Lucian “Magnificul”

Autor: Raclău Remus Constantin

Pe când eram “mare patron” şi-aveam printre altele şi-un “jaf de camion”, aveam (după cum mi se părea şi normal pentru un întreprinzător din România care se respectă) şi-un şofer care să-l conducă. Bine... am avut de-a lungul timpului, mai mulţi, da’ pe ăsta, de care vreau musai să vă povestesc, îl chema (şi cred că-l mai cheamă şi azi, că nu dădea semne c-ar vrea “să dea colţu’ ” prematur) Lucian. Lucian “B”! Nu-i dau numele precis şi-ntreg c-ar fi-n stare prostu’ să mă dea în judecată. Şi-apoi i-ar fi şi jenă lui nevastă-sa (bună prietenă şi fostă colegă cu nevastă-mea) să mai dea ochii cu noi când şi dacă ne-om mai vedea, dac-ar afla ce-a făcut bărbat-su, înainte de a pleca de la noi. (Noi, adică eu şi cu frate’miu).

Aşaaa!... Şi după cum vă spuneam, imediat ce am făcut eroarea (puteam să scriu foarte bine acest cuvânt şi cu “o” iniţial în loc de “e”, căci ar fi fost absolut justificat) de a cumpăra (de n-aş mai fi făcut-o!...) un “Saviem”, la mâna a doua (“mâna a doua” e un mod de-a zice, pentru că după cum funcţiona şi arăta, cred că mâinile care l-au deţinut înaintea mea au fost cel puţin o duzină...) şi cum nici eu, nici frate-miu n-aveam nici permis de camion şi nici disponibilitatea mentală de a ne urca în calitate de proprietari la volanul unui vehicul utilitar (mama ei de fudulie!!!), am dat sfoară-n ţară că angajăm şofer...

Vestea “bună” s-a răspândit cu viteza sunetului printre rudele, prietenii şi cunoscuţii noștri, așa că chiar de a doua zi au început să ne calce pragul “pretendenţii”... Toţi piloşi, recomandaţi, însoţiţi şi susţinuţi de persoane apropiate nouă şi aflate în afara oricărei bănuieli tendenţioase: “făcătorii de bine”!

Ne-am dat seama imediat că modul nostru de abordare a problemei (de a avea un şofer) a fost complet eronat: “pe cine dracu’ să refuzi şi mai ales pe ce motiv ca să nu se supere binevoitorul care “le-a pus o vorbă bună” tocmai în urechile noastre şi le-a promis “stai liniştit, că se face”!... 
La naiba să ne ia de zgârciţi: cred c-ar fi fost de o mie de ori mai bine să fi dat şi noi, ca tot omu’ cu nevoi, un anunţ “anonim” în ziar. Ar fi venit cine-ar fi venit, şi-am fi ales pe cine-am fi ales şi gata! Fără tam-tam, fără circ şi fără balamuc.

Odată intraţi în “biroul” (a se citi “în cuşca de lemn” cu un raft, o masă şi două scaune) din depozitul nostru de băuturi, afişând pe feţele lor un surâs larg şi plin de putere de convingere, recomandanţii ne luau la sigur:

- Băieţi, am auzit c-aveți nevoie di-un şofer? Uite... M-am dat peste cap (neapărat) şi vi l-am adus!!!... Ăsta e!... Mulţumiţi?

Mulţumiţi, nemulţumiţi, ce mai puteam să spunem!...

- Mulţumiţi, nea’ Fanică! Da’ ia spune: aţi adus şi un CV?

- Si-vi? Ce-i ăla dom’le? (am omis să vă spun că asta era prin ’93 şi încă nu-şi intrase lumea în pâine cu chestii de-astea capitalistice... “Mea culpa”!)

- Ei... CV-ul este un fel de autobiografie, nea’ Fanică, da’ se referă numa’ la partea de studii şi de experienţă profesională...

- Păi ... bine, măi băieţi (eu aveam douăzeci şi şapte de ani şi frate-miu cu vreo trei mai puţini – eram încă “băieţi”!), da’... dacă vi l-am adus eu ... mai trebuie de-astea? E băiat bun, zău, garantez eu!...

Ce puteam să mai facem: îi ţineam puţin de vorbă, măcar cât să ne facem o părere şi-i promiteam că ne gândim, că...

- Uite, nea’ Fanică! Îţi spun sincer că nu m-am gândit c-ai să vii tocmai matale şi tocmai cu nepotu’ lu matale! Chestia e că, fiind vorba de relaţia noastră, n-aş vrea să te superi pe noi, aşa că trebuie să-ţi spun de la început că ... (şi-aici începea “îmbrobodeala”, că nu ştiam cum să-i spunem că nepotu’ nu corespunde şi să-l facem să renunţe, fără să se supere) - postu’ e cam “naşpa”: cam e şi de hămălit - că trebuie să meargă singur după marfă; e şi gestiune - e de umblat şi cu bani, mulţi; e de mers des cu bani în delegaţii (pe vremea aia se plătea totul “cash”) şi e cam periculos; ... iar camionul e ăsta care se vede: vechi, lipsit de confort şi necesită des reparaţii şi întreţinere: cred că tre’ să stea mai mult pe sub camion, decât la volan!... Acu’ pe nepotu’ matale îl văd: e băiat finuţ şi n-aş vrea să mă înjure, că nu i-am spus. Și-ți dai seama că nici în ziar nu puteam să scriem așa ceva. Nu-i de el postu’ ăsta, zău!  Băiatu' cred că merită ceva mai bun!...

Şi-aşa cu ăsta şi cam tot aşa şi cu alţii, până a venit Lucian... Lucian “B”, cu nevastă-sa, cu cea mai tare recomandare: de la nevastă-mea!!! Mai refuză, dacă-ţi dă mâna!... Mai ales că ne şi cunoşteam şi că ne-am şi vizitat de vreo două-trei ori.

Haideţi c-am glumit! Am glumit, pentru că soţul prietenei neveste-mii, nici nu era de refuzat!

Lucian era şofer profesionist în toată puterea cuvântului: fiu de şofer profesionist la rândul său, pasionat de volan până la manie - avea toate gradele la permisul de conducere, inclusiv pentru autobuze - avea o experienţă de mai bine de zece ani, era isteţ, îngrijit, voinicuţ şi prezentabil (făcea faţă la delegaţii fără nici un fel de problemă) ştia mecanică cel puţin cât să nu rămână-n drum cu camionul, avea relaţii peste tot, cunoştea cel puţin jumătate din şoferii profesionişti din tot judeţul şi absolut pe toţi agenţii de circulaţie. Ce mai ... angajatul ideal!

Hiba lui? Fudulia!... Mai-mai, c-ar fi venit la serviciu în costum cu cravată - ca la nuntă! Și-avea o atitudine la volan de parc-ar fi fost șoferul personal pe Rolls Royce-ul vreunui Lord, și nu pe-un jaf de Saviem: corpul drept, țanțoș și rigid, cu mișcări precise, lente și largi, cu fața gravă, cu capul dat ușor pe spate și bărbia întinsă-n față, cu privirea aceea flegmatică specifică aroganților de profesie și ... Da!...  Şi-ar mai fi şi be-(hîc, pardon!)-uturica – hîc! Dar... asta este: perfecţiunea în lumea de astăzi e cam greu și de găsit, dară-mi-te de atins! Şi-apoi, atâta timp cât nu bea în timpul serviciului, chestia asta nu deranjează pe nimeni. Omul era profesionist şi ştia că o cursă se termină atunci când camionul e descărcat, iar camionul parcat în curtea sediului! Ce face omul în timpul său liber... îl priveşte: banii lui, maţele lui, capul lui, şi gata!...

L-am angajat, spre bucuria Mihaelei - nevastă-sa şi satisfacţia Violetei - nevastă-mea, pe care a trebuit să o scot la restaurant drept recompensă că mi-a recomandat pe cea mai validă persoană care s-a prezentat la selecţie! Are fler şi intuiţie bună nevastă-mea, că doară de aia m-a luat de bărbat!!!...

Nu pot să zic că nu am fost mulţumit de Lucian. Lucian “B”!...

A fost întotdeauna punctual, corect şi muncitor, iar pentru asta noi l-am tratat mereu cu maxim respect. Ca profesionist pot să spun că şi-a meritat din plin salariul, cuantificat la un nivel mediu superior pe piaţa muncii din Bacăul acelor vremuri, perfect adaptat, echilibrat şi potrivit cu volumul de muncă, cu responsabilitatea şi cu timpul petrecut la serviciu.

Bineînţeles că descrierea postului făcută mai sus era o exagerare, menită a-i alunga pe indezirabili fără a răni orgoliile recomandanţilor acestora, rude, prieteni sau cunoştinţe apropiate. În ceea ce priveşte hămăleala, şoferii noştri au fost însoţiţi mereu de un manipulant, a cărui sarcină era aceea de a încărca şi descărca camionul în timp ce şoferul se odihnea în cabină pentru cursa de retur; gestiunea se limita la plata mărfii cu valijoara de bani, cu bancnotele numărate şi legate de noi în fîşicuri ca-n filme (sau mai precis ca la bancă), pericolul se limita la urcarea şi coborârea corectă pe treptele camionului ca să nu se împiedice cu geanta “Diplomat” şi să umple strada de bani, că doară la noi nu e chiar “Vestul Sălbatic” să te asalteze bandiţii din mersul maşinii ori din fuga calului, iar camionul, aşa vechi cum era el, îşi făcea conştiincios datoria, ducându-l totuşi la atelier, la solicitarea şoferului, ori de câte ori a considerat acesta că era nevoie pentru intervenţii mai complexe!...

Într-o “bună” zi, domnul Lucian, pe care-l alintam respectuos cu “Luci”, a venit şi ne-a spus:

- Băieţi, (era cu vreo 2-3 ani mai mare decât mine, eram “prieteni” şi-i permiteam), îmi pare rău, dar trebuie să vă anunţ că de luna viitoare plec de la voi! Iese tata la pensie de la Autogară şi a aranjat cu şefii să-mi predea mie autobuzul lui pentru curse regulate intra-judeţene!

- Bine, Luci, ai decis deja, sau se mai poate face ceva? Că dacă e vorba de salariu, ţinând cont că suntem mulţumiţi de tine, se mai poate discuta!

- N-avem ce să mai discutăm, Remus, că nu-ncape comparaţie.

- Au!... E chiar aşa de grav? Au ăştia de la IJTA (“Întreprinderea Judeţeană de Transporturi Auto”) salariile aşa de mari, încât să nu putem noi să ne permitem să ţinem pasul cu piaţa? (ce naiv eram...)

- Nooo, Remus, ce spui tu acolo? Nu de salariu e vorba, ci de “ciubuc”! Păi, salariul e mai mult de formă, că eu m-aş duce acolo să lucrez şi fără salariu, numai să mă lase să-mi scot singur ciubucul!

- Pe bune!... Şi cum poţi fi atât de sigur de ciubucul ăsta? (Sfântă naivitate!!!)

- Ha, ha, ha!... Remus, da’ abia ţi-am spus că-i iau locul lu’ tata! Autobuzul e acelaşi, traseele sunt aceleaşi, călătorii sunt aceeaşi! Merg pe cărarea bătătorită de tata: el şi-a format pleşcarii şi mi-i pasează mie – cui nu-i convine să plătească numa’ juma’ de cursă cu condiţia să nu mai ceară bilet?... ‘Ai, ia spune!

- Deh, măi Luciane, ştiu eu ce să mai zic? Da’ şefii, nu fac scandal că-s încasările prea mici? Nu se sesizează cu nu-s eficiente cursele?

- Ba cum să nu! Da cui nu-i convine să tacă şi să-nghită plicul cu şpagă la fiecare sfârşit de săptămână... Aşa... ca să-i tihnească week-endu’, lui şi la toată familia lui!... C-acolo nu-i patron ca aici la voi. E întreprindere de stat.

- Cât o mai fi!

- Eeei, cât o mai fi!... Auzi la el! Îţi spun eu: mereu o să fie aşa, că doar nu stă nimeni la curu’ meu să-mi numere câţi urcă şi câţi coboară din autobuz prin fiecare sat de pe traseu! Bă-hă-hăi, Remus, băi! Ni’c, nu ştii: treaba merge ca unsă de ani de zile, băi! Aşa se trăieşte pe lumea asta, băi: “o mână spală pe alta şi-amândouă obrazul”, băi , aşa să ştii! De la voi când am să văd eu ciubuc? La “Paştele Cailor”poate, că sticlele voastre n-au nevoie de bilet de călătorie şi le mai şi număraţi pe lăzi la sosire! Asta e, băieţi: pe tren, necăjiţii au noroc de naş, iar pe autobuz, de şofer şi toată lumea-i mulţumită!...

- Bine, Luci, cum spui tu, că dacă lucrurile stau aşa cum ni le-ai descris tu, e clar că suntem afară de pe piaţă cu salariul pe care putem noi să ţi-l oferim. Asta e! Ăsta-i specificul nostru: la noi, nu-i loc de ciubuc! Ok, fă o cerere şi de azi te considerăm în preaviz!

- Mai trebuie şi cerere, n-am vorbit deja?

- Ba am vorbit, Luci, dar vorba nu se coase la dosar! Vorba e între oameni, iar hârtiile scrise sunt pentru autorităţi. Eu trebuie să am o justificare pentru faptul că nu mai lucrezi la noi. Şi-apoi, în baza cererii de încetare a contractului de muncă, trebuie să-ţi facem şi lichidarea, să ţi se calculeze toate drepturile: salariu, diferenţa de concediu... mă rog, tot ceea ce-i de calculat şi de dat!

- Bine! Dacă trebuie neapărat, o pun pe Mihaela să-mi facă ea cererea, că eu n-am timp...

Chestia urâtă pe lumea asta e că sunt oameni şi oameni. Este o vorbă care zice că oamenii sunt de trei feluri: “oameni buni, oameni răi şi... şoferi”! Adică aceştia din urmă formează o categorie umană “aparte”, greu de catalogat, din pricina atitudinilor si a comportamentelor greu de anticipat!

Cât a mai lucrat la noi, dată fiind situaţia de a avea asigurată o alternativă cu mult mai apetisantă financiar, Luci s-a transformat complet, la 180°. Era de nerecunoscut: arogant, morocănos, comenta şi bombănea tot timpul, n-a mai pus mâna să ajute pe nimeni, cu nimic, n-a mai pus o cârpă pe camion să-l şteargă măcar în cabina lui, dară-mi-te să-l întreţină aşa cum ar fi trebuit s-o facă zilnic. Imaginea banilor ce aveau să plouă asupra lui din ciubucurile grase (făcute prin complicitatea generalizată pe traseul călători/şofer/şef de coloană/contabil şef/director) precum şi nerăbdarea de a-şi lua caimacul în primire la noul loc de muncă l-au orbit şi l-au înrăit irecuperabil: simţea că-şi pierde vremea şi că se sufocă, în timpul pe care-l mai avea de stat la noi...

În ultima zi, nici n-a mai venit la serviciu. M-a sunat Mihaela şi, încurcată şi-a cerut scuze, bolmojind ceva cum că l-ar fi chemat mai devreme la Autogară şi că va trece el la sfârşitul programului să-şi ia ciocanul, patentul şi furtunul de aer de la camion. Celelalte lucruri şi le luase deja. Noroc că-l angajasem deja pe nea’ Vasile (prin anunţ la ziar şi selecţie pe bază de CV), pe care l-am băgat deja în pâine cu o zi mai devreme, faţă de cum era prevăzut (a lucrat apoi cu noi mai bine de şapte ani).

Seara, a venit şi Lucian... “Domnul Lucian B.”!... Ţeapăn de beat (mă îndoiesc că venea de la serviciu, dar asta deja nu mai era treaba mea! A intrat pe uşa depozitului şi, fără să salute, mi-a spus direct:

- Am venit după scule şi furtun.

Eu stivuiam nişte marfă cu Cristi, manipulantul nostru.

- Bine, Luci, hai să ţi le dau, că ţi le-am pregătit deja!

- Adu-le aici, afară...

Şi a ieşit din depozit, fără să mai aştepte confirmarea, la fel de cum intrase: fără nici un protocol.

Venise pe jos (pe atunci n-avea maşină, şi-a luat ulterior, probabil din ciubucurile grase de pe autobuz ... dar asta-i treaba lui. A lui şi-a altora care nu-şi fac datoria în jurul lui!). Era îmbrăcat elegant, spălat-călcat-apretat (Mihaela, săraca!) tuns-ras-frezat!

A coborât de pe rampa luminată şi s-a oprit în zona semi-întunecoasă din curte cu faţa spre depozit, cu picioarele uşor depărtate şi cu mâinile-n şolduri, la circa cinci metri de scara acestuia, balansându-se uşor faţă-spate, sub efectul clar al alcoolului. Când am ieşit pe rampă mi-au atras imediat atenţia atât atitudinea cât şi comportamentul acestuia, pe care le-am interpretat intuitiv ca fiind ceva mai mult decât arogante: erau de-a dreptul sfidătoare cu tentă agresiv-provocatoare. Aşa că am decis să fiu prudent.

Am coborât treptele şi am înaintat spre el vorbindu-i cu prietenie:

- Uite, Luci, sculele le ai aici în sacoşă, iar furtunul ţi l-a încolăcit Cristi şi ţi l-a legat frumos.

I le-am întins cu ambele mâini. Lucian a întins mâinile să le ia, a simulat că le apucă şi când le-am dat drumul, le-a lăsat să cadă ducând brusc ambele mâini în lateral, de o parte şi de alta a corpului, într-un gest ostentativ însoţit de un surâs provocator în colţurile gurii, reproşându-mi pe un ton batjocuritor:

- Ce faci, bă? Mi le arunci în faţă? Aşa ţi le-am dat eu? Ia-le de jos imediat şi dă-mi-le aşa cum se dau!

Am practicat vreo câţiva anişori ceva arte marţiale şi am intrat instinctiv în “Zanshin” ( o stare vibrantă de veghe ascuţită – pregătit să fac faţă la orice): am intuit că voia să mă aplec pentru a mă lovi pentru început cu piciorul în faţă...

I-am spus pe ton liniştit şi împăciuitor, dar ferm:

- Lucică, Lucică!... De ce nu vrei tu să fii băiat de treabă aşa cum te ştiu eu dintotdeauna şi să încheiem relaţia noastră cu prietenie, aşa cum am început-o?

- Pentru că vrea să-ţi dau în bot, de-aia!...

- Da’ de ce, Lucică, cu ce te-am supărat?

- Cu ce m-ai supărat? Că te dai mare, bă’, cu asta m-ai supărat... Că te crezi mare şef... Că-mi zice mie nevastă-mea acasă să fiu ascultător la servici... Adicăăă... am ajuns eu zilele astea, băi, să-mi dai tu ordine mie?... Să-mi spui tu mie ce să fac?... De faţă cu toată lumea?... Să vadă toţi cum tu zici şi eu fac? Băăă...

Şi s-a aruncat cu furie înspre mine, încercând să-mi “telefoneze una”, cu gesturi largi, ca “din fundul grădinii”!

Am făcut iute un pas de eschivă cu piruetă în lateral, lăsându-l să-și descarce energia în gol... Avântul necontrolat aproape că l-a făcut să-și piardă echilibrul:

- Uşurel, Lucică, c-ai să te umpli de praf!... (În momente de astea nu prea îţi pasă de cacofonii!)

Mişcarea bruscă - prea bruscă pentru starea lui - l-a ameţit şi mai tare! A scuturat din cap şi nu-nţelegea cum de mă mai aude vorbind şi mai ales, de ce mă aude vorbind din spate şi nu de jos! S-a întors spre mine şi până să-şi revină din ameţeală, a considerat oportun să mai tragă niţel de timp şi să-i mai dea puţin cu “abureala”:

- Băăăă, Remus, bă! Nu te pune cu şoferii, bă, că ăştia-s dracu’ pe pământ!

N-am mai rezistat şi l-am apostrofat (tinereţea, bat-o vina...):

- Da!... Atuncea ia mai du-te tu la dracu’ să te ia, de beţivan ce ești, cu şoferia ta cu tot, că văd c-o cauți cu lumânarea! Ia, ia-ţi naibii sculele şi furtunul ăla de jos şi “marş acasă” la nevastă-ta, băi nesimţitule, că n-aş vrea să-mi reproşeze careva mâine-poimâine că te-am prins beat mangă şi c-am profitat ca să te bat! Tu nu vezi că de-abia te ţii pe picioare, băi tolomacule! Du-te dracu’-acasă că te-aşteaptă copchiii şi nevastă-ta-ntreg...

Şi-am dat să plec...

Lucian se clătina pe picioare ca un zăbăuc și mă privea cu privirile-ncețoșate... Dar din gură, era încă ”tare”:

- Să mă baţi, tu, pe mine, băi?... Băăă!... Nu te pune cu şoferii, bă! Eu atât îţi spun!...

Și s-a îndreptat din nou amenințător spre mine. De data asta n-am mai dat înapoi și l-am înfruntat deschis, cu o atitudine ce nu mai lăsa loc nici de replică, nici de interpretări:

- Foarte bine! Mi-ai spus. Acu’ eşti mulţumit? Poţi să pleci... Şi mai las-o baltă cu şoferia asta a ta, băi fudulu’ lui Peşte! Ce mare sculă cu basculă ai ajuns şi tu, băi, de când eşti şofer? Ştii ceva, măi nărodule: jumătate din ţara asta are permis de conducere; oricine poate să fie şofer, băi, auzi? Numai să vrea! N-are lumea bani de camioane sau de autobuze că dac-ar avea ar fi cu toţii profesionişti. Şi să-ţi fie ruşine, băi nesimţitule! Du-te naibii acasă şi ascunde-te, nenorocitule ce ești! Te-am angajat acu' un an, când ai venit cu coada-ntre picioare că n-aveaţi servici nici tu nici nevastă-ta. Ţi-am oferit posibilitatea să-ți câștigi o pâine în tot timpul ăsta şi drept mulţumire acu' la plecare sari la bătaie? Ai tăcut ca un vierme cât n-aveai alternativă şi-acuma, când ai scăpat la furat, ragi ca un taur, măi ameţitule? Du-te naibii acasă, şi când te'i trezi, vino să stăm de vorbă, ca de la bărbat la bărbat, „vorbim”...  cum vrei tu! Da’ vino treaz, că beat n-am ce să fac cu tine!...

Am crezut că l-am potolit, că stătuse şi mă ascultase ca la televizor, dar de cum m-am întors şi-am dat să plec, s-a repezit iar ca descreieratul înspre mine. N-a mai apucat să facă mulţi paşi, că a sărit Cristi de pe rampă şi l-a luat în braţe:

- Băi, Luciane, eşti prost? Ce dracu’ ai, mă? ! Hai cu mine să te duc acasă, că nu prea mai ştii ce-i cu tine...

- Nu merg, Cristi, că-s nervos! Nu plec până nu-l bat!...

- Bine, Luci! Da' hai să-ți ducem sculele acasă și-ai să te-ntorci tu mâine ca să-l bați! În seara asta lasă-l că-i ...

Şi nici nu ştiu ce i-a mai zis că nu m-a mai interesat. Am intrat în depozit să-mi închei socotelile pe ziua aceea şi-am închis uşa după mine. Când am ieşit, dispăruseră amândoi. Mi-a zis Cristi a doua zi, că-l dusese până la ultima intersecţie înainte de casă, ca să fie sigur că nu-l calcă vreo maşină.

De atunci, deşi locuim în acelaşi oraş nu l-am mai văzut niciodată pe “Domnul” Lucian... Nu-i nici un bai, că nici nu-i duc dorul...

Ironia sorţii: după nici zece ani, ca o confirmare a celor afirmate la nervi, de mine, atât eu însumi, cât şi fratele meu, lucrăm în Italia ca şoferi profesionişti. Şi ori de câte ori am câte-o problemă mai spinoasă la serviciu, când mă supără cineva mai tare, merg repede și caut o oglindă: mă uit ca să verific dacă nu cumva mi-au crescut ceva cornițe, pentru că fizic, nu prea mă simt deloc ca-aș fi cumva vreun „drac pe-acest pământ” !...


11-12 August 2015 / Faenza - Italia

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Colind pentru straini...

Romanii de "afara" n-au uitat de unde au plecat, Ba mai mult decat atat, le "explica" si strainilor din tarile gazda, pe viu,in fiecare an si cu fiecare ocazie, cine suntem si de unde venim...

Romanii colinda Perugia (Italia) impreuna cu preotul Radu

YOUTUBE.COM

• 
  

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Iubirea de moşie - 1

de Raclău Remus Constantin

     Asistăm cu toţii la o stare generalizată de apatie socială generalizată, izvorâtă din dezamăgirile abătute în cascadă peste viaţa românilor, dezamăgiri care-şi au rădăcinile în înşelarea repetată a aşteptărilor ce decurgeau nu doar din promisiunile electorale dar şi din logica bunului simţ şi-a progresului socio-uman.

     La orice schimbare de regim pe care o consimt, oamenii se aşteaptă cu optimism la ceva mai bun, la ceva mai bine. Şi când acest bine nu vine o dată ... şi nu vine a doua oară ... şi nu vine ... şi iar nu vine, oricât de multe schimbări se petrec, ţi se strecoară în suflet şi-n minte, aşa ... ca o umbră de îndoială mai întâi, şi cu fiecare nouă dezamăgire, din ce în ce mai convingător, gândul înfiorător că acest bine s-ar putea să nu mai vină...

     Şi nu-nţelegi de ce, pentru că răspunsul iese din orice tipar al logicii şi al bunului simţ. Tu personal îţi faci corect datoria, atât la serviciu cât şi în societate; prietenii şi toţi cei din jurul tău, la fel; autorităţile, par a funcţiona ca-ntotdeauna, dar… ceva nu-I în rregulă. Observi stupefiat că orice-ai face, orice-ai spune, pe oricine-ai vota şi oricât de ilogic ar părea, lucrurile şi stările merg din ce în ce mai prost.

     Domnule, înţeleg: se greşeşte o dată. Ok! Suntem oameni şi suntem supuşi greşelii. “A greşi e omeneşte!” Se poate ÎNTÂMPLA!

     Dar apoi vezi că imediat se mai greşeşte o dată, şi se greşeşte de două ori, se greşeşte azi, se greşeşte şi mâine, şi observi că „se greşeşte” în continuu, şi mai ales observi cu disperare ca între două “greşeli” nu prea mai încape nici un lucru bun! Şi dacă totuşi apare câte unul, pe ici pe colo, par simple picături ce se pierd în oceanul de ne-bine… Greşeli, greşeli şi iar greşeli, pe toată linia!... Şi-atunci ţi se strecoară în suflet o urmă de îndoială: “Dar, DACĂ NU-S GREŞELI ?... Dar, dacă nu sunt simple întâmplări?”

     Căci oricât de prost ar fi unul şi oricât de nepriceput şi de neatent ar fi el, nu se poate să nu facă şi ceva bun... Chiar şi fără să vrea. Şi-atunci te-apucă disperarea... Şi-ncerci să intervii: te agiţi, încerci să te implici, să te faci prezent, să dai sfaturi, să explici, să ... Degeaba! Nimeni nu te bagă în seamă; nimănui nu-i pasă de tine! Şi-atunci te apucă furia şi-ncepi să strigi, să ţipi, să urli ... Degeaba!... Nimeni nu te-aude, nimeni nu te vede, nimeni nu te-nţelege, pe nimeni nu interesează ceea ce vrei tu şi ceea ce ai tu de spus... Şi te doare... Şi te doare mai ales când observi că nu vine nimeni alături de tine... Ţipi şi te agiţi ca prostu’, de unu singur!

     Şi-ncerci din nou, şi iar din nou, până oboseşti! Totul e în zadar, de parc-ai fi singur pe lume...

     Şi-atunci te apucă scârba!... Te-apucă scârba, şi-i dai dracului pe toţi! Îi dai dracului pe toţi şi te laşi păgubaş de toate! Ţi se face lehamite şi te-ntrebi: “Cum dracu’ s-a ajuns la asta? Unde, când, şi mai ales cu ce ai greşit, tu personal? Şi-apoi te-ntrebi din nou: unde, când, şi mai ales cu ce am greşit, noi - ca neam, noi - ca popor, noi - ca ţară?... Unde ni-s rudele? Unde ne sunt prietenii? Unde sunt oamenii acestui “brav popor”?... Suntem sau nu, o naţie? Formăm sau nu, un popor? Merităm să trăim bine şi noi? Ştim să cerem asta? Suntem sau nu, dispuşi să facem ceva concret pentru noi? Pentru noi, ca neam, ca ţară, ca popor! Merităm sau nu şi noi, respect? Şi în final: “Merităm sau nu, s-avem o ţară?”

     Mai e cineva lucid în ţara asta? Mai e cineva capabil să iasă din starea narcotică de narcisism (“noi suntem cei mai buni, cei mai frumoşi şi mai deştepţi, cei mai mari şi cei mai tari”)? Mai suportă cineva din ţara asta să audă adevărul? Mai e cineva suficient de cinstit cu el însuşi şi cu neamul său, ca să recunoască că nu suntem perfecţi, că nu suntem aşa cum ne credem şi că nu suntem nici măcar aşa cum ar trebui sa fim, ca neam?  Mai e cineva suficient de cinstit ca să recunoască faptul că AVEM PROBLEME?...

      Principala noastră problemă e lipsa de unitate! Lipsa de unitate vine din lipsa de încredere! Lipsa de încredere vine din lipsa bunăvoinţei de a comunica; lipsa bunăvoinţei de a comunica vine din fudulie (fudulia e varianta mai incultă a aroganţei), iar aroganţa vine din egoism! Din egoism, din sentimentul neghiob c-am fi, fiecare dintre noi în parte – “buricul pământului” şi mai ales din nepăsare... (Iaca nu mai pot eu, de Gheorghe!... Iaca nu mai pot eu, de Ion, de Vasile, de Dumitru sau de Radu, nu mai pot eu de Mihai, de Irina, de Ileana, şi de ... toţi ceilalţi ! Iaca nu mai pot eu de restul lumii !...

     Îi tot hulim pe ţigani... Aţi încercat vreodată să vă luaţi de-un ţigan care v-a “deranjat” la buzunare, pe nevăzute sau pe nesimţite, în public? V-a mers?... Aaa, nu? De ce?... Aşa-i c-au sărit cu toţii ca unul ca să-l apere pe-al lor? Vinovat, nevinovat, nu se-ntreabă niciodată nimeni dintre ei, nimic de genul ăsta! La nevoie îşi sar în ajutor unul altuia şi gata. Şi deşi ei sunt doar câţiva, iară noi o ţară-ntreagă, reuşesc întotdeauna prin unitate să plece liniştiţi cu furtişagul spre o altă victimă “majoritară”?

      I s-a-ntâmplat lui taică-meu, om bătrân, acu’ vreo câţiva ani, în Piaţă la Bacău... Şi deşi a simţit când l-au uşurat cu lama de borsetul din sacoşă, deşi l-a văzut pe hoţ, când a încercat să pună mâna pe el ca să-l reţină, au tăbărât cioatcă pe el, l-au trântit la pământ şi-oleacă de nu l-au băgat în spital... Cât îi trebuie unui moşulic de şapte-şcinci de ani?... Românii?... Au întors cu toţii capetele în cealaltă parte şi şi-au văzut cu toţii, fiecare de treaba lui, bucuroşi că nu-I întreabă nimeni nimic şi pe ei: “Bine că nu mi se-ntâmplă mie! Nu mai pot eu de-un “hodorog de moşneag”! Dă-l în mă-sa!... Ce dacă i-au luat pensia?”

    Poate că e un comportament „sănătos” să „nu te bagi unde nu-ţi fierbe oala”... Dar într-o zi ai să-mbătrâneşti şi tu şi s-ar putea să fii tu în locul tatei...

   Colac peste pupăză, când s-a dus la Poliţia Pieţei să reclame, l-au luat la mişto:

-         Ce-ai moşule? Zici că ţi-au luat banii? Cine? Aha... Ia, adă-l încoa’ la mine, să vezi ce-i fac!!!...

Şi când le-a atras atenţia că asta e de datoria lor, au continuat cu batjocura:

-         Moşule, am impresia că nu ţi-e bine! Cum adică e de datoria mea? Ce eu pot să stau după curu’ fiecăruia să vă păzesc, că voi umblaţi ca zăbăucii cu banii la vedere ziua-n amiaza mare în piaţă, la-nghesuială? De ce umbli cu bani la tine? Ţi i-au luat că i-ai avut! Zi mersi că au avut ce să-ţi ia, că sunt alţii care şi-ar dori să aibă ăştia ce să le ia, da’ n-au... Aşa că, ia vezi-ţi matale de drum şi nu mai umbla fleaura prin oraş! Şi lasă-te de reclamaţii că n-avem noi timp de prostii din astea; avem noi alte treburi, mai importante de făcut pe-aici, prin piaţă!...

 05 August 2015 / Firenze

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Eu, tata, copiii mei si averea ...

Autor: Remus Constantin Raclău


                            Motto: "Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
                                             Decât un nume adunat pe o carte"...
                                                                                             (Testament - de Tudor Arghezi)


Taică-meu are 80 de ierni... 

Şi nu spun ierni doar pentru că-i născut în februarie - adică spre sfârşitul iernii, ci pentru că n-a avut o viaţă tocmai uşoară.
Orfan de la doi ani de tată şi de la opt de mamă, a fost crescut de surori şi "valorificat" la maxim de cumnaţi - Dumnezeu să-i ierte! Că s-au dus cu toţii şi cu toatele!... 

Trimis la şcoală la oraş la 14 ani (a se citi: au scăpat de el, de a-l mai hrăni, îmbrăca şi adăposti, că le crescuseră şi lor copiii şi le cam ocupa din spaţiu...) a învăţat meserie prin ucenicie la locul de muncă prin "Şcoală Profesională a DGRM" - Direcţia Generală a Rezervelor de Muncă - unde s-a calificat ca lăcătuş mecanic; angajat la nici 17 ani în fabrică, "luat pe sus" ca deţinut politic la 23 de ani, i-au forţat nevasta să divorţeze pentru a-i confisca jumătatea lui din bruma lor de "avere" şi eliberat prin decretul de amnistie din '64, după şase ani şi jumătate de "Deltă", apoi imediat ce s-a reintegrat în muncă, s-a reinsurat, de data asta cu mama şi-am apărut eu...

Bunicu' era un fel de ştab de partid la nivel local: era "cadru contabil" pe funcţie de Preşedinte de C.A.P. şi când a aflat că şi-a măritat fata (că el a măritat-o pe mama, obligată să-l ia pe tata pentru "buletinul de oraş" şi nicidecum din dragoste - de unde atâta dragoste: tata avea 30 de ani şi mama 16...) cu un "puşcăriaş" şi mai ales că a fost "politic", a înnebunit: îşi risca şi funcţia şi poziţia socială, aşa că s-a urcat în camionul CAP-ului cu o gaşcă de cooperatori vânjoşi şi s-a dus la Bacău să-şi recupereze fata şi zestrea...

Numai că pe lângă zestre mai eram şi eu... Aşa că pân' la urmă, la insistenţele mamei căreia începuse să-i placă la oraş şi a rudelor bunicii care insistau pe ideea că "nu-i bine să crească băiatu' fără tată" s-a înduplecat şi i-a permis fetei şi nepotului "subsemnat" să-şi recupereze soţul, respectiv tatăl. 

Urmarea?

    Foarte previzibilă şi inevitabilă, pe vremea aceea: funcţia de Preşedinte a zburat de la bunicu' către un consătean cu origine socială sănătoasă şi fără trădători în familie... Şi represaliile nu s-au limitat la atât: au urmat o serie de retrogradări în lanţ: din marele şef al CAP-ului a ajuns simplu contabil, apoi simplu magazioner, apoi şi mai simplu muncitor cu coasa şi cu sapa... ca la început!

Urmarea?

Un lanţ întreg de reproşuri reciproce şi o duşmănie neîmpăcată de-a lungul întregii vieţi:

- M-ai minţit şi mi-ai ascuns adevărul, nu ne-ai spus că ai fost însurat şi puşcăriaş, ne-ai nenorocit pe viaţă şi pe mine şi pe fi'că-mea!

- Mi-ai smuls de lângă mine nevasta şi copilul, mi-ai luat zestrea pe care mi-ai promis-o pentru buletinul de oraş...

Şi tot aşa, la fiecare mică neînţelegere, se dezgropau toţi morţii şi se puneau pe tapet toate argumentele cu vorbe grele, scrâşnite rar şi apăsat, ca să se priceapă...

Toată viaţa tata a avut de suferit de pe urma "greşelii" din tinereţe: era chemat mereu şi regulat "să dea cu subsemnatul" la Securitate, i s-au blocat toate posibilele avansări (şi-ar fi dorit şi ar fi meritat s-ajungă Maistru, c-avea mintea brici când venea vorba de tehnică - are două brevete de inovator şi unul de invenţie - dar... n-a fost chip! Trebuia să stea cuminte în colţul lui de atelier, să muncească ca un "erou al muncii socialiste" şi să reflecteze la binefacerile regimului popular!

Singura mângâiere, în afară de noi, cei doi băieţi ai săi, a fost ieşirea la pensie anticipată şi acordarea unei indemnizaţii lunare de fost deţinut politic.

Acum stă la ţară şi cum n-are altceva mai bun de făcut, părăsit fizic de noi, cei doi unici fii ai săi - emigraţi în Italia cu nurorile sale şi cu toţi nepoţii săi - lumina ochilor din cap - munceşte la câmp şi în grădină, îndârjit ca un "erou al muncii capitaliste"! Şi când îl sunăm îl simţim veşnic obosit şi resemnat:

- Ce să fac, tată, cu munca... Ca asta nu se termină niciodată! Dacă suntem singuri, numa' eu şi mă-ta, cine să aibă grijă de toate?... De păsări, de grădină, de vie, de câmp... Am început să le mai lăsăm... Că dacă te-ai potrivi, ai cădea-n brânci, că-i treabă multă şi nu-i nimeni ca să ne ajute... Nici cu bani nu mai găseşti, tată, că ni s-a împuţinat lumea... Ăi mai bătrâni s-au dus, pe deal... Ăi mai tineri prin Italia şi Spania... Şi ăştia de-au mai rămas, au nişte mofturi în cap de-ţi vine să mori, nu alta, măcar aşa-om scăpa de toate !...

Şi eu îi spun întotdeauna:

- Tată!... Ia-o mai uşurel, că n-ai să moşteneşti matale pământul, după cum nimeni n-o să-l moştenească!... Acu'... ştii şi matale: ai înmormântat doi părinţi, doi socri, pe toate cele şase surori ale matale cu soţii lor cu tot. Şaisprezece înmormântări în total... Vreau să te-ntreb ceva: din toţi cei care s-au dus... a luat cineva ceva cu el?...

 Mai lasă-le naibii pe toate, c-aveţi cu ce trăi! Daţi câmpu' în arendă, daţi şi via, daţi şi-o parte din grădină, daţi tot ceea ce nu puteţi lucra! Daţi la alţii care au putere de muncă şi-ar vrea să lucreze dar n-au ce şi n-au unde... Păstraţi numa' cât vă trebuie ca să aveţi cele de trebuinţă pentru voi. La ce atâta muncă? Copchii de crescut sau de însurat nu mai aveţi, datorii n-aveţi, întreţinere la bloc nu plătiţi şi mai aveţi şi grădina. Împreună aveţi o pensie frumoasă! Lucraţi cât să vă mai mişcaţi şi voi ca să n-anchilozaţi şi faceţi numai cât puteţi, ca să aveţi şi voi o ocupaţie, de plictiseală şi de plăcere, şi când nu mai puteţi, plătiţi pe cineva să facă cât să completeze nevoile voastre...

Iar el îmi răspunde mai mereu:

- Cui să-i dai, tată, cui să-i dai? Nu ţi-am spus că nu prea mai ai la cine să apelezi!...

- Nu ai, nu ai şi gata! Le laşi pârloagă pe toate şi gata...

- Cum să le laşi, tată! Mă doare sufletu' că-i pământu' nostru şi-am muncit pentru el, şi-acu' să-l las pârloagă? Îi păcat, tată, şi te mai şi râde lumea...

- Ei, acu' doar n-o să mori pe câmp, ca să nu te râdă lumea!... 

- Ei, nu-i vorba de asta... Da' avem şi noi ambiţia noastră de oameni. De oameni gospodari! Vrem şi noi să lăsăm ceva în urma noastră. Să vă lăsăm vouă şi la nepoţi: când 'or veni pe-aici să zică: uite dom'le, asta-i de la bunicu' Petrică şi de la bunica Licuţa. Dacă murim noi, voi nu mai aveţi la ce veni pe-aici! Aşa că vă lăsăm pamântu' şi casa, ca să nu uitaţi nici voi de unde-aţi plecat şi ca s-aveţi şi voi unde vă întoarce, ferească Dumnezeu de vreun necaz!...

- Lasă, tată, nu-ţi fă matale griji pentru noi, că, mulţumim lui Dumnezeu, suntem bine amândoi. Şi noi şi nevestele şi copiii noştri. Cea mai mare avere pe care ne-aţi dat-o şi matale şi mama, a fost grija pe care aţi avut-o de noi cât am fost mici: nu ne-a lipsit niciodată nimic, am avut un acoperiş deasupra capului - călduţ şi confortabil, de mâncat şi de îmbrăcat am avut întotdeauna tot ce-a fost mai bun şi tot ce s-a putut, un bănuţ de ieşit în oraş l-am avut întotdeauna, toate vacanţele le-am petrecut la ţară, la aer curat şi-n libertate, un sfat bun şi-o vorbă bună nu ne-au lipsit niciodată,  ne-aţi educat şi ne-aţi purtat prin şcoli, aţi avut mereu grijă de sănătatea noastră ... ce ne-am fi putut dori mai mult?

- Ei, tată, eu ştiu că poate că se putea şi mai bine şi mai mult, da'... aste-au fost vremurile !...

- Tată, săru'mâna! Îţi spun eu, c-a fost bine!... Am avut o copilărie frumoasă, liberă, sigură şi îndestulată! Îţi spun cu mâna pe inimă c-a fost perfect!... Mai mult de-atât nu se putea. Pentru noi, a fost raiul pe pământ!... Măcar de-ar avea şi copiii noştri libertatea şi siguranţa pe care am avut-o noi!

- Da, tată, mulţumesc pentru recunoştinţă, da' eu tot vreau să mai muncesc oleacă, să vă las ceva moştenire şi vouă şi la nepoţi!

- Tată, te rog să mă asculţi!... Da' să mă asculţi bine, ca-am să-ţi spun sincer şi cinstit: nu ne trebuie nimic! Avem de toate! A dat Dumnezeu de suntem sănătoşi, ne-am terminat şcolile cu bine, avem meserii frumoase şi bănoase, ne-ai învăţat băieţi strângători, organizaţi şi gospodari ... avem tot ce ne trebuie, îţi garantez asta. Trăim decent şi asta ni-i destul! Nu ne trebuie lux şi nici fanfaroneală, ca noi trăim pentru noi şi nu de ochii lumii!...
Cât despre moştenire, îţi spun cinstit: al meu e ceea ce-am făcut eu cu mâinile şi cu capul meu. Atât! Nu ne trebuie nimic mai mult. Aşa-i corect!

Dormim aşa cum ne-am aşternut, trăim aşa cum ne-am învrednicit! Dacă vrem mai mult o să muncim mai mult şi o să ne organizăm mai bine, şi-atât! Noi trăim pentru noi şi ar fi timpul şi cazul ca să mai trăiţi şi voi, pentru voi. Ca pentru noi aţi trăit destul! Gata! Trăiţi-vă viaţa! Măcar acu' pe ultima sută de metri - ar fi frumos să pot să spun: "măcar acu' pe ultima sută de ani"!... Doamne-ajută!... 

Mâncaţi bine, beţi ceea ce vă place, odihniţi-vă când şi cât vreţi, fără nici o grijă, că n-aveţi nici o obligaţie faţă de nimeni, cântaţi, dansaţi, uitaţi-vă la ce vă place şi la ceea ce vă face bine... Şi măcar o dată pe an, "puneţi-vă palma-n fund" şi plecaţi şi voi hai-hui prin ţară. Mai vedeţi şi voi lumea. Mergeţi în vreo staţiune, mergeţi la Băi, la Felix sau la Herculane, că-s bune pentru oase! Şi mai veniţi şi la noi. Italia e la două ore de avion de voi... Aţi mai fost şi-aţi văzut că-i comod şi rapid. veniţi să vedeţi cum ne-am aranjat şi poate vă mai trece de dor şi de supărare!

- Ei, tată, şi mâine-aş veni, da' ce mă fac cu puii, cu câinii şi cu mâţele? Cine să le aibă grijă cât 'om fi la voi?

- Băi, tată! Ori veniţi pe rând, ori lăsaţi cheia de la magazie la vreun vecin să le dea zilnic tainul... 

- Bine, tată! Mă bucur de ceea ce mi-ai spus şi să faceţi şi voi pentru copiii voştri, măcar atât cât am făcut şi noi pentru voi, copiii noştri! C-acu' vremurile-s mai înaintate şi pretenţiile-s mai mari!

- Ba să-şi mai pună pofta-n cui tată, cine are pretenţii! Eu la copiii mei le-am spus verde-n faţă: "Copilaşii tatei! Cea mai mare avere pentru voi, sunteţi voi înşivă! Voi cu tot ceea ce-aţi acumulat ca deprinderi şi cunoştinţe; voi cu tot ceea ce veţi şti să faceţi şi cum vă va duce mintea să vă descurcaţi în viaţă!

 V-am făcut - cu mama voastră, desigur, că doar nu v-am făcut din lut, că nu-s Dumnezeu - v-am crescut, v-am educat (şi lumea zice c-am făcut-o bine) am avut amândoi grijă să nu vă lipsească nimic din ceea ce vă este necesar, după cum nici nouă nu ne-a lipsit niciodată, nimic din ceea ce ne-a fost necesar: fără răsfăţ, fără mofturi şi mai ales fără fiţe şi fără figuri...

 V-am purtat în şcoli şi am trăit, că tot românul cumsecade, o bună bucată de viaţa făcând sacrificii pentru voi. Şi o să facem tot posibilul să vă ajutăm în continuare, până când o să fiţi în stare voi singuri să fiţi pe picioarele voastre şi până când o să începeţi să vă acumulaţi voi înşivă "averea voastră". Căci adevărata avere în viaţă e cea pe care ţi-o faci tu singur !

Moştenirea înseamnă bani nemunciţi şi avere nemeritată. 

Da, da!... Vă spun eu, drept: că cine le primeşte n-are nici un merit. E meritul exclusiv al părinţilor care le lasă: ei au muncit, ei au adunat, pe ei i-a dus mintea şi ei au făcut sacrificii cu folos... Banul nemuncit n-are valoare pentru cine-l ţine-n palmă: uşor l-a primit, uşor îl cheltuie... Nu-l doare mâna şi nu-l doare sufletul, că nu ştie cu cât chin şi cu câtă sudoare a fost făcut şi astfel e şi uşor de prostit...

De cealaltă parte, copilul care a muncit transpiră când trebuie să dea un ban... Îl trec toate sudorile mai ceva decât atunci când l-a făcut! Îi tremură mâna şi-i tremură carnea pe el, la gândul c-ar putea să-l risipească fără rost şi să trebuiască s-o ia iar de la capăt... E greu să-l păcăleşti, pentru că ştie câtă muncă trebuie pentru orice. Cine munceşte, bine chibzuieşte şi doar acela cunoaşte adevărata valoare a banilor şi a tuturor lucrurilor care se pot cumpăra cu ei.

- Cu alte cuvinte, dragii mei copii, vă las pe voi, drept moştenire, vouă!...

Şi-apoi, după ce ne-om fi îndeplinit menirea, când 'oi fi moşneag, dar încă în putere, mi-oi lua şi eu "băbuţa" mea şi 'om pleca amândoi, singurei, să ne trăim a doua tinereţe, aşa cum ne-am promis pe când eram doi tinerei frumoşi şi fără obligaţii...

Hai să trăiţi şi să trăim!...

25-26 iunie 2015 / Perugia


Note Blog "Nostalgie despre bunul simţ":
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursă și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere!

Cu stimă - Remus Constantin Raclău

* Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi.

- Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model:

                                                 "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Tara fara hotar

De Remus Constantin Raclău 
   
 Daca stai mai mult "afara" iti dezvolti un simt suplimentar: o intuitie infailibila in a-i descoperi pe cei de-acelasi neam cu tine, de parca sangele ti s-ar fi imbibat cu amprenta locului de bastina, iradiind in jur caldura unei aure identitare. Dar asta nu functioneaza cu toata lumea! Nu, pentru ca nu toti au acest privilegiu de a primi in sine matricea neamului si a pamantului.

     O tara are intre granitele ei un popor si o populatie.

     Unii ar putea sa zica ca-i tot una. S-o creada ei! Aia-s din populatie, nu-s din popor; traiesc ca frunzele moarte desprinse de ram - le bate vantul cum vrea el - n-au radacina neamului in suflet; nu simt nimic pentru pamant, nu simt nimic pentru cei din jurul lor; nu simt nimic pentru trecut si n-au nici o speranta pentru viitor; nu recunosc pe nimeni si nimic si prin urmare nimeni si nimic nu-i recunoaste; sunt usor influentabili si influentati pe nesimtite, fara a fi capabili de a-si impune in ori-si-care fel vointa;  traiesc insingurati si suspendati, fara ca macar sa-si dea seama ce-i cu ei; se plang tot timpul de toti si de toate, cersind pomana unei vieti de imbuibare si nu-nteleg ca daca vrei sa ai, trebuie ca mai intai sa dai. Sa dai  mai intai din ceea ce esti si abia mai pe urma din ceea ce ai!
     Populatia n-a fost, nu este si nu va fi in veci capabila de schimbari, pentru ca cei care-o compun nu sunt capabili sa se schimbe nici macar pe ei. Ei doar urmeaza cursul unei vieti trasate de altii, caci nu-s in stare sa si-l faca singuri! Intr-un cuvant, cand spui populatie, spui SLUGI !

     Cu poporul e altceva... Poporul inseamna neam si cine are neam nu-i singur. Oamenii din neam sunt ca frunzele vii: oricat de tare-ar bate vantul, frunzele stiu ca se pot sprijini strans unele de altele si ca doar astfel vor putea ramane pe ramul neamului - doar impreuna - si asta-i ceea ce le leaga cel mai mult; se cunosc, se recunosc si se sprijina unele pe celelalte. Ele stiu c-au fost si alte frunze pe ram mai inaintea lor si stiu ca dupa ele vor fi tot frunze sus pe ram - copacul nu moare odata cu uscarea frunzei! Si de-aia frunzele au respect pentru ramul lor...

     Neamul e precum stejarul: are un trunchi, ramuri si crengi si mai ales are radacini. Il tai de la pamant si el creste la loc. N-ai cum sa scoti complet un stejar din radacini. E prea adanc si prea ramificat si oricat ai cauta, tot mai raman radacinute capabile de a reface trunchiul gros al neamului. Si de aceea pamantul este esential pentru neam. Pamantul ii ofera sprijin, hrana si adapost. Pamantul este sfant, caci inauntrul lui sau la suprafata, pamantul produce de toate, dar nimeni inca n-a reusit ca sa produca pamant... Doar Bunul Dumnezeu!...

     Neamul are constiinta, iar constiinta inseamna memorie, caci memoria permite ca neamul sa aiba constiinta radacinilor adanc infipte in trecutul indepartat al neamului, a trunchiului  prezent si al frunzelor viitoare. Nu poti sa duci cu presul un neam intreg ci doar ceva din frunzele lui si doar pe acelea care si-au pierdut constiinta de neam.

     Neamul inseamna unire, iar unirea inseamna colaborare in vederea indeplinirii unui ideal de interes comun. Unde-si face loc virmele egoismului individualist, neamul se subrezeste: caruta la care pui caii sa traga aiurea fiecare pentru el, in toate partile, se rupe... Dar daca la caruta se inhama tot neamul ca unul singur, si trag cu totii in aceeasi directie, pe drumul bun, nimeni si nimic nu-i sta in cale!

     Un neam unit e in stare sa-si croiasca singur un destin caci neamul unit este puternic si cine-si croieste singur destinul se cheama ca e STAPAN, nu sluga ...

     Zilele trecute am intalnit un conational de prin Barlad, lucrator si el "cu carca" undeva prin nordul Italiei. S-a apropiat cu motostivuitorul sa-mi incarce un utilaj pe camion si "l-am mirosit" imediat ca-i de-al nostru.

     Si din una-n alta, am inceput si noi, cum fac romanii atunci cand se intalnesc pe-afara, sa mai schimbam cate-o sufleteasca de-a noastra:

- Cum merge treaba pe la voi? De cand esti aici? De unde esti de loc? Esti insurat? Ti-ai adus si familia? Ai copii? Cum merg la scoala? De cand n-ai mai fost pe-acasa? Ti-ai luat casa aici, sau stai cu chirie? Cat mai e chiria pe aici? Esti multumit? Ce spune sotia ta? Unde te simti acasa, aici sau in Romania? Te mai intorci in tara? Dar copiii tai? Cum speri ca o sa fie cand ai sa te-ntorci acasa? Crezi ca ai sa poti sa folosesti acolo, experienta muncii tale de-aici?
Ce crezi ca ai sa poti schimba cand ai sa te-ntorci?

     Si cand veni vorba de integrarea europeana, de globalizare, de iminenta disparitie a granitelor si de o posibila invazie din est sau din vest, "pasnica" sau violenta, cu inevitabila schimbare a stapanilor, a numelor de localitati, a limbii si-alte astfel de grozavii, mi-a spus oftand, dar foarte sigur pe el, cursiv si lin, cu glas taraganat, ca sa-mi dea timp ca sa pricep:

- Apoi deh, fratioare!... Eu sunt taran si stiu una si buna: ca m-am nascut si-am crescut pe-un petec de loc de pe pamantul asta, intr-un satuc pe buza unui deal impadurit, pe malul unui rau. Si pentru mine, locul ala-i sfant si nu se uita. Il stiu unde-i ... Si-l gasesc si cu ochii inchisi, fara harta si fara busola.
    Si nu ma-ntereseaza cum ii zice lumea azi,ca nici nu conteaza, dupa cum n-a contat cum i-a zis lumea nici ieri si nicicand de-a lungul vremii: ca i-au zis si Dacia si Moldova si-i zice astazi Romania... Numele s-a schimbat dar neamul nostru a ramas acelasi si a ramas acolo, pe pamantul ala. Marturie ne sunt mormintele parintilor si ale bunicilor nostri de pe deal!
    Si nici nu conteaza cine crede ca-l stapaneste. Multi au crezut ca sunt stapani acolo, da n-au stat mult. Nici turcii, nici tatarii, nici ungurii, nici lesii, nici rusii si nici nemtii... N-a rezistat niciunul! Nu i-a suferit pamantul!
    Ca pamantul ala-i recunoaste numai pe cei ce s-au nascut acolo, pe cei care i-au cutreierat padurile si i-au batut potecile in copilarie si doar pe cei ce l-au udat cu sudoarea fruntii la varsta barbatiei ii lasa sa-i culeaga rodul, caci aia sunt cu adevarat stapanii vesnici de acolo.       Si eu acolo m-am nascut, acolo am crescut, acolo am asudat si de acolo am cules rodul.           Acolo doar eu si cu ai mei suntem ingaduiti de locul ala sa-i fim cu-adevarat stapani.
    Si nimeni nu ma va putea impiedica sa ma intorc, cand voi voì sa ma intorc. Si-am sa ma-ntorc! Am sa ma-ntorc cu fruntea sus, in satul meu, la casa mea, in neamul meu, la locul meu! Am unde sa ma-ntorc, pentru ca eu nu mi-am vandut nici casa, nici pamantul si nici neamul ...


* Notă: Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău 
* Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model:

                                  "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Dupa noi, potopul...

de Remus Constantin Raclău
  
   Mai suntem încă în secolul vitezei - asta cred că era înainte de 2000 – sau l-am depăşit deja ?!... Nu mai ştiu!

     Ştiu însă că efectele binefăcătoare ale modernismului implementat pe scară largă în anii secolului al XX-lea sunt aceleaşi: toată lumea se grăbeşte – bine că-şi permite să o facă! – lumea s-a învăţat cu de toate, s-a învăţat să vrea de toate pentru că are totul la îndemână şi vrea totul repede! Imediat!

     Suntem bombardaţi cu oferte şi informaţii şi - Slavă Domnului – avem de unde alege! Nu prea sunt sigur dacă ştim să alegem, dar de ales, alegem... Avem tot ceea ce avem nevoie şi chiar cu mult peste !...

     Lumea produce. Şi dacă vrea să câştige, trebuie să şi vândă ceea ce produce. Şi producătorii ne vând încontinuu, astfel încât mai toţi dintre noi avem cam de toate. Şi cum sunt mulţi cei care produc, şi cum toţi vor să obţină profit, s-au gândit să că le-ar fi util să scurteze la maxim calea complicată a prezentării şi cunoaşterii produselor lor prin strategii si procedee specifice de marketing, de aşa manieră încât să declanşeze cât mai rapid în psihicul nostru decizia de a le cumpăra.

     Astfel, s-a declanşat o acerbă concurenţă între ei, în a căuta scurtături cât mai eficiente care să la confere întâietatea ajungerii directe la ochii, urechile, limba, pielea şi nasul nostru – la organele noastre de simţ!... Prea puţini se mai adresează acum creierului... E cam riscant si nici nu prea mai e timp de acesta!

     Şi-apoi e şi mai complicat să te adresezi raţionalului unei persoane – ar necesita cu mult mai multă competenţă în prezentări, în timpul cărora s-ar da naştere unui dialog cu multe întrebări care ar aştepta răspunsuri, pe care noi, consumatorii, ni le-am dori cât mai sincere, din care s-ar putea extrage adevărul, şi-abia după şi dacă, acest adevăr despre produsele propuse ne-ar convinge, şi doar dacă s-ar găsi în strictă concordanţă cu nevoile şi aspiraţiile noastre, atunci şi numai atunci s-ar declanşa, în mod perfect conştient, decizia noastră de cumpărare.

     Asta ar însemna să reziste pe piaţă doar producătorii care dovedesc maximă competenţă, şi care scot la vânzare doar produse utile şi de maximă calitate. Frumos, nu?  Bun. Şi ceilalţi?...

     Ceilalţi, adică cei mai puţin competenţi, mai puţin deschişi la dialog, cu produse mai puţin calitative, care nu reuşesc să satisfacă anumite necesităţi reale ale noastre şi care nici nu sunt în stare să creeze necesităţi reale noi, sunt “constrânşi” (de dorinţa lor de câştig –desigur) să adopte stratageme prin care să încerce să ne păcălească raţionalul, să-l scurtcircuiteze.

     Raţionamentul lor funcţionează cam aşa: dacă creierul nostru e bine închis în “cutiuţa” lui, neavând “biroul de public relations” deschis direct publicului “interesat” şi lucrează numai prin interpuşi – organele de simţ – care îi furnizează “informaţiile” în baza cărora mintea noastră (care-şi are “sediul” în creier) decide ce, cum şi cât să se consume pentru a ne satisface poftele, atunci, e cu mult mai eficient să te adresezi direct acestora - simţurilor, ca deh’... “până la Dumnezeu” – raţiunea din noi, “te mănâncă Sfinţii” – poftele noastre!...

     Şi-atunci, toată lumea ne stimulează direct simţurile, urmând ca acestea să “intervină” pe lângă “Maria Să” – Creierul şi să-i explice că ele au ales deja ceea ce le place şi  că e musai să şi aibă ceea ce-au ales... în caz contrar intrând în grevă fiziologică, prin exces de “apă” în gură şi tensiune ridicată - aducătoare de tremurici şi ameţeli!

     Totul se rezumă la a ni se prezenta efectele doar la nivel de simţuri. Toate reclamele se întrec în a ne povesti (şi nici nu vă daţi seama cât de potrivit este acest termen – a povesti - în situaţia de faţă, pentru că tocmai despre “poveşti” este vorba) cât de bine ne vom simţi dacă vom cumpăra produsul respectiv – cât e de gustos, de arătos, de moale şi de pufos, cât e de aromat şi de frumos mirositor, despre cât de repede se topeşte în gură (chiar nu ştiu la ce naiba ne mai trebuie dinţi!...), despre cât e de ieftin şi mai ales şi neapărat despre cât de repede ţi se va face poftă de a-l gusta din nou... şi din nou ... şi iar din nou ...

     Bineînţeles că acest tip de reclamă reprezintă o abordare cel puţin superficială, din moment ce se limitează doar la efectele imediate asupra simţurilor noastre, pe care produsele respective ni le agresează până la zăpăcire. Păi ce-aţi vrea să ne spună? Că ne umplu de E-uri, că n-au nici o valoare nutritivă, tocmai pentru ca – înşelaţi de gust şi de aromă - să le consumi în neştire?... Nimeni nu investeşte în consistenţa produsului, în satisfacerea profundă şi utilă a stării de saţietate, pentru că un om sătul nu mai consumă şi dacă nu mai consumă nu aduce profit...

     Am devenit precum căţeii lui Pavlov, salivăm profund la reclame superficiale! La amăgiri... Pentru că ce altceva e gustul fără saţ, decât o amăgire a stării de foame, care nu dispare – oprind consumul, ci doar se disipează în repetarea gestului de a ronţăi la nesfârşit, iar dacă rumegarea se produce în faţa televizorului, căderea în starea de transă de consum e garantată! Victoria simţurilor asupra stării de conştientizare e deplină iar succesul producătorilor – asigurat.

     Şi azi aşa, mâine-aşa, ne-am obişnuit treptat şi constant cu superficialitatea, astfel încât am devenit noi înşine atât de superficiali şi de dornici de senzaţii repede satisfăcute, că nici măcar nu mai sesizăm lipsa de consistenţă care ar trebui să ne facă să ne simţim sătui.

      Mai grav e că această superficialitate comportamentală ne copleşeşte şi se transferă în mod perfid şi inconştient la toate aspectele vieţii noastre cotidiene. Ne-am pierdut răbdarea şi vrem sadisfacţie imediată oricum, oricând, oriunde şi din orice. Am devenit dependenţi de sadisfacţii, exact precum dependenţii de droguri. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai gândim, nu ne mai interesează de nimeni şi de nimic, atâta timp cât noi personal avem asigurată o cale de sadisfacere imediată a nevoii de senzaţii – perfid şi inteligent întreţinute - “eu să fiu mulţumit, că restul lumii poate să şi crape, şi acum şi-n vecii vecilor - Amin!”
     
                                Cu alte cuvinte: “după noi, potopul”!...

Scris la Belfiore (di Verona) - 23.04.2015

* Notă: Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursă și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"