Tara fara hotar

De Remus Constantin Raclău 
   
 Daca stai mai mult "afara" iti dezvolti un simt suplimentar: o intuitie infailibila in a-i descoperi pe cei de-acelasi neam cu tine, de parca sangele ti s-ar fi imbibat cu amprenta locului de bastina, iradiind in jur caldura unei aure identitare. Dar asta nu functioneaza cu toata lumea! Nu, pentru ca nu toti au acest privilegiu de a primi in sine matricea neamului si a pamantului.

     O tara are intre granitele ei un popor si o populatie.

     Unii ar putea sa zica ca-i tot una. S-o creada ei! Aia-s din populatie, nu-s din popor; traiesc ca frunzele moarte desprinse de ram - le bate vantul cum vrea el - n-au radacina neamului in suflet; nu simt nimic pentru pamant, nu simt nimic pentru cei din jurul lor; nu simt nimic pentru trecut si n-au nici o speranta pentru viitor; nu recunosc pe nimeni si nimic si prin urmare nimeni si nimic nu-i recunoaste; sunt usor influentabili si influentati pe nesimtite, fara a fi capabili de a-si impune in ori-si-care fel vointa;  traiesc insingurati si suspendati, fara ca macar sa-si dea seama ce-i cu ei; se plang tot timpul de toti si de toate, cersind pomana unei vieti de imbuibare si nu-nteleg ca daca vrei sa ai, trebuie ca mai intai sa dai. Sa dai  mai intai din ceea ce esti si abia mai pe urma din ceea ce ai!
     Populatia n-a fost, nu este si nu va fi in veci capabila de schimbari, pentru ca cei care-o compun nu sunt capabili sa se schimbe nici macar pe ei. Ei doar urmeaza cursul unei vieti trasate de altii, caci nu-s in stare sa si-l faca singuri! Intr-un cuvant, cand spui populatie, spui SLUGI !

     Cu poporul e altceva... Poporul inseamna neam si cine are neam nu-i singur. Oamenii din neam sunt ca frunzele vii: oricat de tare-ar bate vantul, frunzele stiu ca se pot sprijini strans unele de altele si ca doar astfel vor putea ramane pe ramul neamului - doar impreuna - si asta-i ceea ce le leaga cel mai mult; se cunosc, se recunosc si se sprijina unele pe celelalte. Ele stiu c-au fost si alte frunze pe ram mai inaintea lor si stiu ca dupa ele vor fi tot frunze sus pe ram - copacul nu moare odata cu uscarea frunzei! Si de-aia frunzele au respect pentru ramul lor...

     Neamul e precum stejarul: are un trunchi, ramuri si crengi si mai ales are radacini. Il tai de la pamant si el creste la loc. N-ai cum sa scoti complet un stejar din radacini. E prea adanc si prea ramificat si oricat ai cauta, tot mai raman radacinute capabile de a reface trunchiul gros al neamului. Si de aceea pamantul este esential pentru neam. Pamantul ii ofera sprijin, hrana si adapost. Pamantul este sfant, caci inauntrul lui sau la suprafata, pamantul produce de toate, dar nimeni inca n-a reusit ca sa produca pamant... Doar Bunul Dumnezeu!...

     Neamul are constiinta, iar constiinta inseamna memorie, caci memoria permite ca neamul sa aiba constiinta radacinilor adanc infipte in trecutul indepartat al neamului, a trunchiului  prezent si al frunzelor viitoare. Nu poti sa duci cu presul un neam intreg ci doar ceva din frunzele lui si doar pe acelea care si-au pierdut constiinta de neam.

     Neamul inseamna unire, iar unirea inseamna colaborare in vederea indeplinirii unui ideal de interes comun. Unde-si face loc virmele egoismului individualist, neamul se subrezeste: caruta la care pui caii sa traga aiurea fiecare pentru el, in toate partile, se rupe... Dar daca la caruta se inhama tot neamul ca unul singur, si trag cu totii in aceeasi directie, pe drumul bun, nimeni si nimic nu-i sta in cale!

     Un neam unit e in stare sa-si croiasca singur un destin caci neamul unit este puternic si cine-si croieste singur destinul se cheama ca e STAPAN, nu sluga ...

     Zilele trecute am intalnit un conational de prin Barlad, lucrator si el "cu carca" undeva prin nordul Italiei. S-a apropiat cu motostivuitorul sa-mi incarce un utilaj pe camion si "l-am mirosit" imediat ca-i de-al nostru.

     Si din una-n alta, am inceput si noi, cum fac romanii atunci cand se intalnesc pe-afara, sa mai schimbam cate-o sufleteasca de-a noastra:

- Cum merge treaba pe la voi? De cand esti aici? De unde esti de loc? Esti insurat? Ti-ai adus si familia? Ai copii? Cum merg la scoala? De cand n-ai mai fost pe-acasa? Ti-ai luat casa aici, sau stai cu chirie? Cat mai e chiria pe aici? Esti multumit? Ce spune sotia ta? Unde te simti acasa, aici sau in Romania? Te mai intorci in tara? Dar copiii tai? Cum speri ca o sa fie cand ai sa te-ntorci acasa? Crezi ca ai sa poti sa folosesti acolo, experienta muncii tale de-aici?
Ce crezi ca ai sa poti schimba cand ai sa te-ntorci?

     Si cand veni vorba de integrarea europeana, de globalizare, de iminenta disparitie a granitelor si de o posibila invazie din est sau din vest, "pasnica" sau violenta, cu inevitabila schimbare a stapanilor, a numelor de localitati, a limbii si-alte astfel de grozavii, mi-a spus oftand, dar foarte sigur pe el, cursiv si lin, cu glas taraganat, ca sa-mi dea timp ca sa pricep:

- Apoi deh, fratioare!... Eu sunt taran si stiu una si buna: ca m-am nascut si-am crescut pe-un petec de loc de pe pamantul asta, intr-un satuc pe buza unui deal impadurit, pe malul unui rau. Si pentru mine, locul ala-i sfant si nu se uita. Il stiu unde-i ... Si-l gasesc si cu ochii inchisi, fara harta si fara busola.
    Si nu ma-ntereseaza cum ii zice lumea azi,ca nici nu conteaza, dupa cum n-a contat cum i-a zis lumea nici ieri si nicicand de-a lungul vremii: ca i-au zis si Dacia si Moldova si-i zice astazi Romania... Numele s-a schimbat dar neamul nostru a ramas acelasi si a ramas acolo, pe pamantul ala. Marturie ne sunt mormintele parintilor si ale bunicilor nostri de pe deal!
    Si nici nu conteaza cine crede ca-l stapaneste. Multi au crezut ca sunt stapani acolo, da n-au stat mult. Nici turcii, nici tatarii, nici ungurii, nici lesii, nici rusii si nici nemtii... N-a rezistat niciunul! Nu i-a suferit pamantul!
    Ca pamantul ala-i recunoaste numai pe cei ce s-au nascut acolo, pe cei care i-au cutreierat padurile si i-au batut potecile in copilarie si doar pe cei ce l-au udat cu sudoarea fruntii la varsta barbatiei ii lasa sa-i culeaga rodul, caci aia sunt cu adevarat stapanii vesnici de acolo.       Si eu acolo m-am nascut, acolo am crescut, acolo am asudat si de acolo am cules rodul.           Acolo doar eu si cu ai mei suntem ingaduiti de locul ala sa-i fim cu-adevarat stapani.
    Si nimeni nu ma va putea impiedica sa ma intorc, cand voi voì sa ma intorc. Si-am sa ma-ntorc! Am sa ma-ntorc cu fruntea sus, in satul meu, la casa mea, in neamul meu, la locul meu! Am unde sa ma-ntorc, pentru ca eu nu mi-am vandut nici casa, nici pamantul si nici neamul ...


* Notă: Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău 
* Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model:

                                  "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Dupa noi, potopul...

de Remus Constantin Raclău
  
   Mai suntem încă în secolul vitezei - asta cred că era înainte de 2000 – sau l-am depăşit deja ?!... Nu mai ştiu!

     Ştiu însă că efectele binefăcătoare ale modernismului implementat pe scară largă în anii secolului al XX-lea sunt aceleaşi: toată lumea se grăbeşte – bine că-şi permite să o facă! – lumea s-a învăţat cu de toate, s-a învăţat să vrea de toate pentru că are totul la îndemână şi vrea totul repede! Imediat!

     Suntem bombardaţi cu oferte şi informaţii şi - Slavă Domnului – avem de unde alege! Nu prea sunt sigur dacă ştim să alegem, dar de ales, alegem... Avem tot ceea ce avem nevoie şi chiar cu mult peste !...

     Lumea produce. Şi dacă vrea să câştige, trebuie să şi vândă ceea ce produce. Şi producătorii ne vând încontinuu, astfel încât mai toţi dintre noi avem cam de toate. Şi cum sunt mulţi cei care produc, şi cum toţi vor să obţină profit, s-au gândit să că le-ar fi util să scurteze la maxim calea complicată a prezentării şi cunoaşterii produselor lor prin strategii si procedee specifice de marketing, de aşa manieră încât să declanşeze cât mai rapid în psihicul nostru decizia de a le cumpăra.

     Astfel, s-a declanşat o acerbă concurenţă între ei, în a căuta scurtături cât mai eficiente care să la confere întâietatea ajungerii directe la ochii, urechile, limba, pielea şi nasul nostru – la organele noastre de simţ!... Prea puţini se mai adresează acum creierului... E cam riscant si nici nu prea mai e timp de acesta!

     Şi-apoi e şi mai complicat să te adresezi raţionalului unei persoane – ar necesita cu mult mai multă competenţă în prezentări, în timpul cărora s-ar da naştere unui dialog cu multe întrebări care ar aştepta răspunsuri, pe care noi, consumatorii, ni le-am dori cât mai sincere, din care s-ar putea extrage adevărul, şi-abia după şi dacă, acest adevăr despre produsele propuse ne-ar convinge, şi doar dacă s-ar găsi în strictă concordanţă cu nevoile şi aspiraţiile noastre, atunci şi numai atunci s-ar declanşa, în mod perfect conştient, decizia noastră de cumpărare.

     Asta ar însemna să reziste pe piaţă doar producătorii care dovedesc maximă competenţă, şi care scot la vânzare doar produse utile şi de maximă calitate. Frumos, nu?  Bun. Şi ceilalţi?...

     Ceilalţi, adică cei mai puţin competenţi, mai puţin deschişi la dialog, cu produse mai puţin calitative, care nu reuşesc să satisfacă anumite necesităţi reale ale noastre şi care nici nu sunt în stare să creeze necesităţi reale noi, sunt “constrânşi” (de dorinţa lor de câştig –desigur) să adopte stratageme prin care să încerce să ne păcălească raţionalul, să-l scurtcircuiteze.

     Raţionamentul lor funcţionează cam aşa: dacă creierul nostru e bine închis în “cutiuţa” lui, neavând “biroul de public relations” deschis direct publicului “interesat” şi lucrează numai prin interpuşi – organele de simţ – care îi furnizează “informaţiile” în baza cărora mintea noastră (care-şi are “sediul” în creier) decide ce, cum şi cât să se consume pentru a ne satisface poftele, atunci, e cu mult mai eficient să te adresezi direct acestora - simţurilor, ca deh’... “până la Dumnezeu” – raţiunea din noi, “te mănâncă Sfinţii” – poftele noastre!...

     Şi-atunci, toată lumea ne stimulează direct simţurile, urmând ca acestea să “intervină” pe lângă “Maria Să” – Creierul şi să-i explice că ele au ales deja ceea ce le place şi  că e musai să şi aibă ceea ce-au ales... în caz contrar intrând în grevă fiziologică, prin exces de “apă” în gură şi tensiune ridicată - aducătoare de tremurici şi ameţeli!

     Totul se rezumă la a ni se prezenta efectele doar la nivel de simţuri. Toate reclamele se întrec în a ne povesti (şi nici nu vă daţi seama cât de potrivit este acest termen – a povesti - în situaţia de faţă, pentru că tocmai despre “poveşti” este vorba) cât de bine ne vom simţi dacă vom cumpăra produsul respectiv – cât e de gustos, de arătos, de moale şi de pufos, cât e de aromat şi de frumos mirositor, despre cât de repede se topeşte în gură (chiar nu ştiu la ce naiba ne mai trebuie dinţi!...), despre cât e de ieftin şi mai ales şi neapărat despre cât de repede ţi se va face poftă de a-l gusta din nou... şi din nou ... şi iar din nou ...

     Bineînţeles că acest tip de reclamă reprezintă o abordare cel puţin superficială, din moment ce se limitează doar la efectele imediate asupra simţurilor noastre, pe care produsele respective ni le agresează până la zăpăcire. Păi ce-aţi vrea să ne spună? Că ne umplu de E-uri, că n-au nici o valoare nutritivă, tocmai pentru ca – înşelaţi de gust şi de aromă - să le consumi în neştire?... Nimeni nu investeşte în consistenţa produsului, în satisfacerea profundă şi utilă a stării de saţietate, pentru că un om sătul nu mai consumă şi dacă nu mai consumă nu aduce profit...

     Am devenit precum căţeii lui Pavlov, salivăm profund la reclame superficiale! La amăgiri... Pentru că ce altceva e gustul fără saţ, decât o amăgire a stării de foame, care nu dispare – oprind consumul, ci doar se disipează în repetarea gestului de a ronţăi la nesfârşit, iar dacă rumegarea se produce în faţa televizorului, căderea în starea de transă de consum e garantată! Victoria simţurilor asupra stării de conştientizare e deplină iar succesul producătorilor – asigurat.

     Şi azi aşa, mâine-aşa, ne-am obişnuit treptat şi constant cu superficialitatea, astfel încât am devenit noi înşine atât de superficiali şi de dornici de senzaţii repede satisfăcute, că nici măcar nu mai sesizăm lipsa de consistenţă care ar trebui să ne facă să ne simţim sătui.

      Mai grav e că această superficialitate comportamentală ne copleşeşte şi se transferă în mod perfid şi inconştient la toate aspectele vieţii noastre cotidiene. Ne-am pierdut răbdarea şi vrem sadisfacţie imediată oricum, oricând, oriunde şi din orice. Am devenit dependenţi de sadisfacţii, exact precum dependenţii de droguri. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai gândim, nu ne mai interesează de nimeni şi de nimic, atâta timp cât noi personal avem asigurată o cale de sadisfacere imediată a nevoii de senzaţii – perfid şi inteligent întreţinute - “eu să fiu mulţumit, că restul lumii poate să şi crape, şi acum şi-n vecii vecilor - Amin!”
     
                                Cu alte cuvinte: “după noi, potopul”!...

Scris la Belfiore (di Verona) - 23.04.2015

* Notă: Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursă și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Un mic mâncător de rahat

     Eram printr-a şasea. Aveam doisprezece ani şi învăţam la “Liceul de Artă” din Bacău. Liceu..., vorba vine, căci după cum vă daţi seama, într-a şasea nu puteai fi decât în şcoala generală. Dar dac-aşa scria pe frontispiciul şcolii – “Liceu”, liceu îi ziceam şi eu şi toată lumea din oraş.

    Pe din-afară părea o şcoală normală, ca toate celelalte şcoli, dar dacă-i treceai pragul hotărât să-i desluşeşti misterul, ţi se explica cu amabilitate şi mândrie că titlul de “Liceu” se datora faptului că era o şcoală integrală care cuprindea ciclul primar, gimnazial şi liceal, iar denumirea profilului “de artă” – se justifica prin orele suplimentare de muzică şi arte plastice – efectuate în afara programei şcolare obişnuite.

    Aşaaa! Ziceam deci că eram printr-a şasea la “Liceul de Artă”. Şi după cum era regula pe vremurile alea, eram cu toţii pionieri. Mă făcuseră pionier într-a doua şi ţin minte că la timpul respectiv îmi fusese tare ciudă că nu mă făcuseră încă din prima serie, dar ... Ce să-i faci? Această onoare le era rezervată doar elevilor cei mai merituoşi, ori mie, la data aceea, încă nu mi se stârnise apetitul pentru învăţătură - chestie de gust şi stimulent, deşi la urma urmei, ştiţi foarte bine că “pofta vine mâncând”...

    Oricum, într-un târziu m-au făcut şi pe mine pionier (nu scăpa nimeni de asta) - în seria a doua, odată cu toate loazele din şcoală - şi arătam foarte bine cu toţii şi băieţii şi fetele: pantofi negri, pantaloni sau fuste negre, cămăşi albe cu emblema pe mâna stângă, atent apretate şi călcate de mămici grijulii, mândri nevoie mare de cravata roşie cu tricolor, de centura cafenie, de paftaua aurie cu emblema fistichie. Doar băştile cu insigna organizaţiei în frunte erau diferite: la băieţi negre - purtate şmechereşte pe o parte, ca să se vadă freză, iar la fete albe, purtate cu gingăşie peste părul legat cu fundiţe abundente, albe, roz sau bleu, de o parte şi de alta a capului. Tare mai eram frumoşi şi inimoşi !...

    Şi ca la orişice organizaţie care se respectă, se ţineau şi la pionieri alegeri. Şi ca să fie competiţia mai acerbă, se făceau alegeri în fiecare an.

    Copiii fiind, eram sinceri şi curaţi. Ştiam cu toţii care dintre colegii noştri meritau să ne fie comandanţi: cei mai buni la învăţătură, cei mai disciplinaţi şi cei mai cuminţi, buni colegi, săritori, pe care să te poţi baza la nevoie. Şi de cele mai multe ori era destul de dificil să alegi pe unii şi să-i laşi deoparte pe ceilalţi, pentru că, deşi pare greu de crezut, pe vremea aceea erau destui elevi cu astfel de calităţi, în fiecare clasă.

    Cum de se putea-ntâmpla o asemenea minunăţie? Simplu: pe-atunci nu erau nici calculatoare şi nici telefoane mobile, ca să nu mai vorbim despre i-phoane, i-poade sau alte “i”-uri, care-mai-de-care mai sofisticate şi mai costisitoare, iar la televizor aveam doar două ore de program pe zi, de la 8 la 10 seara. Astfel că, după ce ne săturam de bătut ţurca pe maidan, neavând altceva mai bun de făcut, puneam cu sârg în aplicare îndemnul lui Lenin: “învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi !”

    Ce plictisitoare ar mai fi fost acele vremuri pentru tinerii de azi ...

    Pionierii de atunci formau una dintre organizaţiile politice obligatorii ale copiilor pe timpul României Socialiste, celelalte două fiind: “Şoimii Patriei” – pentru copiii de grădiniţă şi “UTC”-iştii, pentru adolescenţii de vârstă liceală.

    Pionierii şi Uteciştii erau organizaţi ca la armată, înţoliţi scorţos în uniforme albastre, cu inevitabilele centuri la brâu şi băşti pe cap, şi trebuiau să participe în fiecare lună la un anumit număr de ore obligatorii de “P.T.A.P.” - Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei,.

 (Vezi - http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Pionierilor )

    În timpul acelor şedinţe de pregătire, ni se făcea o instrucţie militară de bază, atât teoretică, cât şi practică, pentru ca mai apoi, cel puţin o dată pe an, să participăm cu entuziasm şi nerăbdare, la şedinţe de trageri în poligon, cu arme adevărate, adaptate vârstei, ceva mai reduse ca putere şi mărime decât cele de război ale adulţilor.

    Această organizare de tip militar, uniforma, adunările în careu şi deplasările cadenţate în formaţii, trasul cu puşca şi răcnitul comenzilor, făceau ca alegerea în oricare dintre funcţiile de comandant de grupă, detaşament sau unitate să fie considerată o adevărată cinste, căci nu era de ici de colo să poţi răcni comenzi colegilor tăi, pe care aceştia să le execute întocmai şi la timp, sub ameninţarea acordării de calificative slabe şi a unor sancţiuni ruşinoase.

    De regulă, fiecare clasă avea cam treizeci şi cinci, treizeci şi şase de elevi, care formau împreună un detaşament de pionieri, împărţit de regulă în trei grupe aproximativ egale de copii şi în consecinţă, în fiecare clasă erau disponibile patru “demnităţi”: o funcţie de “comandant de detaşament” şi trei de “comandant de grupă”, recunoscuţi şi diferenţiaţi de pionierii “de rând” prin şnurul de comandant: galben – pentru cel de detaşament şi roşu – pentru comandanţii de grupe, agăţate cu un fel de laţuri, la unul din capete de epoletul stâng iar cu celălalt de nasturele de la buzunarul stâng de la piept, în timp ce doi ciucurei erau lăsaţi strategic să bălăngăne fudul, pe piept.

     Bine... Mai erau şi şnururile de culoare albastră – pentru “comandantul de unitate”, şi bleu (albastru deschis) – pentru “locţiitorul” acestuia, dar astea erau “lucruri sfinte”, pentru care se cerea ca pe lângă meritele deosebite de care aţi luat deja la cunoştinţă, să fii neam cumva cu vre-un Dumnezeu ceva, ca să te făleşti cu aşa o chestie pe umăr.

     A fi “Comandant de Unitate” de Pionieri, sau chiar şi “Locţiitor” al acestuia, era onoarea “supremă” în special pentru că la adunările de unitate unde, pe lângă toţi elevii şcolii - reuniţi pe detaşamente şi ordonaţi în careu - participau şi mai toţi profesorii din şcoală, fiecare în faţa clasei la care era diriginte - ţi se făcea cinstea de a sta în mijlocul curţii, în faţa careului, împreună doar cu directorul coordonator.

     Acum vă daţi seama ce sentiment de mândrie te încerca să-i vezi pe toţi profesorii aliniaţi în faţa ta şi să-i ai în subordine pe toţi comandanţii de detaşamente - fie ei băieţi sau fete - de la toate clasele din şcoală, pe care să-i chemi în văzul tuturor în pas de defilare la raport, să-ţi dea “Salut voios de pionier!”, după care tu să le dai liber la activităţi şi tot tu să fii acela care să le ordoni să le-nceteze. Păi cum să nu fii admirat de fete şi invidiat de toţi băieţii pentru toate astea...

    Aşa că ce mi-am zis eu mie, într-o bună zi din clasa-şasea (şi cu asta vă readuc aminte că aşa am început povestioara asta):

-      “Băi frati! Ce-ar fi sâ mă fac şî eu comandant?

-      Cum sâ ti faci băi? Sîngur? Da’ ci-i şcoala ta? Pi moşîia lu’ tac’tu? - vorbeam eu cu mine – v-aţi prins, nu? Şi cum nu m-auzea nimeni, îmi permiteam să fiu şi moldovean şi dur şi-autocritic !

-       Uiţ’ că tre’ sâ ti votezî turma? Şî ca sâ ajiunji la vot, uiţ câ tre’ sâ ti propunâ cariva?”

-      Băi... Votat-ni-votat, propus-ni-propus, ni-am pus în cap s-ajiung şăf, şî şâf am s-ajiung! Ai-s’ vez’: Co-man-dant!...

-      Ai-s’ vez’ pi dracu’! Câ dacâ nu ti propuni niminea, nim’nea nu ti voteazâ; şî dacâ nu ti voteazâ nimeni, din cot ai-s vez’ tu şăfi-i !...

-      Ei... Las’ câ dacâ m-apuc di cloşit, tre’ sâ-mi vii mi-i vrio idei, n-ave’ tu grijâ !... Ţ-am zîs: “co-man-dant” ! Ai-s’ vez’ !...”

     Şi-am văzut! C-am fost hotărât! Cum credeţi că s-a-ntâmplat minunea asta? Simplu : eram eu mic, dar aveam de pe atunci hambiţii mari – “manca-m-ar mama” !...

    Mama ?... Mama lucra la “Alimentara”. Pe vremea aia, o mamă care lucra la “Alimentara” era o adevărată comoară la casa omului. Şi cum eu eram pe deplin conştient de atu-ul ăsta, eram şi absolut foarte  hotărât să-l folosesc.

    Cum Ceauşescu-şi pusese-n gând să plătească toate datoriile externe ale României, mai toată producţia ţării mergea la export. Şi cum nici măcar produsele alimentare nu făceau excepţie, consecinţa era că rafturile magazinelor erau cam veşnic goale: cum se aducea ceva, cum se vindea ! Instantaneu !

    Îmi aduc aminte de parc-ar fi fost ieri: toată pensionărimea din cartier era pe post de agent de informaţii. Şi cum servici n-aveau, stăteau cu ochii pe “Alimentară”, ca pe butelie (care nu ştiţi ce-nseamnă aia – “a sta cu ochii pe ceva ca pe butelie”, întrebaţi-vă bunicii, că părinţii dacă n-au peste patruzeci de ani s-ar putea nici ei să nu prea ştie !) Şi de cum apărea furgonul cu inscripţia “Alimente” în spatele “Alimentarei”, cum se forma coada în faţă. Instantaneu ! De cele mai multe ori nici nu se ştia ce se aducea...

      Şi vreţi să vă spun ceva? Nici nu conta !... Pe furgon scria “Alimente” şi asta era de ajuns; indiferent ce alimente se aduceau, era sigur nevoie de ele, căci frigiderele din apartamentele noastre ajunseseră pe post de mobilier decorativ – nimeni n-apuca să mai depoziteze nimic în ele: tot ce intra pe uşă, ajungea direct în oală... Vă spun eu că am văzut cozi enorme chiar şi la pufuleţi... La lapte, de exemplu, se stătea la coadă de pe la trei-patru dimineaţa, ca niciodată nu se aducea destul şi care-avea copii de biberon, stăteau de nevoie săracii şi după ce lăsau latele-acasă plecau direct la servici...

     Eheeeei, ce vremuri !... Ce cozi !... Ce solidaritate între “codaşi”: cei din spate ţineau în braţe copiii celor din faţă care ajungeau la tejghea, ca să aibă mâinile libere să poată băga comorile-n sacoşe (ca deh’: “Dumnezeu dădea, dar nu le bagă şi-n traistă, nu ?...”), îşi ţineau rândul unii la alţii dacă aveau cumva între timp treburi urgente de rezolvat în altă parte, unii stăteau la câte două-trei cozi simultan: şi la Alimentară, şi la “Aprozar” şi la “Gospodina” (şi iar vă invit să vă întrebaţi bunicii ce-s alea!)... îşi împrumutau sacoşele, scăunelele... Cum care scaunele? Băi da’ voi nimic nu ştiţi – copii capitalişti crescuţi în puf şi-n abundenţă - scăunelele alea de stat la coadă, păi ce credeaţi că pe-atunci era aşa tot la fel de uşor să-ţi faci cumpărăturile ca şi-n zilele noastre: te duci cu căruciorul pe rotile până în faţa raftului şi-ţi iei cu mânuţa ta tot ce-ţi trebuie? Ei, aşi !...        Marfa ţi-o dădea vânzătorul sau vânzătoarea, la o singură tejghea şi trebuia cântărită, ambalată şi plătită şi să mai dea şi restul... Şi asta cerea timp. De aia, cine avea un pensionar în familie, era un adevărat privilegiat. Se împrumutau pensionarii – contra cost sau servicii , bineînţeles – chiar şi la vecini.

    Vă spuneam că era penurie de orice şi că noi, copii fiind, duceam dorul în special la dulciuri. Când ni se aducea câte ceva dulce acasă, era sărbătoare ! Şi să nu credeţi că era aceeaşi diversificare ca cea din zilele noastre. Nooo! Nici pe departe şi nu cred să fi fost vorba de lipsă de imaginaţie ci de austeritate. Trebuia să facem cu toţii sacrificii ca să ne plătim datoria externă, urmând ca mai apoi să trăim bine (nu ştiu pe unde şi de la cine, mi se pare c-am mai auzit eu, acu’ recent sloganul ăsta?...)

    Aşaaa! Şi cum vă ziceam eram printr-a şasea la “Liceul de Artă” şi eram hotărât să fiu ales într-o funcţie “oficială”. Într-o funcţie de comandă: să fiu şi eu un comandant acolo, cât de mic, da’ să mă salute colegii “în poziţie de drepţi”, să mă admire fetele şi să mă invidieze “supuşii”! Dar cum pentru a fi comandant trebuia să fii ales, şi cum pentru a fi ales trebuia să te propună cineva, m-am gândit să mă auto-propun eu însumi, la unul dintre colegi, pe care-l ştiam mai sensibil la anumite “argumente”...

    Colegul pe care “pusesem geana”, pe lângă faptul că era pofticios din cale-afară, era şi un “afacerist” notoriu. Bine... Acum trebuie să recunosc că termenul de afacerist e ceva cam pretenţios, atât pentru persoana în cauză cât şi pentru vremurile acelea, dar mai ales pentru nivelul şi valoarea “tranzacţiilor”, aşa că aş spune mai degrabă că era cam pomanagiu...

    Pleşcarul în cauză se numea – şi se mai numeşte încă – Victor şi vă jur că n-are nimic de-a face cu anumite personaje publice din ziua de azi. Vă daţi seama că numele de familie nu pot ca să vi-l spun, că mă dă în judecată - că nu mai ştie lumea de glumă în ziua de azi şi una-două, te şi dă în judecată, să te scurgă de “parai”... Sau de euroi, sau de sterline, sau ... În fine!... Să te jumulească !

    Aşa că o să-i inventez un nume de familie. Şi cum pe bunică-mea o chema Dănilă, o să-i zic Dănilă Victor, aşa ... din spirit de autocritic şi de autoironie: că dacă e să fac mişto de cineva, să fac de mine însumi şi de ai mei. Na !... E bine-aşa?

    Zis şi făcut! M-am dus cu drag la şcoală şi-n timpul primei ore, ţinând cont că Dănilă îmi era un foarte bun coleg ... de bancă, în timp ce tovarăşa profesoară îşi depăna cu pasiune amintirile profesionale, fără a reuşi însă să ne stârnească interesul şi nici măcar atenţia, l-am abordat şoptit - direct, discret şi “profesional”:

-      Victore, îţi place rahatul ?

-      Ai ? (V-am spus eu că era un băiat foarte direct şi eficient, da’ nu m-aţi crezut !)

-      Am !

-      Cât vrei ?

-      Ieftin. Nu-mi trebuie bani.

-      S-a făcut !

-      Nu vrei să ştii ce vreau în schimb ?

-      Nu contează. Dacă nu vrei bani, sunt de acord cu orice ! (în zilele noastre nu s-ar fi hazardat nimeni să dea un asemenea răspuns, dar pe atunci eram senini şi curaţi ...)

-      OK ! Îţi spun în pauză, să nu se prindă profa’ că n-avem treabă cu ce ne ciripeşte ea acolo...

-      Laaasă, băăă, pauza !... Zi-mi acu’ că mor de poftă ! În pauză îmi dai rahatu’ şi-l şi mănânc, ca să fim eficienţi !

-      Nţ !... Întâi îmi faci un serviciu, şi după aia ... vine rahatu’ !

-      Hai, mă, ce dracu’, nu mă ştii ! Când ţi-am promis ceva, la mine vorba-i vorba ! (unul dintre puţinii “Victor” pe care-i ştiu, care nu minte...).

-      OK ! Atunci şi la mine rahatu-i rahat !

-      Bun ! Zi ce vrei să fac!

-      Auzi, Victore, ştii că azi avem alegeri pe clasă pentru pionieri ...

-      Da, şi ?

-      Vreau să mă propui ...

-      Eşti diliu ? Cine dracu’ te alege pe tine comandant de detaşament?

-      Diliu eşti tu ! Cin’ ţi-a zis că vreau detaşamentu’ ? Mă propui la grupă!

-      Da’ şi în grupă sunt vreo doi – trei care-s mai buni decât tine...

-      Păi eu de ce-ţi dau rahat ! Ca să mă vezi mai bun decât toţi şi să le explici şi lor chestia asta...

-      ... Că mi-ai dat rahat să te propun ?

-      Ba, eşti prost sau te faci ? Cum să le spui că ţi-am dat rahat ? Le spui că după părerea ta, eu sunt cel mai potrivit pentru funcţia de comandant de grupă, că aici, fiind vorba de instrucţie militară, nu trebuie neapărat să fie ales cel mai bun la învăţătură, ci acela care-i mai bun la militărie: unul care are cel mai bun raport dintre forţa fizică, deşteptăciune şi tărie-n glas. Ăilalţi doi-trei de care ai zis tu, îs numa’ deştepţi, că dacă te faci înspre ei, cad jos fără să mai fie nevoie să-i mai şi atingi măcar, ori la armată se cere om cu greutate, cu fulgere în ochi, trăsnet în pumn şi tunet în voce - să bage spaima-n inamic, înţelegi ?

-      Băi, eşti dat dracu’ !... Uite că la asta nu m-am gândit... P’faii!...  Fie şi numai pentru argumentaţia asta şi chiar ai merita să ne fii comandant de grupă. Ba ... dacă extindem raţionamentul, mă gândesc că ai putea fi bun chiar şi de detaşament, că şi Gabriel deşi e tobă de carte şi-i spirt la inteligenţă, ca fizic e sfrijit rău de tot: ne mănâncă inamicu’ de vii şi dacă-i mai aude şi vocea aia piţigăiată, batjocură pe el ca pe prostu’ satului...

-      Lasa, mă, că-l protejăm noi ! Ş-apoi, dacă mă propui la detaşament ar putea să bată la ochi şi să bănuiască vreunul că mă propui numai pentru că suntem colegi de bancă.

-      Deci, la grupă !

-      La grupă !

-      Da’ rahatu’ tot îl dai !

-      Bineînţeles. Şi la mine vorba-i tot vorbă !

-      Cât ?

-      Cât, ce ?

-      Cât rahat dai, fraiere ?

-      Aaa ! Un sfert de kil. Sigilat !...

-      Cutie, sau ţiplă ?

-      Are importanţă ?

-      Are! Estetic ...

-      Hai, dă-te dracu’ !

-      Ha, ha, ha !... Ai pus botu’ fraiere. Băăă ! Rahat să fie, că-l mănânc şi din hârtie igienică !

-      Nu-i nevoie. E la cutie! Douăsutecincizeci de grame, sigilat.

-      Bate palma !

-      Ia de-aici !... şi fără să ne dăm seama, ne-am plesnit palmele unul altuia cu atâta entuziasm, de-a răsunat toată sala de clasă...

-      Eeei şi voi, mai copii ! E drept că-i captivant ce vă povestesc eu aici, se trezi şi profa’ vorbind, dar ... să nu exagerăm cu aplauzele !...

     Mai nucă-n perete ca asta... mai rar ! Şi eu credeam c-o să ne pofteasc-afară...

          Urmarea ?

Eu am ajuns “Comandant de grupă” iar Victoraş al meu a mâncat de unul singur tot rahatul... din cutie !

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"