predare, cât mai simple şi mai atrăgătoare, adaptate vârstei şi mediului din care provin cursanţii elevi. Totul ar trebui să pară o joacă, astfel încât copilul/tânărul să-şi dorească el să participe şi să revină la cursuri.

    Interesantă în acest sens ar fi experienţa de educaţie civică din diverse state ale lumii. În acest scop am luat deja legătura cu membri din diaspora românească din diverse colţuri ale lumii cărora le-am solicitat (după cum vă solicit și dumneavoastră) scurte prezentări ale sistemului de învăţământ şi implicarea în traducerea manualelor de educaţie civică din ţările în care trăiesc. O sinteză din aceste materiale de informare ar fi deosebit de utilă pentru crearea materialelor care ar putea servi acestui proiect.

    Într-o a doua fază ar trebui pregătiţi lectorii (instructorii, educatorii) pentru a cunoaşte cât mai bine această programă, fiecare specializându-se într-un anumit nivel de vârstă, pentru alegerea unui stil de predare cât mai eficient şi antrenant.

    Într-o fază succesivă ar trebui găsite locaţiile unde să se desfăşoare aceste activităţi (şcoli, săli de sport, cluburi orăşeneşti sau de cartier, etc).

Bine, acum ce să spun, ideal ar fi ca acest proiect să se desfăşoare în colaborare cu ministerul învăţământului, care dispune de o reţea capilară de unităţi de învăţământ, foarte bine repartizată în teritoriu. 

Mai mult decât ideal ar fi introducerea în programa şcolară a unor astfel de cursuri, într-un adevărat parteneriat şcoală-familie despre care se tot trâmbiţează de mult timp dar nu prea se face nimic concret.

    Din nou, ideal ar fi ca acest proiect să se desfăşoare prin acţiuni de voluntariat, lectorii putând fi studenţi de la facultăţile mai sus menţionate şi care s-ar putea distra ei înşişi participând la un astfel de proiect sub îndrumarea (voluntară pe baza liberului consimţământ pe care ţi-l dă conştientizarea importanţei pentru neamul românesc al unui astfel de proiect) cadrelor didactice specializate în practica pedagogică. Pentru că dacă vom aștepta bani de la buget pentru un astfel de proiect... l-am terminat deja înainte de a-l începe (criză e un alibi perfect pentru aceasta).

    Sau ca alternativă ar fi găsirea de sponsori care să acopere cheltuielile cu acest proiect (totuşi am dubii că cineva care ne vrea cât mai proşti pentru a putea profita mai uşor de noi, ar da bani ca să ne deşteptăm, dar... în fine, asta e!). Oricum susţinerea costurilor de către cursanţi nu mi se pare deloc oportună, în condiţiile sărăciei şi a mentalităţii din România zilelor noastre.

    Ştiu că este greu de pus în practică aşa ceva. Trebuie un munte de entuziasm, un munte de patriotism şi un munte de dragoste faţă neam și de semeni. Un lanţ de munţi! Dar rezultatele ar putea schimba România! Şi nimic nu poate fi mai greu decât viaţa pe care o ducem astăzi în ţară. Nu eu sau dumneavoastră în mod direct, ci prietenii, cunoştinţele şi rudele noastre.

    Şi după ce că ne este greu, ne mai şi comportăm urât şi incorect între noi.
Oricât de greu ne-ar fi, să nu ne facem viaţa şi mai grea, comportându-ne unii cu ceilalţi precum lupii flămânzi (“Homo homini lupus”!)

    Vreau doar ca fiii mei să se poată întoarce cândva într-O ROMÂNIE NORMALĂ!Vreau ca rudele, prietenii, cunoştinţele mele şi toţi ceilalţi români să trăiască normal!

BUNUL SIMŢ şi SPIRITUL CIVIC sunt în ADN-ul nostru. Să nu le mai ţinem ascunse.
    Să le unim şi să le lăsăm să ne conducă!

P.S.
Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                      "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

Stratificarea socială – 2

de Remus Constantin Raclau

Urmare a articolului: http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/10/stratificarea-sociala-1.html

    Şi cum era de aşteptat atitudinea copiilor faţă de şcoală şi de studiu este de cele mai multe ori în strânsă corelaţie cu atitudinea părinţilor.

    Instinctul natural de perpetuare a speciei (umane în acest caz), îşi pune puternic amprenta şi asupra zestrei intelectuale pe care părinţii o lasă, cu orgoliu de cele mai multe ori, propriilor progenituri. Pe lângă ajutorul şi educaţia din sânul familiei, tatăl sau mama îşi poartă adeseori copiii la propriul loc de muncă, atât spre a-i prezenta colegilor în caz că aveau oareşice dubii cu privire la virilitatea masculină sau la fertilitatea feminină, cât şi pentru a le arăta fiilor cum se câştigă banul şi pentru a le prezenta un model de succes sau de supravieţuire, după caz, demn de a fi copiat în viitor.

    Astfel, fiul de intelectual va vedea la lucru şi va înţelege “greutatea” unei funcţii, forţa unui cuvânt sau valoarea unei idei, va simţi ceea ce simte şi tatăl său zilnic la serviciu: respectul subalternilor, invidia colegilor şi încrederea şefilor. Va vedea cum se aştern gândurile şi ideile competente pe hârtie şi cum, citite de alţii, acestea pot influenţa lumea reală. O astfel de vizită este mai grăitoare decât o sută de prelegeri teoretice şi în urma ei tânărul învăţăcel va rămâne contaminat pe veci cu microbul “părerii care contează” şi va fi uimit să constate personal adevărul zicalei “cine are carte, are parte!”. În consecinţă elevul fiu de intelectual îşi va da toată silinţa să studieze cât mai bine şi să se pregătească să devină demn urmaş al tatălui său sau al mamei sale.

    De cealaltă parte, nici pălmaşii nu se lasă mai prejos. Astfel copilul fierarului va rămâne convins că banii se fac “cu ciocanul”, cel al croitorului, ca banii se fac “cu acul”, al mecanicului “cu cheia franceză”, iar cel al agricultorului “cu sapa” şi tot aşa fiecare copil de pălmaş va afla că banii se câştigă cinstit, cu sudoarea frunţii, într-un anumit mod specific fiecărei meserii. Tinerii în cauza vor vedea cu ochii lor că “meseria e brăţară de aur” şi vor constata cu un suspin de uşurare, că se poate trăi şi cu mai puţină carte şi cu mai puţine dureri de cap! Unde mai pui şi faptul că lucrând fizic în fiecare zi, nu vor mai fi nevoiţi să-şi cheltuie o parte din venituri pe la sălile de fitness! În consecinţă efortul lor la şcoală va fi unul moderat, cu o atitudine mult mai relaxată faţă de procesul de învăţare având, conform exemplului de la părinţi, alternativa învăţării unei meserii.

Ca doară “munca n-a băgat încă, pe nimeni în pământ”!

    Chiar şi ţiganii sau mai ales ei, (fără supărare!), îşi învaţă copiii că banii se fac într-un anumit mod. Conform principiului mai sus enunţat, copiii de ţigani învaţă să cânte bine la un instrument sau învaţă un meşteşug specific etniei.

    Bine, acum să nu credeţi “Doamne fereşte!”, că toţi copiii vor avea parte doar de exemple constructive şi utile societăţii, pentru că în acest caz veţi rămâne total contrariaţi sau cel puţin uşor dezamăgiţi de lipsa de răspuns la întrebarea: “cum naiba de sunt pline puşcăriile?”

    Ţigăncile spre exemplu, îşi “învaţă” fetele cum stă treaba cu... ghiocul, cu cărţile, sau cu “vrăjitoria” (cu prosteala de fapt), iar ţigănuşii mai puţin abili vor fi învăţaţi să provoace milă sau dezgust, stând la colţul străzii cu mâna întinsă şi simulând infirmităţi inexistente!

    “Bine, bine!...” îmi veţi reproşa. “Dar de unde şi până unde cerşetoria unora şi prosteala altora se plăteşte cu închisoarea?” Staţi uşurel, că nu am terminat. Faptele anterior descrise se petrec la lumina zilei. La adăpostul întunericului însă, lecţiile unora (şi din păcate nu doar la ţigani) au un cu totul alt conţinut, în care săritul gardurilor, amuţirea câinilor, spargerea unei uşi şi valorificarea prăzii sunt cele mai paşnice şi mai banale! Şi dacă făptaşii sunt prinşi că nu au furat destul încât să dea şi la “gabori”, e belea! Şi se lasă cu dosar penal!

    Dar cum e democraţie, nici o clasă socială nu se lasă nereprezentată după gratii... Şi cu cât infractorul este mai “educat” cu atât ilegalităţile sunt mai rafinate, mai substanţiale şi mai discrete, iar prada mai judicios împărţită!

    La vârsta matură, diferenţele între învăţaţi şi pălmaşi este şi mai mare.

    Dacă fiii de intelectuali urmează în mod firesc cursurile unei instituţii de învăţământ superior, de cele mai multe ori la acelaşi profil cu acela urmat de către unul dintre părinţi, beneficiind de tot sprijinul material şi motivaţional al acestora pentru a deveni la rândul său un intelectual-învățat, situaţia pentru copiii de pălmaşi este ceva mai complicată.

    Lipsa banilor din familiile de provenienţă îi fac pe aceştia din urmă, de cele mai multe ori, să renunţe de timpuriu la studii şi să se „încadreze în câmpul muncii”. Şi în zilele noastre această tendinţă este pe cale să se acutizeze: cum îşi mai poate permite un fiu de ţăran sau chiar de muncitor, să–şi susţină cheltuielile de şcolarizare, pentru a merge mai departe la liceu sau la facultate, dacă aceste mult râvnite instituţii de învăţământ sunt în afara localităţii de domiciliu... chiar dacă lucrează ambii părinţi! Sigur mai exista încă, sistemul de burse sociale sau al celor de merit, dar vă asigur că sunt absolut insuficiente atât ca număr cât şi ca valoare şi sunt în cădere liberă odată cu scuza generalizată a crizei mondiale...

    Dorinţa unora de a-şi depăşi condiţia şi de a-şi continua studiile în speranţa unei vieţi mai bune îi îndreaptă spre forme de învăţământ alternative, de tip învăţământ universitar seral, fără frecventă sau „la distanţă”, promovate de către facultăţi particulare apărute, ca ciupercile după ploaie ca răspuns la nevoia socială de a avea „ceva la mână”; de a fi posesor de „patalama”, un fel de „certificat de băiat citit”.

    Rezultatul?

    O maree de autodidacţi, viitori semidocţi, un fel de ”artişti ai poporului” în domeniul învăţământului, cărora le lipseşte secvența logică, substanţa şi rigoarea argumentaţiei. Ei deţin unele cunoştinţe de bază, dar cad la testul aprofundării în mod serios a subiectelor, deoarece le lipseşte construcţia predării de substanţă, a argumentaţiilor de tip cauză-efect...

   Falşi intelectuali, cu acte în regulă profitând de posibilitatea oferită de un sistem corupt care oferă diplome contra cost, fără acoperire în calitatea actului de învăţământ, fără performante ştiinţifice şi fără şanse reale într-o societate competitivă normală unde posturile în poziţii de conducere se ocupa prin concurs.

    Persoane cu un grad de pregătire şi educaţie mai înalt, fiii de învăţaţi au preocupări intelectuale rafinate şi ambiţii mari. De când e lumea şi pământul, băieţii şcoliţi s-au ţinut deoparte. Se recunosc imediat între ei, se respectă şi în cazurile fericite se unesc în jurul unor de curente de opinie şi încearcă să găsească soluţii la multitudinea de probleme cu care se confruntă societatea umană. Cu cât curentele de opinie se conturează mai clar şi se cimentează, cu atât adună mai mulţi adepţi care contribuie la rândul lor la perfecţionarea ideilor şi a metodelor de rezolvare a multitudinii de probleme cu care se confruntă societatea. Aşa au apărut şi mai apar încă doctrinele politice, care stau la baza apariţiei şi funcţionării partidelor politice.

    Mari filozofi, mari gânditori ai omenirii, şi-au găsit de-a lungul timpului, o tribună ideală într-un anumit partid politic, unde ideile lor valoroase au prins contur şi au primit forţa necesară punerii lor în practică, prin sprijinul acordat de către persoane ce le-au înţeles şi le-au apreciat valoarea. Totul în slujba poporului, a alegătorilor, care prin votul lor îşi pun toate speranţele în prestaţia publică a guvernanţilor.

    În societatea modernă asistăm însă, la denaturarea şi la degradarea conceptului practic de partid politic. Banul corupe. Oamenii publici de astăzi nu mai fac din păcate politică din vocaţie, ci din interes. Politica a devenit o trambulină spre succesul financiar şi spre bunăstarea materială a omului politic şi a apropiaţilor acestuia. Politica a devenit o afacere pentru „băieţii deştepţi”!

Va urma... http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/11/stratificarea-sociala-3.html

P.S.

Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                  "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

Stratificarea socială - 1

de Remus Constantin Raclău 

   Provocată la începuturi de către diferenţele fizice şi intelectuale dintre membrii ei, stratificarea socială s-a accentuat în mod necesar odată cu apariţia diviziunii sociale a muncii, fapt care a condus la apariţia unor pături complementare de populaţie, multiplicate şi extinse după criterii şi necesităţi mai mult sau mai puţin obiective, de-a lungul întregii sale existenţe.

     În cele ce urmează voi încerca să analizez pe baza observaţiilor şi experienţelor personale, cauzele puternicei dezbinări a populaţiei din România, cu speranţa de a găsi în final o soluţie de coagulare sau măcar de comunicare utilă şi constructivă între diversele straturi ale cesteia.

    În România există cel puţin două lumi. Una a aşa-zisei "clase muncitoare” iar cealaltă a intelectualităţii. Între cele două lumi este din păcate, o prăpastie abisală. Practic, sunt două „lumi paralele"! Cei din prima visează ca măcar fiii lor să acceadă în rândurile celei de a doua, în timp ce, fericiţii care fac parte din a doua, scuipă în sân ca nu care-cumva să decadă şi să ajungă „la munca de jos”.

     Intelectualii, oameni sărutaţi pe frunte de Noroc la naştere, sunt „muncitori cu pana”. Adică „şed şi cugetă” şi-şi aştern pe hârtie rodul bogat al gândirii lor creatoare. Ceilalţi, „oameni ai muncii de la oraşe şi sate”, muncesc fizic cu palmele, utilizând tot arsenalul uneltelor inventate până acum, în cea mai mare parte de către „gânditori”.

    Şi unii şi alţii fac o muncă utilă. Împreună ei formează cea mai mare parte a societăţii româneşti.

    De regulă şi unii şi alţii lasă moştenire această ocupaţie. Un copil dintr-o familie de intelectuali rar ajunge să muncească fizic şi asta doar în cazuri excepţionale la care se ajunge în mod cu totul accidental. Încă de la naştere copiii din familiile de intelectuali, în general oameni cu o anumită dare de mână, primesc o educaţie aleasă, axată pe studiu şi pe transmiterea de valori teoretice şi culturale. Se pune mare preţ pe etichetă, pe elegantă, pe bunele maniere, pe tot ceea ce îl ajută să-şi creeze în timp o imagine favorabil-pozitivă în ochii critici ai societăţii, fiind de mici pregătiţi pentru a deveni „conducători”. Ei au de regulă un parcurs mai "dur" in şcoală, dar unul mai „dulce” în viaţă.

    Un copil dintr-o familie de muncitori sau de ţărani, rar ajunge să fie „muncitor cu pana”. Părinţii lui, în afară de faptul că nu posedă în general o cultură deosebită, nu reuşesc să-i transmită prea multe cunoştinţe, în primul rând din lipsă de timp şi în al doilea rând din lipsă de competenţe. Oameni simpli, având ca principală preocupare asigurarea celor necesare traiului familiei, inclusiv prin munci suplimentare în afara programului de bază, pălmaşii îşi educă fiii în spiritul bunului simţ şi al spiritului practic, pregătindu-i de mici să devină oameni „de bază ai societăţii”; persoane care să fie în stare să pună fizic în practică ideile gânditorilor. Şi aici excepţiile sunt rare, bazate pe o ambiţie şi pe sacrificii extreme, atât din partea lor cât şi din partea părinţilor şi nu fac altceva decât să confirme regula.

    Chiar şi joaca reflectă mediul social şi mentalitatea familiei din care provin copiii.

    Fiii de intelectuali sunt canalizaţi de mici spre practicarea de jocuri şi sporturi individuale, al căror rezultat depinde exclusiv de bravura practicantului şi de calitatea materialele sportive puse la dispoziţia lor de către părinţii sponsori. Ei au parte de instructori privaţi, li se închiriază terenuri pentru tenis sau golf, bazine pentru înot, piste pentru schi, cai pentru călărie şi mai târziu piste de carting sau motociclete, iar la vârsta majoratului nu sunt puţine cazurile în care unii dintre părinţii intelectuali, oameni de succes, cu mult simţ practic sau poziţii bănoase în societate ori pur şi simplu buni prieteni (din interes) ai potenţilor zilei, îşi permit să-i aboneze în cluburi elitiste, unde le oferă lecţii de navigaţie în bărci cu pânze, catamarane, yacht-uri sau lecţii de zbor cu motor. Ei sunt principalii clienţi ai cluburilor de sporturi extreme, de tip zbor cu parapanta, deltaplanorism, bungi-jumping, paraşutism, surfing cu şi fără vânt, practicate eventual în locuri exotice. Ca sporturi ale minţii ei preferă şahul, whist-ul sau bridge-ul; ca sporturi de echipă: baschetul sau voleiul, iar ca sporturi de contact: artele marţiale.

    Copii de pălmaşi neavând la dispoziţie fonduri suficiente pentru a-şi plăti antrenor individual, sau pentru a-şi cumpăra echipamente de joc firmate, capabile de performanţe pretenţioase, pun mână de la mână tot cartierul sau toată uliţa şi se mulţumesc să-şi cumpere o simplă minge pe care o împart frăţeşte pe maidan; de scăldat se scaldă în natură, în râurile şi lacurile patriei şi în cazurile fericite la ştrandul municipal; de călărit se călăresc unii pe alţii jucând lapte-gros; tenisul este practicat „pe masă”, schiul la televizor, iar de navigat o fac doar cu aero şi navo-modelele, dar şi în acest caz numai dacă s-au înscris la Clubul Orăşenesc al Copiilor... Ca sporturi extreme copiii de pălmaşi practică săritul gardurilor la vecini şi căţăratul în pomii lor fructiferi, acţiuni însoţite inevitabil de alergări de viteză în caz de câini slobozi sau de întoarcerea prematură a stăpânului acasă. Bine dacă vreţi neapărat, ca sporturi extreme se mai practică şi skateboard-ul şi biciclismul şi chiar... cerutul banilor de la părinţi!...

Ca sporturi ale minţii aceşti copii practică şeptica, macao, popa-prostu’, poker-ul şi jocul de table, iar ca sporturi de contact, luptele şi boxul.

    Odată ajunşi pe băncile şcolii, diferenţa de atitudine faţă de studiu a celor două tipuri de familii devine vizibilă cu ochiul liber.

    Copiii intelectualilor sunt atent monitorizaţi şi susţinuţi permanent de către familie, intervenindu-se cu pricepere ori de câte ori se simte nevoia pentru a susţine şi de multe ori pentru a completa pregătirea primită pe băncile şcolii, contactul şi relaţia acestor părinţi cu şcoala fiind optime, iar aşteptările lor sunt de tip „premii şi diplome” la sfârşitul anului şi mai ales la olimpiade...

    De cealaltă parte, propria lipsa de pregătire a părinţilor, cumulată cu lipsa cunoştinţelor de psihologie infantilă şi pedagogie, lacunele din cultura lor generală, sau de-a dreptul lipsa acesteia, datorate fie dezinteresului, fie începerii de timpuriu a unui raport de muncă care a condus inevitabil la ruperea prematură a acestora de lumea teoretică a literelor şi cifrelor, face că părinţii-pălmaşi să se găsească în imposibilitatea de a acorda o asistentă corespunzătoare propriilor fii. Contactul cu şcoala este sporadic, motivat permanent prin lipsa de timp, iar relaţia părinţilor cu şcoala este destul de rece, părinţii pasând şcolii toată responsabilitatea educării şi formării profesionale şi culturale a propriilor fii, aşteptările lor fiind în general de tip „bine c-ai trecut şi anul ăsta!”...

    Şi cum era de aşteptat atitudinea copiilor faţă de şcoală şi de studiu este de cele mai multe ori în strânsă corelaţie cu atitudinea părinţilor.

    Va urma...

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.com/2011/11/stratificarea-sociala-2.html

P.S.
 Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                         "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

Întâmplare reală din România anului 2002

...când încă mai eram în ţară...

În Bacău la intersecţia a două şosele naţionale care fac legătura cu două importante oraşe din două judeţe vecine, îşi avea sediul şi depozitul angro’ unul dintre prietenii mei. Într-o zi stătea în fața depozitului, rezemat de stâlpul de la marginea străzii, fumând o ţigară. La un moment dat opreşte lângă el “Dacia” albă a Gărzii de Finanţe cu doi comisari înăuntru (ca de obicei) şi cel de pe scaunul din dreapta i se adresează prin geamul deschis prietenului:

-          ” Gică! Intră repede în depozit şi ieși cu cinci milioane!...”

-          ” Pentru ce?” întrebă indiscret amicul. Și replica a venit prompt și pe ton tăios:

-          ” Bă, ești prost? Chiar vrei să mă dau jos și să-ți arăt de ce?

Amicul, bănuind că nu-i a bună să te pui cu” Garda”, s-a executat docil, întocmai și la timp. Numai că atunci când s-a întors cu banii (comisarii îl aşteptau în drum cu avariile puse și repet, fără să coboare!), a avut şi el o pretenţie:

-          ” Auzi, şefu’, da’ dacă tot am cotizat, fă-mi şi mie o chitanţă ca să am o dovadă c-aţi trecut pe aici în caz că mai trece vreun coleg de-al dumneavoastră!

-          “I-auzi-l mă şi pe asta! Parcă-i speriat de bombe! Bine, mă! Colega, fă-i un verbal şi o chitanţă de 200.000.”

-          “Păi şi ce să-i scriu de 200.000?”

-          “Scrie şi tu că am găsit o etichetă căzută în raft şi neafișată regulamentar!...”

    Ceea ce am eu personal de reproşat politicienilor din România, tuturor, fără deosebire de vârstă, sex, naţionalitate, sau partid (era să scriu doctrină, dar m-am abţinut să scriu SF-uri...), este că toate numirile de persoane cu funcţii de control în organele de stat, s-au făcut exclusiv pe criteriul de disponibilitate şi abilitate de a recolta șpaga din teritoriu şi de a o vărsa şefului ierarhic superior, după ce şi-au oprit şi ei cota. Şi acesta idem, la rândul său, până ce șpaga ajunge la autoritatea maximă din domeniul respectiv, care varsă la rândul său în mod conştiincios cota la partid. Că altfel riscă nu numai să-şi piardă postul, ci şi locul eligibil de pe lista partidului la următoarele alegeri.

   Cine nu plăteşte este eliminat din sistem (lichidat din punct de vedere economic şi comercial)!

    În acest fel au făcut o selecţie artificială a firmelor care au rămas pe piaţă. În loc să rămână cei mai competenţi, mai corecţi şi mai competitivi, au rămas cei mai docili. Aceştia beneficiind de protecţie, au procedat la un adevărat jaf la adresa bugetului naţional. Asta pe deoparte. Pe de altă parte, cei care plătesc au pretenţia să fie protejaţi şi din punct de vedere competitiv, prin eliminarea concurenţilor care cotizează mai puţin sau deloc. Gând la gând cu bucurie! Organele s-au “autosesizat şi au luat măsurile ce se impuneau, de urgenţă...

Aşa ca să nu ne mirăm că avem pe piaţă firme care odată cu intrarea în comunitatea europeană, pică precum muştele în fața concurenţilor europeni. Acestora este ceva mai dificil să li se ceară ceva, fără să iasă cu scandal internaţional!

    Concluzia este tristă: politicienii noştri ne-au tăiat de două ori aceeaşi cracă de sub fund: Nici bani la buget! Nici firme care să fie în stare să-i aducă!

Şi n-avem bani de salarii la bugetari, n-avem bani de pensii, de şomaj, de medicamente...

P.S.

Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model: "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

O STRUŢO-CĂMILĂ

Autor: Remus Constantin Raclău

O struţo-cămilă

Stimate doamne, stimaţi domni, am fericirea să fi trăit ”iluminarea de sine”!

Am aflat cine, sau mai degrabă … ce sunt !

Și ca să nu uit iar de chestia asta, mă grăbesc să vă iau drept martori, spre aducere aminte :

Așadar, prieteni dragi ..., sunt …,

o struţo-cămilă !

E un adevăr ciudat, surprinzător la prima vedere, dar care mă amuză.

Haideți să mă explic ...

Părinţii mei, s-au născut şi au crescut la ţară. Deci ar trebui să fie ţărani.

Dar părinţii mei au lucrat toată viaţa la oraş. Deci, ar trebui să fie orăşeni.

La pensie însă, s-au reîntors la ţară, deci …, nici ei nu prea mai ştiu ce sunt !

Eu, m-am născut la oraş. Deci, ar trebui să fiu orăşean.

Dar m-am născut din părinţi de la ţară şi cum aceştia aveau casa și serviciul la oraș, și-au dat seama că nu prea le mai rămânea timp și pentru mine, așa că m-au făcut pachet şi m-au trimis la bunici, la țară, unde am crescut de la vârsta de 6 luni, până a trebuit să merg la școală !

Deci, ar trebui să fiu ţăran!

Şcoala, am făcut-o la oraş! Dar toate weekend-urile şi vacanţele mi le-am petrecut la ţară.

Deci nici eu nu prea mai ştiu ce sunt!

Rudele de la ţară ne iau peste picior spunând că suntem "de la oraş", iar rudele de la oraş ne tratează cu superioritate, considerând că suntem …, cam "de la ţară".

Dar noi suntem așa cum suntem, indiferent de cum ne cred unii sau alții, astfel încât „lumea”, incluzându-i aici și pe cei care nu se complicaseră a ne cataloga, a trebuit să se consoleze cu realitatea asta și să ne accepte aşa cum suntem. Adică, oameni ca și ei ...

Sunt un neastâmpărat ! Mereu în căutare de ceva, sau de altceva, de ceva care să mă facă să mă simt mai bun, mai important, mai util, să mă simt și eu un ”cineva” !

Așa că, în clasa a patra, am trecut probele de selecție și am fost admis la ”Liceul de fotbal” - în fapt, o școală integrală, cu clase până la liceu, fiecare dintre ele cu un program suplimentar profilat pe un sport anume, în cazul meu – fotbal.

Uaaaa !...

Eram fotbalist !

Eram portar și eram chiar bunicel ! Dar, nu știu cum s-a făcut, că la vizita medicală din anul următor ”mi s-a depistat” un ”început de suflu sistolic” (la inimă) și mi s-a recomandat să fac un an de pauză. Pauză? Asta-i bună: zi-i unui copil zburdalnic că nu mai trebuie să zburde ! Adică, zi-mi mie, care începusem să simt gustul succesului și dulceața aprecierilor de la colegi și profesori, că nu mai trebuie să mă simt important și util ! Că nu mai am voie să devin ”cineva”!

M-am enervat și m-am incăpățânat să nu mă intorc la normalitatea unei școli generale normale, așa că am dat din nou un test de aptitudini, de data asta la ”Liceul de Artă” - care, ați ghicit, era în fapt o școală integrală, cu clase până la liceu, fiecare dintre ele cu un program suplimentar profilat pe muzică sau arte vizuale, în cazul meu - la secția arte plastice: desen, pictură, modelaj, cu ore de studiu al Istoriei Artei.

L-am luat, și astfel am ajuns

ucenic artist.

Și cum începusem să fiu bine apreciat și aici, nu m-am mai întors la fotbal.

La Arte, aveam un coleg de clasă campion regional la lupte greco-romane. Avea un fizic de invidiat și nu-i stătea nimeni în față. Și cum nici eu nu eram chiar un ”sfrijît”, beneficiind de un fizic bine ”pus în valoare” de un caracter neastâmpărat, încăpățânat și plin de ambiție, mi-am zis că: ”de ce el - da, și eu – nu?” și astfel am ajuns ca în paralel cu cartea și cu arta, să merg și la antrenamentele de lupte, la clubul municipal.

Acum eram și luptător, ba încă ”și grec și roman”, pe deasupra !

Pentru anii de liceu, însă, în ”consiliul de familie” s-a decis (”s-a decis” - adică au decis ei pentru mine, fără drept de apel) că trebuie să merg la ”Liceul de aeronautică”, pentru că părinții mei considerau, pe bună dreptate, că ”meseria e o brățară de aur” pe care, odată dobândită, nimeni n-are cum să ți-o mai ia și că dacă o stăpânești bine, ai parte de un serviciu sigur, plătit bine și constant, ceea ce îți poate conferi siguranța unei vieți liniștite și îndestulate.

Așa că am devenit structurist aeronautic .

Pe timpul liceului, neastâmpărata mea încăpățânare și ambiție, mi-a sugerat că luptele greco-romane, fie ele cât de antice, nu mai erau suficiente pentru vremurile pe care le trăiam. Ați ghicit, și de data asta tot din cauza unui coleg de clasă care ”făcea ... karate”.

Astfel că în paralel cu școala, am început să frecventez și clubul de karate, și uite-așa am ajuns eu și ”Karatist”.

Mai apoi am vrut să merg la facultate. Voiam să devin profesor de geografie şi limba engleză. Era un profil frumos. Dar nu s-a putut.

Tatăl meu a fost deţinut politic şi cum tot refuza să colaboreze cu securitatea care l-a băgat la pușcărie, i s-a spus verde în faţă că noi, cei doi fii ai săi, nu vom „pupa” facultate până nu-şi va băga el minţile în cap și va consimți să-i ”dea în vileag” pe toți ”dușmanii poporului” – prieteni, colegi, rude, cunoștințe - pe care i-ar fi putut întâlni la serviciu, pe stradă, la petreceri, în viață ...

Nu şi le-a băgat ! Ne-a spus care-i treaba, ca să-l înțelegem și să ne resemnăm și noi: ”Tată, eu nu pot să fac rău nimănui… Am suferit din cauza unui ticălos care m-a denunțat aiurea la securitate, am trăit ororile anchetelor, injustiția unui proces care să servească drept ”exemplu”, știu ce-i suferința, știu cum e să-ți pui viața între paranteze și să-ți petreci cei mai frumoși ani ai vieții - de la douăzeci și trei de anișori, până la douăzeci și nouă – în pușcărie, cu toate duritățile, privațiunile și nenorocirile de acolo, și tocmai de asta eu nu pot să trimit pe nimeni să sufere ceea ce am suferit eu. Iertați-mă dar în cazul ăsta, nu pot să fac nimic pentru voi ! Vedeți-vă de ale voastre, învățați o meserie, fiți buni și demni și trăiți cum ați ști voi mai bine !...”

Eram fii de ”dușman al poporului” - marcați pe viață și limitați în alegeri doar ”la munca de jos”…

Dar cum eram fiii lui tata, încăpățânați și noi în visele noastre la fel ca și el - meseriaș de excepție cu două brevete de invenție și două de inovație - nu prea l-am ascultat: am dat de cinci ori la facultate, și la Iași și la București, dar am picat mereu. Mereu între primii, dar asta nu conta câtuși de puțin. Concurența cea mai mică pe care am înfruntat-o a fost de 14/loc. Şi de fiecare dată mi-au lipsit doar câteva sutimi. Exact atât cât să nu pot să intru ... ”Băieții cu ochi albaștri” știu de ce !

Eram veșnici candidați la facultate !

Aşa că, într-un târziu, resemnat, m-am angajat „în câmpul muncii”.

Mai întâi la tata, la Fabrica de bere, ca muncitor necalificat - spălător de linuri.

Linurile sunt rezervoare mari de fermentare a berii, un fel de camere cu pereți din beton, căptușiți la interioar cu smoală, iar eu, trebuia să cobor în lin pe o scară, prin gura de deasupra, îmbrăcat cu pelerină și pălărie de ploaie și să-l spăl cu o perie de paie cu coadă lungă și jet de apă, insistând pe spuma din partea superioară … În aproape-întunericul și umezeala de acolo, mă simțeam aproape ca un scafandru !

Dar visul de a deveni profesor nu-mi dădea pace, astfel încât, atunci când m-a sunat bunicu de la țară și mi-a spus că la școala din comună era nevoie de un profesor suplinitor de educație fizică, a fost ca o mană cerească pentru mine – o ocazie unică și de ne-pierdut !

Ce se întâmplase? Doamna directoare era vecina de peste drum de noi. Și cum ne cunoștea bine, știa că făcusem și încă mai făceam sport în cadru organizat. Pentru dumneaei asta era o garanție a faptului că aveam noțiunile corecte, atât în ceea ce privește un proces fizic evolutiv, cât și pe cele de disciplină. În plus, știa că suntem oameni serioși, din familie de oameni serioși, și cum nu avea o alternativă mai bună, m-a propus pe mine !

Am acceptat imediat, mai ales că salariul de la școală era substanțial superior celui de … ”scafandru” !

Tocmai fusesem promovat profesor de educație fizică !

Problema era că orele de educație fizică de la școlile din comună arondate, nu erau suficiente pentru o catedră întreagă, cu salariu întreg, așa că mi s-a propus și catedra de chimie, întrucât profesoara titulară intrase în concediul de maternitate pentru doi ani. Cu această suplimentare aș fi depășit ușor norma, cu respectivul spor salarial. Mărturisesc că propunerea m-a luat complet pe nepregătite și m-a descurajat total, întrucât eu și chimia eram pe două străzi paralele. Dar când i-am confesat cu sinceritate doamnei directoare totala mea incompetență în materie, a început să râdă binevoitoare și m-a întrebat dacă știu să citesc. Normal că răspunsul nu putea fi decât pozitiv, la care mi-a spus că nu are nimic împotrivă ca, atât la predare, cât și la ascultare, să le citesc elevilor lecțiile din carte - ”așa ești sigur și tu că nu le spui și că nu ți se spun bazaconii”!

Și uite-așa am fost și profesor de chimie !!!

Am învățat chimie cot la cot cu elevii mei (de la clasele a-VII-a, la a-X-a), acasă, în fiecare după-amiază de dinainte de lecții, pentru că nu mi se părea corect șă le cer lor să învețe și să-mi spună, ceea ce nici eu eu nu știam...

Și ca să fie ”tacâmul complet”, am fost numit și profesor diriginte la clasa a noua, pentru că aveam ceva mai proaspete protocoalele de desfășurare a ședințelor UTC, decât pe cele de la adunările de pionieri.

Devenisem prin ricoșeu și prin implicarea în viața comunei un intelectual suplinitor , ”titlu” deținut cu drag și spor pentru aproape doi ani … timp în care am fost implicat și în Comisia de recensământ, ca recenzor de teren ! Am niște povestioare legate de chestia asta, de vă dau pe spate, însă … toate la timpul lor !

Dar cum minunile nu țin la nesfârșit, după doi ani s-a întors profesoara titulară pe catedra de fizică-chimie, catedra de educație fizică fiind luată în completare de alți doi profesori .

Și iată-mă șomer !...

Pe vremurile acelea însă, era absolut interzis statutul de șomer și a trebuit să mă supun din nou ”consiliului de familie”, care a decis (din nou fără să mi se ceară părerea) că ”trebuie” să mă angajez la C.P.L. Bacău, (Combinatul de Prelucrare a Lemnului), la secția de tapițerie, unde era șef un verișor de-ai tatei.

Am început ca muncitor necalificat, la bătut cuie și scoabe în ramele de canapele și fotolii.

Am muncit bine şi m-au avansat: fabrica a organizat cursuri de calificare pentru ”tinerele talente în muncă” și astfel am ajuns tâmplar-tapițer calificat.

Îmi stătea bine în salopetă, numai că unui tânăr neastâmpărat, încăpățânat și ambițios, salopeta se dovedea a-i fi cam ”strâmtă”: n-aveam loc și nici condiții de a mă exprima în toate cele ce sunt eu !

Cu toate acestea, șefii au văzut (și cum să nu mă vadă bine nea Gică - verișorul drag al tatei) că sunt mai dezghețat și că îmi merge mintea la organizare și m-au făcut mai întâi magazioner, apoi şef de depozit.

Îmi stă bine în halat. Deci sunt funcţionar. Nu era deloc rău, nici material, nici statutar.

La facultate am mers după 1990. Şi eu şi fratele. Deja lucram, aveam deja un copil şi nu mi-a fost deloc uşor, dar îmi plăcea, studiam economia la "Petre Andrei" din Iași şi eram printre cei mai buni. Deci mă pregăteam să devin intelectual cu acte în regulă.

Nu s-a putut, pentru că de data asta, neastâmpărea, încăpățânarea și ambiția mi-au întins o capcană mai mult decât ispititoare: „m-a mâncat în fund” şi în 1992 mi-am făcut o firmă împreună cu fratele meu. Profilul? Comerț. Și nici nu se putea altfel: bunicii erau crâșmari, iar mama era vânzătoare, ce-mai …, curată tradiție de respectat !

Mi-am dat demisia de la CPL și ”m-am privatizat” ...

Viața însă imi devenise aproape imposibilă: dimineaţa – serviciu, după amiaza – "afacerist" (aveam tarabă în piaţă, deci am fost și „tarabagiu”!) iar noaptea învăţam.

Nevasta şi copilul?... Dumnezeu cu mila!...

Nu se mai putea... Şi la sfârşitul anului trei am renunţat la facultate. Între cele două alternative am preferat să fiu „capitalist”!

Îmi pare rău până şi-n ziua de azi. M-am gândit: la ce bun o facultate dacă nu ai un loc de muncă pe măsură? Mai bine îmi păstrez afacerea şi învăţ singur, și doar ceea ce ştiu că îmi trebuie pentru afacerea mea. Ce-mi trebuie diplomă? Ia acolo, „un petec de hârtie”! Nu-i nevoie să-mi confirm eu mie dacă ştiu sau nu, ceva. Oricum nu mă pot da singur afară!

Deci … am pierdut şansa de a mai deveni intelectual!

Ce-i drept, la început afacerea meargea destul de bine. Aplicam tot ceea ce am învăţat „la şcoală” şi în plus ceea ce studiam de unul singur, și reușeam să câștig într-un weekend cât tot salariul pentru o lună de la CPL.

Aşa am reuşit să părăsim curând taraba, unde i-am ”terorizat” pe toţi ceilalţi tarabagii, cu succesul nostru! Serios! Aţi mai auzit dumneavoastră pe cineva să-şi facă reclamă în ”halul” ăsta:

”- E pe buneee! E pe bunee! Cel mai prost detergent din lumeee! Nu curăță, nici nu albeşte şi mai tare murdăreșteee! Ia detergentu’ neamuleee!...”

sau :

- ”Ia orezu, ia orezu, și-ai să vezi ca huhurezu ! Ia orezu neamuleeeee, e ieftin și-ți umple mațu, pân se face dur cârnațu !...”

ori :

- ”Doar la noi găsiți prețuri comuniste, în economia de piață capitalistă ! Hai la marfa bună și ieftinăăăăă !...”

La noi era mereu coadă, în timp ce la ceilalţi se duceau numai cei care se plictiseau să mai aştepte la „coada noastră”! Găseam mereu ceva nostim de strigat şi venea lumea „ca la urs”:

- ”Hai să luăm de la tinereii, ăștia, Nelule, că tare-s simpatici !...”

Succesul a fost în măsură să ne facă să considerăm, că a sosit momentul să facem ”marele salt”. Să intrăm în „lumea bună”!

Mai întâi ne-am deschis un magazin. Ne-am luat o remorcuță, pentru Dacie ca să nu mai plătim transportul la aprovizionare. Apoi am mai deschis un magazin şi încă unul, aveam vreo patru în total, toate în mediul rural, unde era mai ușor să penetrezi pe piață, iar mai apoi am simțit necesitatea de a achiziționa şi un ARO camionetă.

Eram buticari – vendeam de toate pentru toți, acolo unde afaceriștii nu prea se înghesuiau să vândă .

După care am luat un depozit în chirie și-am început să dăm marfă la alții.

Eram „angrosişti”.

Apoi am cumpărat un camion, două furgoane şi am început să facem şi servicii de transport. Eram „auto-transportatori”.

Contabilitatea primară o ţineam pe rând și eu și frate-miu. Eram și "contabili".

Apoi lucrurile au evoluat. Nu mai mergea să vinzi marfa direct din depozit. Se deschiseseră prea multe depozite. Am înţeles că trebuie să mergem noi direct la clienţi şi astfel am devenit „distribuitori”.

Planificarea şi strategia o făceam tot împreună, deci eram directori de vânzări.

Îmi stă bine la costum şi cravată !

Dar cum o afacere este o activitate complexă, pe lângă ”dom director” a trebuit să mai fiu şi barman şi „femeie de serviciu” şi manipulant şi agent de vânzări şi casier şi jurist şi tot ceea ce avea firma nevoie, ca să meargă treaba bine.

Și-a mers bine ! A mers bine până-ntr-o zi ...

Până-ntr-o blestemată zi când, CINEVA, a decis c-am crescut destul de unii singuri şi că am avea ”nevoie” de „ajutor”.

Eu nu prea simțeam nevoia asta, așa că i-am refuzat cu hotărâre. Mare greșeală!…

Ca la un semn au început să apară controalele. Veneau în cascadă: și de la „Garda de Finanţe”, și de la Inspecția Sanitară, de la Inspecția Muncii, de la Poliția Economică, de la Direcția sau de la Administrația de finanțe, de la Pompieri, de la Mediu, de la Primărie și nici nu mai știu de unde … Ne-au zăpăcit … Nu c-am fi fost în neregulă cu ceva, dar tot timpul pierdut cu justificări și cu pregătirea documentelor sau a documentațiilor pentru controale, nu prea ne mai lăsa timp să ne ocupăm de afaceri …

Ne-am enervat și ne-am revoltat, dar ce puteam să facem?

Eram noi luptători, dar ce folos? Cu ”organele” oficiale ale statului nu te poţi lua la trântă, așa că am trecut la tratative. Discuţiile au fost lungi şi dure. Pe scurt ne-au spus: „Nu ne interesează că lucrați corect. Asta e în defavoarea tuturor: nici voi nu câștigați, nici nouă nu aveți de unde să ne dați. Și dacă vă faceți că nu-nțelegeți cum se fac treburile pe aici, v-am fript ! Avem legi atât de îmbârligate şi de interpretabile încât libertatea voastră e la discreţia noastră. Ori „ne dați”, ori eliberați locul la alţii care vor să dea. C-aşa-i la noi! Clar?”

Mai clar de-atât nici că se putea !...

Am refuzat din principiu. Eram corecți şi n-aveau ce să ne facă! Am zis că e mai bine să fii „sărac şi curat”, dacât să te ungi (cu știrea lor) și să te aibă la mână !…

Au avut!... În două luni ne-au contactat „la şantaj” toţi furnizorii şi nu mai găseam marfă nici cu diplomatul plin cu bani pe masă, la vedere.

Frate-miu a înțeles primul cum stă treaba, s-a enervat în intransigența lui și mi-a propus să închidem. M-am încăpățânat din nou să refuz și am decis să continui de unul singur la ”timona” firmei.

Adevărul e că succesele de până atunci ne îndemnaseră să ne întindem și ne-am întins cam mult, în raport cu limitele prudențiale, fără să ne consolidăm pozițiile.

Și dac-ar fi să pun în balanță situația de atunci, pe un taler aș avea situația încasărilor în scădere, datorate imposibilității unei corecte diversificări la mărfuri. De cealaltă parte, cheltuielile îmi rămăseseră constante, salariile trebuiau plătite, impozitele și taxele așișderea. Rezultatul era vizibil cu ochiul liber: balanța reprezentând profitul se prăbușea, astfel că, în disperare de cauză, ca să fac faţă la cheltuieli am fost constrâns de împrejurările ostile să mă murdăresc şi eu…

Eram evazionist !

Discret, că doar studiasem economia, dar … am făcut-o! Prea târziu, prea timid, și la un nivel prea discret, ceea ce s-a dovedit a fi insuficient !

Consecința?… În şase luni m-au eliminat complet de pe piaţă.

Ajunsesem şi „sărac şi murdar”!...

De ruşine şi de ciudă am închis "şandramaua". N-am dormit două săptămâni, până nu le-am găsit la toţi cei şapte angajaţi pe care-i mai aveam (din 14 la un moment dat), alte locuri de muncă. Trei dintre ei au lucrat ani buni și poate că mai lucrează și azi acolo unde i-am dus eu, cu recomandări şi garanţii, de nu s-or fi pensionat, sau de n-or fi plecat și ei ”afară”!

De lucru aş fi găsit şi în ţară, la experienţa şi cu caracterul meu, dar nu mai suportam privirile arogante ale șpăguitorilor şi pe cele înciudate ale șpăguiților, rămaşi cu buza umflată din partea mea, prin închiderea prăvăliei. Aşa că decis să plec în Italia.

Eram un emigrant !...

Emigrat, ne-emigrat, în primul rând sunt om.

Apoi sunt român !

Român, întrucât sunt născut, crescut, educat și format în România. Locuiesc de suficient timp in Italia pentru a beneficia din plin de ”Statutul de rezident permanent”. Îndeplinesc absolut toate condițiile pentru a cere cetăţenia italiană. Aş putea oricând să fiu italian.

Nu știu dac-am s-o fac. Nu prea aș avea de ce! Suntem în Comunitatea Europeană şi am exact aceleaşi drepturi ca şi italienii.

Cu ceva timp în urmă mă băteam cu cărămida-n piept, afirmând cu tărie și convingere că dacă ”român m-am născut - român am să mor (asta dacă nu m-or răpi extratereştrii între timp)”!

Acum nu prea mai sunt atât de sigur de chestia asta, și nu din vina extratereștrilor . Sunt român prin origine, limbă, tradiții și cultură, sunt român în suflet, în cuget și-n simțiri, și faptul de a avea în plus și o altă cetățenie, nu diminuează și nu schimbă cu nimic trecutul, originea și dragostea mea față de meleagurile natale !

Normal că în Italia nu am venit ca ”patron”!… Italienii își au și ei întreprinzătorii lor, pe care îi numesc ”titolari di impresa” - titulari de întreprindere, sau ”soci” - membri asociați, pentru că la ei, ”padrone” înseamnă ”stăpân” iar ei, spre deosebire de noi, cam au alergie la stăpâni, punând cu demnitate accentul pe poziția lor de colabori - în calitate de angajați - cu firma angajatoare și mai puțin, spre deloc, pe subordonarea necondiționată față de titularii firmei, oameni ca și ei, simțindu-se persoane ”completamente” libere, și îndeplinindu-și sarcinile de serviciu din conștiință și interes și nu din supușenie ...

În Italia am venit la muncă, și asta intenționam să fac ! A fost greu să îmbrac din nou salopeta. Dar am făcut-o!

Funcția pe care am fost angajat la primul meu loc de muncă ”de afară”, avea o titulatură foarte pompoasă: „operator la maşina de însăcuit seminţe”. În fapt nu prea aveai ce să operezi : la fiecare 30 de secunde pica de pe banda rulantă a mașinii pe care o deserveam, câte un sac de 25 kg şi trebuiau stivuiţi pe europaleți în straturi de câte zece rânduri în înălţime, ceea ce, în traducere românească, se cam cheamă – hamal !!!

Și asta pentru 6,50 euro/oră. Şi suna atât de frumos meseria asta atunci când am semnat contractul de angajare !

Când n-am mai rezistat am schimbat. Și-am făcut cam de toate: am fost şi spălător de vase, și ospătar, și barman, și-apoi tăietor de iarbă, faianţor, zugrav, recepţioner, culegător de măsline, paznic, bodyguard şi în sfârşit şofer pe TIR.

Acum lucrez pe camion, tot în Italia.

Nu vă închipuiţi ce solidaritate este între camionagii. Muncesc mult, în total circa 13-15 ore/zi, din care 9-10 ore de conducere efectivă. Mănânc asfalt!…

Plec de acasă duminica seara sau luni dis de dimineață şi mă întorc vinerea după amiaza, ori seara târziu sau uneori chiar sâmbăta la prânz.

În schimb sunt respectat şi plătit corect pentru ceea ce fac şi pentru felul în care mă comport şi nu pentru ceea ce, sau cine sunt!

Aici nimănui nu-i pasă dacă eşti struţ, cămilă sau ambele deodată: ți-ai făcut treaba – ți-ai luat banul ! Și fiecare-și vede de treaba lui …

Și dacă tot stau atâtea și atâtea ore, zilnic la volan, în loc să mă vaiet și să mă plâng de cât de greu și de injust este să-ți petreci atât de mult timp la dispoziția firmei, timp ireversibil pierdut pentru viața personală, am decis să întorc acest inconvenient, și să-l transform din timp irosit pentru sine, în timp investit pentru creșterea personală, și să transform statul la volan, dintr-o corvoadă, într-o plăcere utilă !

Cum am făcut asta? Simplu și la îndemâna tuturor: mi-am făcut un abonament convenabil la internet mobil, ceea ce îmi permite ca atunci când conduc, în loc să ascult la radio chestii care îmi sunt ”servite” - cele mai multe, banale și inutile, am ales să ascult, în boxele camionului, diverse podcasturi pe teme de interesul meu – filosofie, spiritualitate, istorie, psihologie, sociologie, muzică clasică, arte, clasicii literaturii universale – expuneri ținute de persoane experte, demne de toată prețuirea, de tot respectul, recunoscute ca adevărate figuri reprezentative în domeniul lor.

Și astfel, am transformat un minus pentru viața personală, într-un plus cognitiv și cultural, iar sentimentele de plafonare și stagnare mentale, într-un proces de creștere și evoluție, într-un sentiment de împlinire intelectuală și plăcere sufletească !

Văzându-mă ceva mai dezghețat, titularul firmei de transport pentru care lucram, m-a trimis în România să fac cursurile pentru „coordonator activitate de transport internaţional” şi am şi această calificare. Eram printre cei mai în temă de la cursuri, întrucât eu deja lucram în domeniu, chiar dacă în spatele unui parbriz și nu al unui birou !

Domnul G.G., angajatorul meu, Dumnezeu să-l ierte, căci a murit între timp, a vrut să deschidă o filială în România. De aceea am făcut cursurile şi am obţinut licenţa. A început însă criza şi s-a lăsat păgubaş! Stătea şi el foarte bine cu prestigiul şi în consecinţă cu comenzile interne din Italia şi s-a mulţumit cu atât!

Ce mai... am făcut la viața mea o mulţime de chestii; mă pricep la o mulţime de alte chestii, am auzit multe și știu câte ceva din aproape orice, dar nu excelez în nimic!

În viața privată am fost copil de grădiniță, elev, student, om al muncii, sper să apuc sănătos și pensia, am fost însurat, sunt tată, din păcate acum sunt și divorțat, dar din fericire sunt și bunic !

Am trecut prin multe, am participat la multe, am fost multe și au rămas în mine tot atât de multe stări, situații, poziții, evenimente, și acțiuni, toate depozitate în memoria și conștiința mea sub formă de experiențe, care fac sau au făcut parte din viața mea. Și toate ”chestiile” astea m-au format, m-au transformat, m-au rafinat, cizelat și în final m-au întărit și m-au înțelepțit !…

Toate, luate la un loc, m-au făcut să fiu cel care sunt astăzi. Si dacă mă întreabă cineva din curiozitate cine sau ce sunt, zâmbesc și îi răspund calm și molcom, cu binevoință și înțelegere:

”Mai întâi sunt o ființă omenească, apoi sunt Băcăuan la minte și Icușeștean la suflet, sunt moldovean, cetățean român, european, global și universal”!…

În rest …, ceea ce sunt și simt eu, nu privește pe nimeni ! Sunt chestii absolut private, între mine, ca ființă conștientă și e-ul meu spiritual, ca parte din conștiința individuală, colectivă și universal - divină …

Stimate doamne, stimaţi domni, prieteni dragi, după fericirea de a fi trăit această nobilă și înălțătoare ”iluminare de sine”, concluzia nu poate fi decât una singură și anume: pe lumea asta (cel puțin) sunt ...

O STRUŢO-CĂMILĂ !…

P.S.

Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:

"CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"