Foaie verde lobodă ...

                                                                                                  Gura mea cam slobodă!

de Remus Constantin Raclău

     Pe când lucram ca tâmplar la CPL Bacău, la secţia de tapiţerie-mobilă, băteam scoabe cu ciocanul pentru a fixa arcurile pe rama canapelelor.

      La un moment dat, într-o zi, printr-o mişcare mai puţin îndemânatică, mi-am tras un ciocan peste degete. Bineînţeles că după ce-am urlat de durere nu m-am putut abţine şi am tras, după propria-mi obişnuinţă, o înjurătură de Dumnezeu.

      ‘Nea Mihai Ţîmpu, colegul meu de banc de lucru - un român ceangău din Luizi Călugăra - român mai român ca mine, m-a lăsat să termin cu văicărelile şi apoi m-a întrebat cu cel mai calm, dar serios, ton din lume:

-  Ce ai păţit Remuse? 

-  Ce să păţesc, 'nea Ţîmpule,  nu ai văzut? Mi-am tras un ciocan peste deget! 

-  Ba da, am văzut, da' nu-nţeleg ce treabă are Dumnezeu cu faptul că tu eşti gură-cască? Şi nu înţeleg de ce a trebuit să-l înjuri pe EL, pentru că ţi-ai tras, tu singur, cu ciocanul peste deget ? 

 - Cum adică să-l înjur pe Dumnezeu ‘nea Ţâmpule?... Ce zici mata’ acolo? Că eu pe mine m-am înjurat şi nu pe Dumnezeu! 

- Ba, cum să nu, că doar te-am auzit cu toţii! Ai spus în gura mare, clar şi apăsat: "'tu-s Dumnezău’ mă-tii”! Tu te-ai auzit  ce-ai zis? Ştii măcar ce ţi-a ieşit din gură? Ai spus că-l “regulezi” pe Dumnezeu!...

      Am rămas mască!... Mai înjurasem, poate, cu nonşalanţă, de câteva sute, poate chiar mii de ori înainte de asta (dracu' mai ştie!), în tot atâtea ocazii şi nimeni nu mi-a atras atenţia la ceea ce înseamnă, "mot-à-mot", această expresie:

 că " ‘tus", vine de fapt de la “Futu-s” (sau mai corect gramatical de la “futu-ţi”), care înseamnă exact ceea ce se aude şi se înţelege…

 A fost ca şi cum 'nea Mihai (creştin catolic practicant, cu siguranţă cu mult mai credincios decât mine) mi-ar fi aruncat cu o găleată de apă rece peste ochi! Ca şi cum mi-ar fi aprins deodată o lumină clarificatoare în creierul meu întunecat.

      A fost pentru prima dată în viaţa mea când am realizat că vorbeşte gura fără mine. Că e posibil ca uneori să-ţi mai iasă pe gură, în virtutea unei inerţii lingvistice implacabile, fraze al căror conţinut intrinsec nu l-ai băgat niciodată în seamă; fraze pe care le folosim doar pentru că le-am auzit cândva folosite de alţii, în situaţii similare, şi care ne-au infestat pe nesimţite creierul, fără ca măcar să ne obosim a ne-ntreba, ce vor să spună ele cu adevărat?... Simple tipare verbale, intrate în obişnuinţa noastră prin contaminare şi reproduse în mod inconştient, spre umplutura frazei, fără o intenţie anume alta decât aceea de a ne "răcori"…

      Odată conştientizată enormitatea, am încercat să mi-o elimin din vocabularul conştient şi am evitat de a o mai folosi. 

      Şi dacă totuşi mi-a mai scăpat vreodată, ieşind în mod accidental la suprafaţă din adâncul întunecos al subconştientului, sub imperiul unei puternice emoţii sau a unei intense stări de şoc, m-am bătut imediat cu palma peste gură, mi-am făcut cruce şi mi-am cerut spăşit iertare:

 - Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce fac !...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt":
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău
 * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi.
 - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Mamă de cartier

de Remus Constantin Raclău

Pe când eram "mare patron", aveam printre angajaţi, doi fraţi - o să le spunem "Fraţii Pitulescu" - Cristi şi Florin.
Pe Cristi, un băiat micuţ şi slăbuţ din cale-afară, ruşinos ca o fată mare, mi l-a adus într-o zi, 'nea Vasile, şoferul nostru, cu propunerea să-l ia cu el pe camion, ca manipulant:

- Domnu' Remus! Haidiţ' sâ-l luăm şi pe băieţaşu' ista cu noi la treabâ Îl ieu cu mini pi camion, sî mă ajiuti la-ncarcat şî discarcat, câ sîngur nu mai fac faţâ - şi la condus şî la hămălit...  Îl cunosc bini: îi veşin cu mini, băiet cuminti şî muncitor, din oamini serioş' şî cinstiţ'. Lo' strunit bini şî nu "puni mâna" nici să-l baţ'.

 (Pentru cine nu ştie, în limbaj de cartier, "a puni mâna" înseamnă a fura - lucram cu băutură şi cu alimente, cu dulciuri, cu ţigări... şi tentaţia era mare!) .

- Deh, nea Vasile, ştiu şi eu ce să zic?... Dacă zici mata' că ai nevoie ..., o să-l luăm, ce-o să facem? Mă pun rău cu matali? 

- Mulţumesc, domnu' Remus. Să videţ ce-or să se bucuri ai lui, acasâ! Câ le-am promis câ pun o vorbâ pentru el la dumniavoastrâ, c-ari dou'ş-unu di ani, ş-ar vre' şî el ca sî muncească, da' n-ari undi, câ nu-l vre' nimeni... 

 - Adevăru-i că-i cam pirpiriu pentru hămăleală, nea' Vasile! Nu ştiu cum ai să te descurci cu el, că nici matali nu eşti prea voinicuţ!... 

- Mă discurc, dom' Remus, cum sâ nu mă discurc. Îi sfrijit da' sâ ştiţ' câ-i vânos. Şî undi n-o putè el sîngur, mai pun şî eu mâna şî-l ajiut ... o scoatim noi-amândoi cumva la capăt... 

- Bine, 'nea Vasile. Fie-aşa cum spui mata'!

Şi l-am "luat".
L-am pus să facă cerere de angajare, i-am aprobat-o şi l-am trimis la contabil cu ea să-i facă formele legale...
După un timp mi s-a făcut milă de el! Muncea pe rupte. N-apuca 'nea Vasile să-i sară în ajutor că făcea el singur aproape tot ce trebuia, demonstrând o tenacitate de apreciat, în ciuda faptului (descoperit ulterior) că avea un braţ cam beteag: căzuse dintr-un copac şi suferise o fractură urâtă de tot, pentru care medicii l-au operat şi i-au introdus o tijă metalică. Probabil că nici n-avea voie să facă efort, dar când l-am întrebat a negat cu vehemenţă. Mi-a devenit clar imediat că avea o nevoie acută de bani şi că în mod iraţional refuza să ţină seama de riscurile pe termen lung.
 A avut dreptate 'nea Vasile: era iute, harnic, ascultător, cinstit şi punctual şi mai observasem cu plăcere că-i şi mergea mintea.
Şi cum pe vremea aceea activitatea de angro mergea ca pe roate, s-a ivit nevoia de a mai angaja cel puţin încă un băiat, aşa că într-o zi i-am lansat o provocare:

- Cristi!... Ia vin-oleacă-n coa'! 

- Da, dom' Remus! (şi-a venit) 

- Auzi, Cristi, cum stai cu scrisu'? 

- Cum adică? 

- Cum stai cu scrisu'? Cu caligrafia, adică! 

- Cu caligrafia? 

- Da! M-ar interesează să ştiu dacă scrii frumos şi dacă se înţelege uşor ceea ce scrii, adică mai pe scurt, mă interesează dacă scrii citeţ. 

- Hi, hi,hi!... Îs cam cam varzâ, domnu' Remus! Scriu vraişti şî-i naşpa' tari di citit!... 

- Ia să văd!...

L-am invitat pe scaunul meu de la birou şi i-am pus în faţă o coală de hârtie:

- Scrie ceva, să văd cât e de trist!

S-a codit că o fată mare şi mi-a spus fâstâcit:

- Scriu ca dracu', dom' Remus, mi-i şî ruşîni sâ v-arăt! 

- Lasă, măi Cristi, că la scris nu-i dracu' chiar atât de negru, pentru nimeni. Orice se poate corija. Ia aşează-te oleac-aicea şi scrie ceva, să văd ce se poate face? 

- Mă trimiteţi la liceu? îmi zise zâmbind pe ton şugubăţ (Cristi avea doar "profesională") în timp ce se aşeză. 

- Nu. Sărim peste el. Vreau să te pun la birou! 

- Pi mini???!!!... şi-a dat să se ridice. 

- Da, Cristi, "pi tini"! i-am spus în timp ce l-am împiedicat să se ridice, împingându-l uşor cu palma pe umăr, înapoi în scaun. 

- Haidi-ţ' dom' Remus... faciţ' mişto di mini? Păi neam di neamu' meu n-o stat niciodată pi vriun scaun la birou. La uşâ sau în picioari, da ... Da' pi scaun!... Oricum sâ ştiţ' câ scriu naşpa di tăt, şî gata... 

- Bine Cristi, am înţeles, da' nu te cred. La faza asta sunt ca Toma Necredinciosu': nu te cred până nu văd cu ochii mei cum scrii. Ia... Scrie-ţi aici, numele, adresa şi prima strofă din "Tricolorul" (pe vremea aceea era Imnul de stat al României) 

- Scriu, dom' Remus, scriu! Da' sâ nu mă puniţ' la birou, câ dacâ mă aflâ lumea-n cartier, mă ie la roati di nu mă văd. Zîşi câ m-am ajiuns şî pi urmâ, la primu salariu mă puni şî să li dau la tăţ' di băut... C-aşa-i regula: cini s-ajiunji dă di băut... 

- Scrie!...

Şi-a început să scrie... Şi vreau să vă spun c-a fost corect şi cinstit: "scria într-adevăr ca naiba"!... Am ridicat din sprâncene, şi nu ştiu cum da’… am simţit brusc nevoia de a mă scărpina în dosul capului - după ceafă!
 N-am zis nimic şi l-am lăsat să termine de scris ceea ce i-am zis. Poate, poate, îşi mai dă drumul după ce-şi mai încălzeşte mâna... L-am încurajat:

- Hai, Cristi, vezi?... La fiecare rând se îmbunătăţeşte situaţia, ţi se dă mâna, încet, încet şi cu răbdare, se poate orice!

Nici eu nu credeam ce spuneam, dar... voiam neapărat să-l ajut:

- Continuă, Cristi! Scrie tot imnu', c-avem oleacă de timp!

Am ieşit din depozit şi-am intrat în librăria care se găsea chiar în clădirea de alături. Am mers la doamna Lenuţa, vânzătoarea, şi-am rugat-o să-mi dea două caiete de caligrafie, din acelea pentru clasa întâi, le ştiţi voi, acelea cu pătrăţele înclinate pe rânduri pentru cursivitatea literelor şi cu liniuţe punctate, deasupra şi dedesubtul rândului, pentru a fixa limitele literelor înalte sau joase...

- Aveţi copii mici? 

- Da. Dar astea-s pentru unul ceva mai mare!...

 Le-am plătit şi m-am întors în birou, unde Cristi a făcut ochii cât cepele:

- M-aţ' omorât, dom' Remus!... Eu am glumit şi v-am întrebat dacâ mă trimiteţ' la liceu, şi dumniavoastră mi-aţ' zîs câ sărim pisti asta, da' am crezut câ sărim în sus, şî-când-colo dumniavoastrâ m-aţi pus sâ sar în jos şî m-aţ' trimis înapoi la clasa-ntâi. M-am făcut di tătâ ruşînea!... 

- Hai, măi Cristi, nu mai fi şi tu atât de sensibil!... Las' că nu mai spun la nimeni. Uite, rămâne secretu' nostru, da? Da' numai dacă-mi promiţi că-ţi dai tot interesul să-ţi înveţi mâna să srie frumos, ordonat şi citeţ. Ce zici, promiţi?

Era negru... De ruşine şi de ciudă: i se deschidea în faţă o oportunitate neprevăzută şi nesperată, dar de care el nu se simţea  în stare să profite:

- Di promis, promit sâ-ncerc, domnu' Remus! O sâ mă străduiesc, cât am sâ pot eu. Asta promit, din suflet! Da'... N-am obraz sâ vă promit c-am sâ şî reuşăsc sâ scriu cum vreţ' dumniavoastră, câ nu-mi placi sâ promit fărâ să mă ţîn di cuvânt! 

- Ştiu, Cristi! Ştiu şi tocmai de aia vreau să te ajut şi să te învăţ tot ceea ce trebuie să ştii că să ajungi un bun şef de depozit. 

- Şăf di depozit???!!!... 

- Da, Cristi! Şef de depozit. Am văzut că-ţi merge mintea, socoteşti bine, eşti organizat şi ai spirit de iniţiativă, te porţi frumos cu clienţii, iar colegii te respectă... 

- Mă respectâ? Cari respect dom' Remus, că draci' iştea-s miştocari din nascari! Nici n-au habar di ci-i aceala respect! 

- Da, dar tu ştii! Şi asta e tot ceea ce mă interesează pe mine, în cazul ăsta. Iar băieţii să ştii că chiar te respectă, Cristi! Crede-mă că ştiu să fac diferenţa între cum se comportă între ei şi cum se comportă cu tine. Şmecheraşii ăştia de cartier ştiu mai mult de frică. N-or fi ştiind ei ce-i ăla respect din conştiinţă, da-s destul de respectuoşi când vine vorba de instinctul de conservare: recunosc imediat când cineva e mai tare decât ei şi-ncearcă să nu-l supere, ca să nu şi-o ia în freză! Înţelegi? 

- S-o ia în frezâ! Di la mini???... Adicâ mă respectâ di fricâ? Haidamaci' iştia, cari "dau cu brandu' di sari varza din butoi"? Haidiţ' dom' Remus, nu mai râdiţ' di mini! Nu videţ' cât îs eu şî cât îs aiştia?... 

- Ba da, Cristi, dar să ştii că "datu' ăsta-n freză" de care-ţi spuneam eu, are mai multe aspecte. Nu se referă doar la "datu' cu brandu"! Ba pot să spun că fiind obişnuiţi şi s-o dea şi s-o ia, a defila prin cartier cu nasul umflat, cu o vânătaie la ochi, sau cu vreun cucui în cap nu-i o problemă prea mare pentru ei. Ba dimpotrivă! Pentru cine ştie cum stă treaba-n cartier, astea-s semne că băieţaşii nu se dau în lături de la bătaie, aşa că, dacă nu te simţi tare-n vână cu adevărat, e mai bine să nu-i stârneşti. Astea-s semne de bărbăţie! Şi dacă te uiţi în jur, e plin cartieru' de bărbaţi!... Că nu-i greu să-ţi întăreşti brandu', cum spui tu! Dar în acelaşi timp, băieţii vor să se dea şi deştepţi...

Va urma...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt":
 * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău
 * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi.
 - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Bunul Simţ pe autostradă

Autor: Remus Constantin Raclău

    A dat Bunul Dumnezeu de ne-am învrednicit şi noi s-avem autostrăzi. Dar ştim noi oare să ne folosim corect şi în deplină siguranţă de ele? După experienţa ultimelor două-trei vacanțe petrecute în România, am oareşice îndoieli. Nu că aş fi eu vreun mare expert în circulaţia pe drumurile publice, dar nici nu-mi poate reproşa cineva cum c-aş fi căzut din lună în acest domeniu.

    Lucrez în Italia de mai bine de doisprezece ani ca şofer pe camion, preponderent pe rute naţionale, dar şi la extern uneori şi stau zilnic cam 8-9 şi chiar 10 ore la volan, atțt ziua cât și noaptea, din care cele mai multe pe autostrăzi şi fără a mă considera ca fiind un sfânt la volan, până acum m-a ferit Domnul de evenimente neplăcute. Se poate spune c-am avut noroc. Poate! Dar în trafic, de regulă, norocul şi-l face fiecare cu mâinile - iar în cazul condusului - şi cu picioarele lui.

    Am văzut în ţară suficient de multe „anomalii” în traficul pe noile noastre autostrăzi, care mi-au declanşat în mod automat un semnal de alarmă şi m-au condus spre ideea că la noi nu prea şi-a făcut nimeni timp să le explice românilor cum stă treaba cu traficul pe autostradă.

    Acuma ... sunt sigur că „deştepţii de serviciu” or să sară ca arşi şi-or să-mi reproşeze care mai de care, în primul rând ca ei ştiu tot (ăsta fiind unul dintre principiile lor în viață), că doară nu-i mare scofală, aşa că nu-i nevoie să vină un ... „neam de manivelă” și mai ales de la “macaronari”, să le explice lor (tocmai lor!!!) cum să dea ei din volan, sau cum şi cât să apese ei pe pedale – ce mama naibii că doar e democraţie, nu? Şi unde mai pui că mai e şi treaba aia cu libertatea de mişcare şi de expresie! Iar dacă „deranjaţii” respectivi mai sunt şi posesori de “4x4” - afacerişti de succes, sau copii de bani gata, din părinţi parveniţi - m-am fript! N-aş vrea să le fiu prin preajmă când şi-or da drumul la gură! Dar ăstora – care le ştiu pe toate – le spun să stea liniştiţi că scriitura asta nu-i pentru ei. Nu! Dar să ia aminte totuți, mai sus amintiţii, că sunt pline marginile străzilor şi autostrăzilor patriei de crucile căpoşilor plini de ifose şi de tupeu de şmecheri în trafic. Strada nu-i iartă pe cei ce n-o respectă, iar moartea nu prea are obiceiul de a cere nici CV-ul, nici extrasul de cont bancar şi nici arborele genealogic, nimănui, înainte de a-i bate în parbriz!

Consider că am suficientă experienţă practică pentru a fi în măsură să explic şi celor care n-au avut cum şi nici unde să acumuleze suficientă experienţă în traficul rutier - în cuvinte simple, fără a face apel la codul rutier sau la definiţii din manualele sau dicţionarele de specialitate - cum să se ferească de necazuri pe autostrăzi.

Şi, cu tot respectul cuvenit unor oameni de valoarea unor arhitecţi, ingineri şi finanţatorilor acestora - voi începe cu bunul simţ în proiectarea autostrăzilor.

Pentru aceasta, cred că mai înainte de toate ar fi foarte util să ştim despre ce vorbim, şi în consecinţă să ne informăm despre:

Ce este aceea o autostradă

şi care sunt principalele ei caracteristici şi specificităţi ?

    Autostrada este un drum rutier specializat în traficul rapid şi de mare intensitate care leagă marile oraşe (centre de consum) ale unei ţări civilizate, de principalele zone de aprovizionare ale acestora (mari centre de producţie agro-industrială, din ţară sau din străinătate) sau pe acestea din urmă de principalele zone de aprovizionare a lor cu materii prime. De asemenea autostrăzile leagă marile noduri de transport feroviar, maritim sau aerian (gări, porturi și aeroporturi) cu marile oraşe, sau pe acestea din urmă cu marile centre de interes turistic sau cultural.

Pentru a satisface necesităţile de trafic rapid şi intens, autostrăzile trebuie să îndeplinească o serie de minime condiţii de Bun Simţ - de ordin tehnic, funcţional și de informare operativă în timp real a participanţilor la trafic - condiţii esenţiale pentru siguranța și cursivitatea acestuia:

- mai întâi, calea de rulare trebuie să fie de o calitate ireproşabilă, perfect netedă, cât mai dreaptă posibil (serpentinele sunt excluse prin tăierea munților sau prin sfredelirea lor în tunele, ori, după caz, prin construirea de lungi viaducte peste văi) de preferat cu asfalt drenant care să asigure scurgerea ploii fără a produce nori de vapori la trecerea autovehiculelor, contribuind astfel la păstrarea unei vizibilităţi optime chiar şi în cazul unor condiţii atmosferice dificile; 

- sensurile de mers trebuiesc separate între ele printr-un gard despărțitor – metalic, vegetal, sau de beton – pentru a evita ciocnirile frontale între autovehiculele care circulă cu mare viteză în sens contrar (de preferat a fi prevăzute cu înălţătoare opace pentru a evita orbirea pe timp de noapte); 

- dacă sunt diferențe e nivel între șosea și ambientul înconjurător, calea de rulare trebuie să fie protejată pe margini de balustrade metalice late, pentru a preveni părăsirea accidentală a șoselei;

- toate intrările şi ieşirile de pe autostrada sunt pe partea dreaptă (consecinţă firească a faptului că la noi traficul se face pe partea dreaptă a drumurilor, zidul despărţitor fiind pe partea stângă); 

- fiecare sens de mers trebuie să aibă cel puţin două benzi de circulaţie, la care se adaugă o bandă de urgenţă; 

- autostrăzile trebuie să aibă o rezervă tehnică - un spaţiu verde de o parte şi de alta a căii de rulare, închis cu un gard de protecţie din plasă de sârmă pentru a preveni pătrunderea de animale pe căile de rulare;

- autostrăzile trebuie să fie complet lipsite de intersecţii (drumurile, autostrăzile, râurile, canalele fluviale, sau căile ferate sunt depăşite prin pasaje subterane sau prin poduri ori viaducte, care trec pe deasupra sau pe dedesubtul acestora); 

- de regulă autostrăzile ocolesc localităţile, accesul către autostradă precum şi ieşirile de pe aceasta făcându-se prin intermediul unor străzi auxiliare larg curbate, numite racorduri, gândite de aşa manieră încât să permită un acces sigur şi rapid, bine semnalizate, pentru a elimina orice confuzie în ceea ce priveşte direcţia de deplasare; 

- Autostrăzile trebuie să aibă din loc în loc spaţii speciale pentru repaus şi opriri de urgenţă - mici parcări pe marginea drumului - prevăzute cu telefoane cu fir unic de urgenţă către centrele de asistenţă tehnică sau sanitară;

- Încă din proiectare autostrăzile trebuie să fie prevăzute la anumite distanțe cu parcări ample atât pentru camioanele de cursă lungă cât şi pentru turişti - aşa numitele “arii de servicii” - prevăzute cu staţii de alimentare pentru combustibil, cu magazine, restaurante, baruri şi uneori chiar cu spaţii de cazare, cu toalete şi mici spaţii verzi pentru relaxare şi refacerea urgentă a capacităţii de a conduce;

    Ţinând cont că sunt străzi de mare viteză, autostrăzile trebuie să fie foarte bine şi clar marcate şi semnalizate, atât pe orizontală (pe asfalt) cât şi pe verticală - prin semne de circulaţie şi panouri de semnalizare permanentă - reflectorizante - cât şi cu panouri electronice de comunicare prin mesaje în timp util în ceea ce priveşte siguranţa şi fluența traficului sau eventualele evenimente care ar putea reprezenta un pericol imediat - accidente, lucrări de intervenţie, condiţii meteo dificile.

    Astfel e bine de ştiut că fiecare stradă are un nume de cod, care cuprinde tipul de stradă şi un număr - eventual cu un nume semnificativ (ex: Autostrada A1 - “Autostrada Soarelui”; sau DE xx - Drumul European numărul xx; sau DN xxx - Drum Naţional, DJ - drum judeţean, drum comunal, local, etc) şi fiecare stradă este precis măsurată şi semnalizată din Km în Km şi din sută în suta de metri, astfel, în caz de accident sau de defecţiune tehnică, şoferul are posibilitatea de a comunica cu precizie locul în care se află pe strada respectivă, prin simpla raportare la panourile de semnalizare kilometrică şi hectometrică, având grijă să comunice direcţia de mers - către prima localitate importantă - obligatoriu în cazul autostrăzilor unde, din cauza zidului despărţitor, maşinile de ajutor nu pot întoarce în dreptul maşinii dumneavoastră şi pierd un timp preţios, uneori chiar esenţial până la prima ieşire unde să vină pe direcţia dumneavoastră de mers.

    Ori de câte ori am solicitat ajutor de urgenţă în Italia (şi cred că şi în România lucrurile stau la fel) mi s-a cerut ca în afara datelor personale de identificare (a numelui meu şi al firmei pentru care lucrez) să comunic: numele de cod al străzii, kilometrul la care mă aflu şi direcţia de mers, pentru ca centrul de urgențe să găsească cea mai apropiată soluţie de asistență şi ajutor.

    Acest lucru este esenţial şi absolut necesar mai ales atunci când se semnalează organelor în drept, o urgenţă extremă sau un eveniment nedorit - un accident, o alunecare de teren, prezența unor obstacole sau a unor animale pe stradă, etc.


Exemple:

Bună seara, sunt XX, şofer la firma Y, din localitatea Z, mă aflu pe autostrada A21, la kilometrul 128, între localităţile A şi B, în direcţia T şi am nevoie de asistenţă tehnică.

Sau:

Bună seara, mă numesc XX, din localitatea Z, mă aflu pe Drumul European E85, la kilometrul 128, între localităţile A şi B, în direcţia C şi vreau să vă semnalez un accident cu imobilizarea vehicolelor pe calea de rulare, pe prima şi a doua bandă, cu posibile victime... etc, după care vi se vor cere alte detalii pentru a şti ce fel de urgenţă este şi ce forţe de intervenţie şi ajutor trebuiesc mobilizate – poliţia, ambulanța, unitatea de descarcerare, maşini sau platforme de tractare sau remorcare, pompierii, etc...

….

În articolul următor voi face vorbire despre cum comunică strada şi administratorii ei cu noi, utilizatorii ei !

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt"
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Cu barca pe râul vieții

Autor: Remus Constantin Raclău

     Se spune că între tineri şi bătrâni este în primul rând o diferenţă de mentalitate. De acord! Când vine vorba de a defini însă această diferenţă de mentalitate, de a-i da cât de cât o concreteţe, atât unii cât şi ceilalţi încep să se-ncurce în explicaţii care mai de care mai aiuritoare, mai încâlcite şi mai greu de susţinut cu argumente logice şi acceptabile de ambele părţi. Avem de a face cu un „muro contro muro” – (zid contra zid) vorba italianului – fiecare rămâne ferm pe poziţia sa, dură şi de neclintit.

     Stau şi mă-ntreb: de unde oare aceste poziţii dure şi intransigente la nişte oameni care de cele mai multe ori au toate motivele să-şi dorească binele unii altora, să se iubească şi să se respecte, ţinând cont de faptul că aceste conflicte se nasc între persoane cu puternice legături apropiate de rudenie: părinţi – copii, bunici – nepoţi, unchi şi mătuşi – nepoţi şi nepoate. Nu că n-ar exista divergențe de opinii posibil generatoare de conflicte și între alte categorii de cetățeni cu vârste net diferite, dar ele sunt de regulă ignorate sau terminate abrupt din nepăsare, încă înainte de a degenera într-un conflict propriu-zis.

     Trecând conştient prin diferitele etapele de vârstă ale vieţii mele şi tot încercând să înţeleg specificul fiecărei etape, am încercat să verific validitatea constatărilor mele în confruntare cu cele ale fiilor mei în diversele lor etape către maturitatea deplină. Astfel am ajuns la o concluzie, pe cât de simplă pe atât de frapantă:

Totul pleacă de la atitudinea faţă de scurgerea timpului.

     Cred că avem de a face în primul rând cu o chestiune de percepţie: tinerii percep timpul fotografic, în timp ce bătrânii îl percep filmografic; pentru tineri timpul pare că stă pe loc, pentru bătrâni - că zboară prea repede; tinerii vor să-l urnească, bătrânii ar vrea să-l oprească; copiii ard de nerăbdare să crească, să devină adolescenţi şi mai apoi, maturi, să devină independenţi şi să-şi ia viaţa în propriile mâini, să devină proprii lor stăpâni, în timp ce părinţii vor să se bucure cât mai mult de fericirea de a se dărui fiilor lor, cu trup şi suflet, de a le dărui acestora tot ceea ce-i mai bun din tot ceea ce au ei nevoie - material şi spiritual - să-i ferească de frământările adolescenței, să le întârzie cu cât mai mult posibil confruntarea cu grijile şi greutăţile vieţii de adult şi dacă se poate, să-i ferească prin sfaturile şi protecţia lor de toate necazurile vieţii.

Tinerii trăiesc fără grija zilei de mâine gândind că au tot viitorul înainte, bătrânii încearcă să-i învețe valoarea clipei și a scurgerii ireversibile a timpului, sugerându-le să facă în fiecare zi și ceva care să le ușureze viitorul, să ”construiască” ceva și pentru mâine, încearcă să-i facă să-nțeleagă faptul că viața trece pe nesimțite și să le insufle conștientizarea eternității de după viața fizică - pământul a fost și dinainte de existența noastră și va exista și mult după aceea... Plecăm și nu luăm nimic cu noi și de aceea nu merită să ne-amărâm viața pentru lucrurile trecătoare și care oricum nu ne aparțin!

Italienii spun: ”Ricordati che devi morire!” - ”Adu-ți aminte că trebuie să mori!” (odată și-odată tot o să se-ntâmple asta...).

     Am putea asemui trecerea oamenilor prin viaţă cu coborârea lor în bărci pe firul unui râu.

     La început părinţii sunt singuri în barca lor – familia - vâslind agale şi încrezători în forţele lor în josul râului. La un moment dat ”barca” le este binecuvântată prin apariţia copiilor. Cât sunt mici, copiii asistă pasivi şi cu admiraţie la măiestria cu care părinţii îi poartă în siguranţă printre meandrele râului, ocolind pietroaiele şi ţinând bine cârma la repezişuri, pentru ca mai apoi să vâslească maiestuos pentru a avansa în viaţă prin apele care par uneori a nu mai voi să se mai mişte. La vârsta asta părinții sunt minunați, pentru că le oferă ceea ce ei singuri nu-și pot oferi.

     Când mai cresc și devin suficient de conștienți ca să-nțeleagă ceea ce fac, copiii își primesc în dar vâslele vieții lor, şi încep să deprindă sub atenta îndrumare a părinţilor, arta vâslirii și navigării în siguranţă pe râul sinuos al vieţii, învățând să aleagă cu înțelepciune dintre sutele și miile de canale ale acestuia, pe cele mai line și mai aducătoare de satisfacții. E vârsta la care încep să primească rând pe rând sarcini adaptate puterii lor de înțelegere și acțiune si la care micile zburdălnicii sunt repede domolite, astfel încât vâslesc cu toții în armonie la aceeaşi barcă, în acelaşi ritm și în același sens.

     Odată deveniţi adolescenţi, copiii devin din ce în ce mai curioşi, mai energici şi mai greu de stăpânit. Îşi dau seama că le-au crescut forţele, şi asta le dă o stare de bine.  Îşi dau seama că ar putea depăşi cu uşurinţă ritmul de vâslire – strocul - impus de părinţi şi asta le dă încredere în forţele proprii. Şi încrederea asta se vrea remarcată şi-atunci... Pentru a le-arăta părinţilor de ce-s în stare şi pentru a-i face mândri de ei, încep să dea vârtos din vâsle, ieşind din ritmul armonios al familiei lor şi umplând cu neglijenţă văzduhul și barca de stropi. Și cum în acele momente barca începe să se clatine ameninţător riscând să ia apă, părinţii înțeleg că nu mai pot să stea nepăsători şi-atunci iau şi ei primele măsuri, încercând să tempereze prin sfaturi şi pilde elanul tineresc al vânjoşilor fii ai lor.

      Unii mai ascultători şi mai raţionali, înţeleg că forţa și nerăbdarea trebuie să se subordoneze raţiunii unui scop, şi-atunci se supun, reintrând în ritm, şi astfel barca îşi reia scurgerea ei lină pe cursul firesc al apei. Alţii, îmbătaţi de ritmul frenetic pe care l-au impus cu vâsla, bărcii lor, se-mpotrivesc părinţilor, neînţelegând de ce nu sunt lăsaţi s-o ia şi pe canalele pe care părinţii le evită. Şi nu-nţeleg cum de părinţii nu-nţeleg că pe acolo e mai uşor şi mai distractiv şi că pe-acolo s-ar putea ajunge mai repede ... Unde? Nu-i întrebaţi, căci nici ei nu ştiu!

     Ei nu ştiu, poate, dar ştiu părinţii lor. Ştiu pentru că au auzit şi-au auzit pentru că au ascultat. Şi pentru că au avut răbdare să asculte au fost conduşi să vadă. Şi au văzut cu groază că râul vieţii nu e fără de sfârşit şi că la capătul lui e o cascadă, prin care apa cade-n hău... Un hău fără de fund şi fără de scăpare. Unii şi-au văzut cu tristeţe bunicii dispărând în hăul cascadei de sfârşit de viaţă; alţii şi-au văzut cu durere dispărând părinţii și nimeni n-ar vrea să-și vadă fiii dispărând. Şi cine le-a văzut sfârşitul, ştie că într-o zi le va veni şi lor rândul la căderea în hău. Tuturor celor ce au pornit în jos pe râu le vine. Nimeni nu pluteşte veşnic pe el şi nimeni nu scapă. E unica certitudine a vieţii. Dar viaţa e frumoasă.  Și e atât de bine de-înălțător şi de misterios ca să vâsleşti pe râu, încât ai vrea plutirea ceea să nu se mai termine... Şi-atunci încearcă din răsputeri cu toţii să ocolească cu înţelepciune şi îndemânare repezişurile vieţii care îi poartă accelerat spre fundul negru al cascadei, luând-o pe canalele mai blânde, mai luminoase şi mai lungi...

    Şi când părinţii îşi văd copiii luaţi de val, vâslind cu nechibzuinţă în aval, neascultători la sfaturi şi neînduplecaţi la rugăminţi, apropiindu-se amenințător de mult de drumul fără de întors, încep cu mâhnirea disperării să vâslească pe contră, în amonte, oprind cursa lor nebună către nicaieri-ul fără de sfârşit. Şi după ce-i vor fi potolit şi dojenit, le vor fi arătat într-un final ceea ce au întârziat ei înșiși să le-arate, din frica de a nu le întuneca cerul senin al tinerei lor vieţi, cu ameninţarea căderii nesfârșite în hăul fără de fund al timpului.

Şi când vor fi siguri că pruncii lor, deveniţi de-acuma oameni, au înţeles care e mersul vieţii, de-abia atunci şi doar atunci le vor fi dăruite bărci pe care ei să se descurge singuri ...

............................................................................................................................

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Codul bunelor maniere

Bună ziua

Vă prezint mai jos un link către o lucrare de referinţă pentru relaţiile interumane:

                      "Codul bunelor maniere"

          http://www.academia.edu/7541458/30065006-Codul-bunelor-maniere

Il puteti descarca si arhiva, spre a va fi de folos atunci cand aveti vreun dubiu cu privire la comportamentul dumneavoastra intr-o anumita situatie.



Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

La dreapta judecata !

La un seic arab se prezentara intr-o zi doi beduini spre dreapta judecata.

Unul dintre ei zise:

- Prea inteleptule seic! Sunt un beduin cinstit care strabate desertul in lung si-n lat pentru a transporta cu caravana mea de camile toate cele de trebuinta prin diversele oaze din nemarginitul nisipurilor. La ultima calatorie dupa un scurt popas de odihna, m-am trezit cu un alt beduin, care strabatea desertul pe jos doar cu o desaga in spate, ca s-a asezat la umbra unei camile de-a mele. Cand l-am vazut l-am invitat sa-mi plateasca serviciul de umbra oferit de camila mea iar el a refuzat, asa ca l-am adus in fata luminatiei tale spre dreapta judecata. Nu-i asa ca din moment ce a beneficiat de umbra camilei mele imi datoreaza o plata?

Seicul, dupa o foarte scurta chibzuiala ii raspunse:

- Da, omule, ai dreptate! Calatorul trebuie sa-ti plateasca umbra camilei! Tu calatorule, ce-ai de zis?

- Prea inteleptule seic! Eu nu-s un om bogat. Mergem si eu ca tot omul liber prin desert, si la un moment dat am obosit si am decis sa ma opresc ca sa ma odihnesc. Din intamplare, in acelasi loc in care am obosit eu erau asezati spre odihna atat proprietarul caravanei cat si toti oamenii si camilele lui. Din absoluta intamplare! Mi-am spus ca desertul e mare si ca daca nu-i place prezenta mea, cum eu sunt un om liber si nu are nici o putere asupra mea, poate sa-si mute caravana sau cel putin camila in dreptul careia m-am oprit absolut din intamplare, ceva mai incolo. Nu-i asa ca fiind un om liber, sunt liber si sa ma asez oriunde in desert? Ce vina am eu ca acolo unde s-a intamplat sa obosesc se gasea din intamplare si camila beduinului aici de fata? Si daca nu voia sa-si lase camila sa-mi faca umbra, desertul e mare, putea sa-si mute camila oriunde altundeva... In lumina celor ce le-am zis, nu-i asa ca nu datorez nimic nimanui?

Si din nou dupa un moment de reflectie, seicul judecator raspunse:

- Da, calatorule, ai dreptate! Ca om liber esti liber sa te asezi spre a te odihni, oriunde in desert !

In acest moment, sfetnicul seicului se apleca si-i sopti la ureche:

- Prea inteleptule seic! Nu se poate ca amandoi sa aiba in acelasi timp dreptate!

La care prea-inteleptul seic, ii raspunse intorcandu-se usor spre el pentru a-l privi in ochi:

- Da! Si tu ai dreptate !...


Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

“Samuraiul Carpatin”

ROMÂN - CAMPION MONDIAL LA KARATE, cu Echipa Naţională a Italiei

Un mare succes internaţional al unui mic sportiv român

Darie Raclău – “Samuraiul din Carpaţi”

Darie Raclău, sportiv cu dublă cetăţenie, component al Lotului Naţional de Karate al Italiei, a obţinut în acest weekend un succes internaţional de excepţie, ca încununare a unui spirit deosebit de vivace, a unei voinţi de fier, a unei ambiţii neobosite, a unei remarcabile inteligenţe tactice şi a unui talent înnăscut, răsplata binemeritată a lungilor ani de antrenamente fizice dure şi de pregătire psihologică intensă, sub coordonarea unor antrenori deosebit de pricepuţi şi de inimoşi.

Născut la Acquasparta, în provincia di Terni (Italia) din părinţi români, Darie Raclău este cetăţean român care beneficiază de noua lege a cetăţeniei din Italia care a decis că persoanele născute în Italia sunt automat şi cetăţeni italieni, conform principiului de drept "Ius Soli". Acest fapt i-a permis să fie selecţionat şi convocat la „Lotul Naţional de Karate al Italiei” şi să concureze la Mondiale sub culorile ţării sale de adopţie.

La numai doisprezece ani, Darie Raclău a devenit “Campion Mondial la Kata” (luptă tehnică cu adversari imaginari) şi “Vicecampion Mondial la Kumite” (luptă liberă cu adversar).

Pentru tehnicienii implicaţi activ în karate-ul de performanţă din Italia şi pentru cunoscuţi, reuşita lui Darie Raclău nu este o surpriză. Practicant al artelor marţiale de la fragedă vârstă, acumulând o tehnică de invidiat şi posedând un spirit de luptător desăvârşit, Darie a participat la o multitudine de concursuri, cupe şi campionate, regionale, naţionale şi internaţionale,  devenind – prin rezultatele obţinute - un candidat permanent la medalii şi un favorit declarat la mai toate competiţiile la care se prezintă.

Dragostea şi talentul pentru artele marţiale le-a moştenit cu brio de la părinţii săi, Sebastian şi Ada Raclău, ambii practicanţi în tinereţe ai karate-ului tradiţional (stilul Shotokan-.Fudokan) la Bacău (sub îndrumarea maestrului sensei Doru Botez – 6 DAN) şi la Iaşi, meritul lui Darie fiind acela de a fi reuşit prin pasiune, seriozitate şi talent să ridice practicarea acestui sport de performanţă, la nivel de artă.

În fapt, prin titlul mondial obţinut la Kata, Darie Raclău este practic cel mai tehnic practicant de karate din lume pentru grupa sa de vârstă.

În ultima fază a concursului de kumite din cadrul “Wuko & AD Karate World Cup” competiţie desfăşurată între 20 – 22 Noiembrie la Lignano Sabbiadoro în Provincia di Udine din nord-estul Italiei, sportivul Darie Raclău a participat accidentat, nereuşind să se desfăşoare conform pregătirii şi talentului său. Suferind o luxaţie la degetul unei mâini în lupta din semifinale cu un sportiv neamţ, Darie a refuzat oferta oficialilor competiţiei de a primi medalia de argint fără luptă. După acordul medicului, al antrenorilor şi al părinţilor, a intrat pe tatami (suprafaţa de concurs) şi şi-a câştigat medalia prin luptă.

Bineînţeles că lupta nu a fost şi nici nu ar fi putut fi una de pe “picior” de egalitate. Darie nu a avut nicidecum posibilitatea de a-şi folosi mâna cu degetul luxat şi imobilizat în atele şi totuşi...

Adversarul său, un coechipier tot din echipa naţională a Italiei, originar di Sardegna, a început în forţă şi, profitând din plin de faptul că sportivul nostru lupta dezechilibrat, practic doar cu o singură mână, conducea la un moment dat cu doi la zero, ambele procedee reuşite pe partea mâinii inutilizabile.

Cu şapte – opt secunde înainte de final, simţindu-se absolut sigur pe victorie, în loc să tragă de timp, tânărul sportiv sard a ţinut neapărat să încheie partida, în adevăratul spirit al unei finale mondiale, cu un procedeu spectaculos (ushiro-ura- mawashi) o foarte eficientă lovitură de picior la cap, dată prin întoarcere. Este o lovitură pe cât de spectaculoasă, pe atât de puternică şi de periculoasă. Executată bine, în condiţii de luptă reală, aceasta este în mod normal o lovitură decisivă şi de multe ori chiar mortală. Peste nouăzeci şi nouă la sută dintre sportivi prefera să evite această lovitură, prin eschivă, făcând un pas rapid înapoi.

 Nu şi Darie! Beneficiind de bogata sa experienţă de luptă şi făcând parte din grupul celor mai puţini de 1%  a luptătorilor karateka de clasă, în momentul în care luptătorul sard şi-a desprins piciorul de pe sol şi a început să-l ridice printr-o mişcarea zvâcnită de rotaţie a întregului corp pentru a da forţa şi viteza maximă loviturii, Darie, într-o sclipire a spiritului său combativ, a explodat pe contră către înainte, surprinzându-şi adversarul cu o lovitură circulară frontală de picior tot la cap (mawashi gheri). Fiind un procedeu de mare tehnicitate, cu mult mai direct şi mai rapid decât cel a adversarului său, dar extrem de dificil de aplicat pe contră tocmai din cauza riscului mare de accidentare dar şi a necesităţii de a imprima o viteză superioară adversarului în ciuda faptului că acesta şi-a început primul procedeul, sportivul nostru a reuşit să surprindă pe toată lumea.

După un moment de stupoare generală, arbitrii de scaun au ridicat simultan fanionul semnalizând “Ippon” – lovitură decisivă (un fel de KO din box), care, în urma validării arbitrului de ring ar fi dus la încheierea partidei cu victoria instantanee a lui Darie. Dar, spre stupoarea tuturor, arbitrul de ring, tot un oficial italian, uluit şi el de ineditul acestui contra-procedeu pentru vârsta fragedă a combatanţilor şi “convins din experienţă” de faptul că e imposibil de controlat o astfel de lovitură pe contră, a decis, în ciuda tuturor evidenţelor, să-l sancţioneze pe sportivul nostru cu „Avertisment” pentru lovirea adversarului!!!

În van au încercat antrenorii lui Darie ajutaţi de arbitrii de scaun, să-i  explice arbitrului principal care este diferenţa dintre “a atinge” un adversar şi “a-l lovi”; în van i-au subliniat faptul că în dinamica acelor procedee aplicate simultan şi pe contră, contactul cu adversarul este normal şi inevitabil; în van au fost argumentele de genul aceluia ca adversarul său nu a dat nici o clipă impresia de lipsă de echilibru şi că dimpotrivă era absolut lucid şi perfect conştient - în deplinătatea funcţiilor fiziologice şi vitale - lucru absolut imposibil în cazul unei lovituri de picior fără control la cap, aplicată cu acea forţă şi la acea viteză... Arbitrul principal a rămas ferm pe poziţie: după părerea lui (şi am sublinia noi – numai a lui) a fost vorba de lovirea adversarului şi cu asta, basta !...

E probabil ca oficialii italieni să fi preferat să aibă doi campioni mondiali, în loc de un dublu campion mondial – dar asta e numai o ipoteză...

Darie Raclău a rămas cu satisfacţia de a fi deţinătorul medaliei de aur şi a titlului de “Campion Mondial la Kata” (cel mai tehnic karateka de doisprezece ani din lume) şi şi cu aceea de a-şi fi cucerit prin luptă medalia de argint şi titlul de “Vicecampion Mondial la Kumite”.

Deznodământ:

Pe podiumul de premiere, după decernarea medaliilor, Darie – neîmpăcat cu decizia “arbitrară” a arbitrului principal, în timp ce-i strângea mâna bărbăteşte i-a urat proaspătului campion mondial la kumite succes la următoarea competiţie de anvergură internaţională promiţându-i că-l va aşteaptă în finală, cu braţul întreg !...

Autor: Remus Constantin Raclău

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Alegerea ne aparţine

  de Raclău Remus Constantin

Una din serile trecute am văzut un film la tv (se mai întâmplă, recunosc!).

Era deja început, aşa că nu i-am reţinut numele. Era vorba despre un agent de publicitate de mare succes, premiat de două ori cu echivalentul “Oscarului” pentru publicitate.

 Devenise atât de arogant încât atunci când un client important i-a respins o reclamă acesta a reacţionat în cel mai nepotrivit mod, ofensând grav atât proprietarii firmei care comandase reclama, cât şi produsul acestora pe care tocmai încerca să-l promoveze în reclama refuzată. Se simţea nedreptăţit. Nu înţelegea că e posibil ca o lucrare de-a lui să nu placă cuiva, şi era convins că vina aparţinea clienţilor, care fiind – în opinia sa - sub nivelul lui profesional, nu erau capabili să-l înţeleagă pe EL - deţinătorul adevărului absolut, unicul capabil să vândă orice, oricui - şi nu accepta ca un client, oricine ar fi el şi oricât de important ar fi acesta, să îi respingă lucrarea, LUI - care tocmai fusese premiat pentru a doua oară consecutiv pentru eficienţă în publicitate.

 Ba mai mult decât atât: după ce clienţii au părăsit ofensaţi sediul firmei de publicitate, chemat fiind în biroul şefului să dea explicaţii, nu atât pentru reclama nereuşită şi respinsă cât pentru reacţia sa total nepotrivită, şi complet lipsită de profesionalism şi de bun simţ, acesta l-a invitat cu aroganţă pe patron - convins fiind că n-o să îndrăznească să o facă - să-l dea afară, subliniind : “... dacă îţi permiţi! Nu uita că sunt cel mai bun în domeniu şi că toată firma ta roieşte în jurul meu!”

Fraza şi mai ales sublinierea din final au avut efectul unui bumerang, patronul concediindu-l pe loc.

La ceva timp după acest eveniment nefericit pentru el, când efectul lipsei unei activităţi stimulante şi rentabile a început să se facă din plin resimţit, omul nostru primeşte un nesperat colac de salvare de la un fost coleg - lipsit total de talent şi iniţiativă, care stându-i mereu în umbră şi doar susţinând ideile acestuia, ajunsese practic şi el o victimă colaterală a plecării lui de la firmă. Neputând să facă faţă cerinţelor firmei şi fiind departe de a-l putea înlocui, acesta se retrage din firmă şi profitând de relaţiile create în timp şi de faima colegului său cel priceput, reuşeşte să fixeze o întâlnire cu un client deosebit de puternic financiar, care tocmai avea nevoie de o campanie publicitară de lansare pe piaţă a unui nou produs. Ştiindu-se incapabil să facă el campania se adresează vechiului său camarad - maestrului multipremiat - pe care l-a invitat la cina la care urmau să discute detaliile afacerii şi termenii contractului.

Profesioniştii fiind cu toţii, întâlnirea a decurs bine şi nu mai rămânea decât să se stabilească suma pe care magnatul era dispus să o plătească pentru campania publicitară ce avea să fie iniţiată.

Ca să sărbătorească evenimentul, magnatul comandă şampanie (bună, cum şi era de aşteptat), dar, când să fie serviţi, ospătăriţa, într-un moment de neatenţie, atinse din greşeală şi vărsă pe masă paharul magnatului.

Obişnuit să i se facă mereu pe plac întocmai şi fără eroare, magnatul reacţionează dur şi o execută cu calm şi sânge rece pe ospătăriţă, făcând-o să se simtă o nulitate absolută:

-         N-are rost să-ţi ceri scuze. Sarcina ta era una deosebit de simplă: să aduci o şampanie la masă, să o desfaci şi să o torni în pahare. Atât! Dar tu te-ai dovedit o incapabilă şi ai fost în stare să dai greş până şi la un lucru atât de simplu. Lasă totul aşa cum e şi dispari din faţa mea! (făcându-i semn şefului de sală să trimită pe altcineva să cureţe şi să servească o altă şampanie)

Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a spus că seara va continua după cum au stabilit şi a scris o sumă absolut fabuloasă pe o filă de CEC, împingând-o pe masă către asistentul specialistului în publicitate. Acesta a privit fila de CEC, a ridicat admirativ din sprâncene şi cu o deosebită satisfacţie şi speranţă i-a pasat-o specialistului, care a privit-o rece, fără nici o urmă de entuziasm, a împins-o spre centrul mesei şi a acoperit-o cu şervetul de pe masă.

La acest gest, magnatul, conştient de generozitatea sumei înscrisă pe CEC, a întrebat contrariat dacă nu îi place oferta. Răspunsul?

-         Oferta e OK. Tu însă, nu!

Şi când asistentul său s-a grăbit să repare relaţia care stătea să se rupă acesta a punctat definitiv:

-         Nu lucrez cu persoane care nu ştiu să respecte sensibilităţile celor cu care vin în contact. Nici o sumă nu poate compensa lipsa de omenie a cuiva!...

După care s-a ridicat şi a plecat...

Ce se întâmplase?

După ce a fost concediat, personajul nostru a cunoscut o tânără, bolnavă în faza terminală, care, încă plină de vivacitate hotărâse să-şi petreacă restul zilelor cu un entuziasm deosebit, stabilind relaţii de armonie cu toţi cei din jurul ei şi cu natura pe care vea să o părăsească în curând.

Această tânără a reuşit performanţa ca în scurt timp, să-l transforme pe arogantul nostru specialist în publicitate - care ar fi vândut orice, oricui, cu condiţia să fie bine plătit pentru aceasta - într-un om normal şi de bun simţ, aducându-l cu picioarele pe pământ. Cu mult tact şi multă simţire a reuşit treptat, treptat, să-i schimbe optica şi modul de abordare a vieţii, dându-i un “refresh” şi un “reset” la toate valorile materiale de pe pământ şi inlocuindu-i-le  imediate cu valorile spirituale universale eterne.

Omul acesta s-a schimbat. A dovedit că se poate face asta până şi în cazurile cele mai extreme. S-a schimbat şi a dovedit-o chiar şi într-o situaţie limită, când lipsit de serviciu şi cu rezervele epuizate a refuzat o ofertă mai mult decât generoasă doar fiincă venea de la o persoană lipsită de orişice fel de scrupule şi doar ca să-l facă să simtă şi el umilinţa pe care a simţit-o ospătăriţa pedepsită excesiv. Pentru el a contat mai mult spiritul de solidaritate cu un (o) nedreptăţit (ă), decât importanta sumă de bani pe care ar fi încasat-o dacă se făcea că n-a vazut, n-a auzit...

Speranţa nu moare niciodată şi trebuie să înţelegem că unicii responsabili pentru fericirea sau nefericirea noastră suntem noi înşine, prin ţelurile fixate, prin setul de valori pe care îl urmăm, prin modul în care înţelegem să relaţionăm cu noi înşine, cu cei din jurul nostru şi cu natura ce vremelnic ne ospitează.

Dacă vreţi ca lumea să se schimbe,  faceţi voi primul pas şi începeţi cu voi înşivă. Începeţi cu voi şi fiţi consecvenţi şi răbdători: lăsaţi ca timpul să lucreze pentru ca sămânţa comportamentului dumneavoastră plin de empatie, compasiune şi bun simţ să dea roade şi cu siguranţă că-ntr-o zi veţi avea „surpriza” să constataţi că i-aţi contaminat pe toţi şi că vă vor răspunde cu toţii, ca o oglindă şi un ecou, cu empatie, compasiune şi bun simţ.

Succes !...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"