O forţă numită “Diaspora”

Diaspora, Democraţia, Bunul simţ şi Conştiinţa de Neam

Autor: Remus Constantin Raclău

O să încep acest articol prin câteva enunţuri-constatări şi nelămuriri-întrebări, punctual-esenţiale:

·         Suntem născuţi în România şi asta e un dat de fapt. Punct.

·         Nu noi am inventat fenomenul (sau moda) emigrării.  

·         Nu suntem nici prima şi nici ultima naţiune din lume constrânsă a plăti tribut emigrării.

·         Lumea funcţionează cam aşa: atunci când în ţările dezvoltate e nevoie de forţe proaspete de muncă, se creează un flux migratoriu dinspre ţările mai slab dezvoltate, către acestea.

·         Mecanismul e simplu dar extrem de eficient: pe deoparte se creşte presiunea pe populaţia din ţările din care se doreşte imigraţia, iar pe de alta se lansează vestea că există ţări dispuse să ofere anumite condiţii favorabile celor dispuşi să se stabilească pe teritoriul lor.

·         Nimeni nu-şi părăseşte de bună voie sau cu inima uşoară ţara natală pentru a se stabili definitiv sau pe termen lung, într-o altă ţară, unde să trebuiască să ia totul de la zero.

·         În consecinţă nici noi n-am plecat de acasă de bine: am fost constrânşi să o facem.

·         Astfel, mare parte a românilor s-au împrăştiat care-ncotro: în Spania, în Franţa, în Germania, Marea Britanie, Austria, Grecia … fiecare unde l-a dus mintea şi unde a văzut cu ochii.

·         Pe noi ne-a adus vântul în Italia.

·         În semn de preţuire şi de recunoaştere a importanţei pe care o reprezintă imigranţii pentru economia şi societatea italiană, gazdele noastre, printr-un gest de nobilă curtoazie, au acordat imigranţilor prezenţi pe teritoriul lor drept de vot la alegerile locale.

·         Mai mult decât atât, imigranţii înşişi au posibilitatea de a candida pentru un post de consilier în Consiliile Comunale în oricare dintre localităţile din Italia.

·         Afinităţile culturale şi de limbă au făcut ca românii să reprezinte cea mai numeroasă comunitate străină imigrată în Italia.

·         Cu toate acestea, în marea majoritate a comunelor (primăriilor) italiene imigranţii sunt reprezentaţi în Consiliile Comunale de către cetăţeni arabi.

·         Se spune că trăim într o democraţie: demos-cratos = puterea poporului.

·         Democraţia decretează ca minoritatea se supune majorității.

Întrebare/nedumerire:

·         Dacă suntem cea mai numeroasă comunitate de imigranţi din Italia cum se face că în marea majoritate a consiliilor comunale din această ţară, imigraţia este reprezentată de către cetăţeni arabi (pe care îl felicit  cu această ocazie pentru reuşita lor, cu atât mai mult cu cât aceştia provin din toate ţările lumii arabe şi nu doar dintr-una singură!) ?

Precizare :

     Faptul că  reprezentăm majoritatea absolută în cadrul emigraţiei italiene o dovedesc statisticile oficiale care  consemnează un număr de peste un milion două sute cincizeci şi cinci de mii de cetăţeni români stabiliţi legal în peninsulă.

    În plus, peste statisticile oficiale, mai există un număr foarte important de cetățeni români care locuiesc în Italia fără să îndeplinească condiţiile de solicitare a rezidenţei, foarte probabil datorită faptului că lucrează fără forme legale şi care nu apar în statisticile oficiale. Mai mult decât atât: la statisticile oficiale, ar mai trebui adăugat şi un număr foarte important de concetăţenii de-ai noştri care vin şi pleacă periodic în/din Italia pentru a lucra ca sezonieri în agricultură sau în turism. După unele statistici ale CARITAS, românii prezenţi în Italia depăşesc lejer cifra de două milioane de suflete !

    Este de subliniat faptul că acest număr uriaş de cetăţeni români nu-i include pe cetăţenii moldoveni, care sunt înregistraţi separat în aceste statistici.

    Şi atunci se nasc firesc alte două întrebări/nelămuriri, “în oglindă” (antiteză):

·         Cum se face că prietenii şi colegii noştri arabi, care din punct de vedere numeric pendulează în statistici între locurile doi şi trei la concurenţă cu albanezii, deşi nu provin cu toţii din aceeași țară, reuşesc totuşi să se pună de acord şi să susţină un candidat unic, pe care, printr-o mobilizare exemplară la vot, reuşesc să-l şi propulseze în consiliile locale?

·         Cum se face ca pe noi nu ne interesează ce drepturi avem şi ce oportunităţi ni se oferă, cine ne conduce, cine ne reprezintă şi ce ar putea face pentru noi o persoană aleasă dintre noi (din diaspora)?

Precizare:

    Vă mărturisesc că, pe deoparte, mă încearcă un anumit sentiment de jenă atunci când sunt întrebat de către prietenii mei italieni de un anumit nivel, cum îmi explic faptul că în ciuda numărului nostru net superior nu avem proprii noştri reprezentanţi în consiliile locale (cu câteva mici dar nesemnificative excepţii fericite – care ne demonstrează că totuşi se poate!).

     Pe de altă parte, nu pot să nu am o anumită formă de admiraţie, diluată de un sentiment de uşoară invidie faţă de comunitatea arabă, pentru modul eficient în care înţelege aceasta să se implice în plan social: cum se face că nişte oameni la fel ca şi noi, în ciuda faptului că sunt consideraţi ca făcând parte din lumea a treia, sunt cu mult mai interesaţi şi mai responsabili faţă de propria lor soartă, decât noi, care ne considerăm ca făcând parte deja din lumea bună a Europei (cel puţin la nivel individual aceasta este impresia pe care o lăsăm oricui vine în contact cu noi) …

Comentarii:

     La ce este bun un reprezentant român într-o primărie din Italia?

     În primul rând dă imaginea împlinirii sociale a unei comunităţi, imaginea forţei, unităţii, coeziunii, seriozităţii şi respectului de sine al acesteia.

     Dincolo de imagine – chestiune teoretică, mai eeste şi o chestiune care ţine de respectabilitate – chestiune de practică socială - atât în plan personal cât şi comunitar: un om care nu se respectă pe sine nu poate pretinde respectul celorlalţi; o comunitate care nu se respectă pe sine nu va beneficia niciodată (nici dacă o va pretinde) de respectul gazdelor noastre italiene şi cu atât mai puţin, de respectul celorlalte minorităţi prezente în peninsulă, cu care suntem într o competiţie nedeclarată, dar acerbă, pe toate planurile.

     O comunitate de imigranţi ne-reprezentată la nivel instituţional, practic nu există! Şi când spun “nu există” mă refer la “comunitatea” ca partener de dialog social: nu avem acel “cap de pod” fixat ca punte de acces la structurile decizionale ale administraţiilor locale, nu avem acea persoană calificată legal şi abilitată instituţional să facă lobby pentru promovarea eventualelor noastre proiecte socio-culturale, un ghid instituţional pentru oamenii de afaceri din diaspora, un punct de referinţă al nostru care poate menţine trează atenţia autorităţilor asupra necesitaţilor de ordin socio-cultural şi identitar ale comunităţii noastre la nivel local, un mediator între membrii comunităţii de imigraţi şi autorităţile locale.

     Cu alte cuvinte, un consilier comunal, provincial sau regional provenit din rândurile unei comunităţi de imigranţi funcţionează simultan atât ca avocat cât şi ca agent de promovare a intereselor acelei comunităţi  în organele administraţiei de stat italiene.

P.S. - Doua reactii la cald 
                                                           dupa postarea pe Facebook:

Bogdan Adrian In 2013 la primarile PD-ului (atunci cand a castigat Renzi impotriva lui Bersani), eu eram activ in PD din satul meu. 110 romani aveau rezidenta pe atunci in aceasta localitate. Al luat adresele lor de la primarie si le-am scris o scrisoare prin care le explicam aceleasi lucruri ce explici tu aici. Invitandu-i la vot. Nu a venit nuciunul. Eu de atunci m-am lecuit de asta.

Nu-mi mai place · Răspunde · 1 · 16 minute

Remus Constantin Raclău Din pacate nu stiu ce motivatie sa le mai gasesc si atunci incerc sa-mi explic eu mie de ce se intampla ceea ce se intampla cu noi: lene, indiferenta, inconstiinta si incultura civica, mentalitatea de sluga, dar mai presus de toate invidia: decat sa vad unul de-al meu capabil sa reuseasca, mai bine ma las condus de un strain - cu toate riscurile si cu toate consecintele, sau cu alte cuvinte: bai, is prost, nu sunt capabil, dar nici pe tine nu te sustin, de-ar fi sa crape lumea si eu odata cu ea ...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Frustrarea câinelui de stână

de Remus Constantin Raclău

  Coboram cu camionul printr-un pas de munte şi admiram fascinat spectacolul de culori vesel-optimiste ale peisajului primăvăratec: păşunile alpine au început deja să-şi arate vigoarea adolescentină scăpătându-şi cu vioiciune verdele lor intens din verdele-gălbui al frăgezimii lor juvenile, urmat pe verticala vegetaţiei de etajul verdelui ceva mai intens al pădurii de foioase, deasupra cărora tronează imperial verdele închis cu tente cochete de negru al padurii de conifere, contrastând frapant cu albul zăpezii încă netopite de deasupra ei...

      Pe o limbă de poiană dispusă maestuos pe o pantă ceva cam abruptă de munte, între două fâşii groase de pădure, am zărit un cârd de oi albe păscând agale verdele poienii, atent supravegheate de doi superbi câini ciobăneşti, albi şi ei, cu blană densă, cu cozi stufoase legănate lateral agale la fiecare pas. Superbă imagine!...

     Şi cum strada era destul de dreaptă iar coborâşul destul de domol, mi-am permis să stărui puţin cu privirea pe panta verde animată de albul oilor în lentă mişcare. Şi totuşi, privind mai atent, imaginea aceasta idilică părea a purta într-însa ceva ce ţinea cumva de un conflict mocnit: pe cât de liniştite şi de mulţumite îmi păreau oile, pe atât de trişti şi de plictisiţi se prezentau zdrahonii de câini ciobăneşti... Păreau supăraţi, blazaţi şi resemnaţi, împăcaţi cu soarta lor de câini păzitori de oi...

     Am stat şi eu şi-am încercat să-mi imaginez care ar putea fi motivele pentru care măreţii şi neînfricaţii câini ciobăneşti păreau a fi atât de dezgustaţi, plictisiţi, obosiţi şi descurajaţi .
     Şi tot iscodind cu privirea, insistând pe imaginea şi atitudinea lor, încercând să înţeleg nu doar ceea ce vedeam, dar mai ales ceea ce-mi transmiteau ca stare sufletească aceste imagini, să înţeleg intuitiv ceea ce se petrece la nivel metafizic, după ceva chibzuinţă, am ajuns la concluzia că şi eu, dacă aş fi în locul lor, aş avea exact aceeaşi stare ... Şi credeti-mă, au toate motivele pentru asta !

     Păi care e rostul câinilor ciobăneşti? Acela de a păzi oile care pasc. Pasc, adică mănâncă ! Oile mănâncă, dar ei, câinii, nu. Ei nu, pentru că pe păşunile de munte creşte iarbă grasă dar nu şi mămăligă. În consecinţă ieşirea pe munte e profitabilă doar pentru oi, nu şi pentru câinii care le păzesc. Câinii rămân doar cu privitul. Cu privitul şi cu alergătura !

     Cu alergătura, pentru că pe lângă rolul lor de paznici, care trebuie să asigure păscutul liniştit al oilor, ciobanul – stăpânul turmei şi al câinilor deopotrivă - le mai pretinde în plus acestora din urmă şi să ţină turma adunată la un loc, ceea ce presupune că ori de câte ori vreunei oi sau mai multora, Doamne fereşte, li se pare că au zărit câte un smoc de iarbă mai grasă şi mai gustoasă, ceva mai deoparte de turmă şi se îndepărtează spre a o savura, câinele vine asmuţit de cioban să fugă degrabă şi să reîntoarcă oile la cârd, ca nu cumva să se rătăcească şi să se pună în pericol de a fi atacate de sălbăticiunile carnivore ale pădurii. 

    Şi să nu credeţi că asta se întâmplă rar în decursul unei zile, că deh, oaia e oaie şi are creierul cu mult mai mic decât pofta !

     Acu’ vin şi eu şi vă-ntreb: „Cum v-aţi simţi dumneavoastră dacă aţi fi obligaţi să staţi mereu cu mațu’ gol în preajma cuiva care se-mbuibă-ntr-una, lăsând în urma lor păşunea plină de căcăreze ovale cu miros de măsline expirate?...”

     Păi nu vi se pare normal să-i ia zbenga de nervi pe ciobăneştii câini atunci când văd o oaie că o ia razna pe munte, riscând ca din cauza ei să fie certat de ciobănescul stăpân?

     Păi, fir-ai tu al naibii să fii de oaie hămesită ce eşti! După ce că patrulez toată ziua de mi se scurg ochii tot uitându-mă la tine cum te imbuibezi cu iarbă grasă şi gustoasă aflată peste tot în jurul tău, în timp ce mie-mi chiorăie maţele de foame şi de sete, mă mai şi faci să fug după tine? Nu-ţi mai ajunge păşunea, acu’ o mai iei şi fleaura pe munte umblând după ce ţi se pare ţie a fi scofeturi! Oaie afurisită! Nu-ţi pasă, câtuşi de puţin de alţii! Eu îmi fac datoria câineşte şi bat clipă de clipă toate coclaurile în urma cozii tale pline de scaieţi, ca să te veghez şi să te apăr, ca nu cumva să vină lupul, ursul, râsul sau alte jivine pofticioase şi să te hăcuiască, şi tu, oaia dracului, ce faci? Îţi baţi joc de picioarele mele !...

     Dreptate-i asta? Tu înfuleci toată ziua şi rumegi toată noaptea, iar eu mă aleg cu o strachină de zer şi-un boţ de mămăligă !...

     Ce-aş mai pleca şi ce m-aş duce !... Da’ un’ să plec şi un’ să mă duc? Că eu sunt câine ciobănesc de când mama m-a făcut şi vrednici câini de stână au fost şi mama şi tăicuţul meu!... Şi-apoi, am legământ de credinţă cu ciobănescul-om şi îi sunt prieten şi nu pot să îl las aşa deodat’ făr’ de-ajutor!

     Ce ţi-aş mai face blana sită, de-ar fi după mine, dragă oaie !... Da’ nici să te muşc nu pot că mă ceartă prietenul meu ciobanul, că zice că are nevoie de lâna şi de blana ta întreagă şi n-am slobozire nici să mă iau de tine, că zice baciu’ că te stresez şi că nu mai dai lapte bun şi-apoi că iese brânza proastă... Mai bate-ţi tu mult joc de mine şi-ai să vezi când te-oi prinde eu mai la dos ... Că doară n-o avea ciobanul ochi şi după cap! Că voi sunteţi o turmă-ntreagă ghiftuită şi noi doar doi dulăi flămânzi... Care ne mai şi împiedicăm în jujeu’ asta de ni l-au legat berbecii ăia prin lege cu lanţ de gât... Alerga-m-aş să-i salvez din gura lupului ... şi-mpiedica-m-aş de jujeu !... 

P.S.  – Orice asemănare cu fapte şi personaje din lumea omenească e pur întâmplătoare …

Formule de salut din lumea satului de odinioară

Cum erau salutaţi oamenii de vază şi cum îşi spuneau ţăranii atunci când se întâlneau

Autor: Alin Ion

În lumea satului, formulele se salut erau folosite în funcţie de situaţie, evenimente religios sau ceremonial.

 Pe lângă formulele tradiţionale de salut, în lumea satului se foloseau şi alte expresii, în funcţie de sexul, vârsta sau locul ocupat în comunitate. Multe dintre aceste expresii se folosesc şi în prezent. 

 Formulele de salut s-au modificat în funcţie de schimbările din societate.

 „Salutul este un prilej de a arăta respectul faţă de persoana căreia te adresezi şi de a-i face urarea de bine pentru momentul de întâlnire al zilei.

 În decursul anilor formulele de salut şi împrejurările adresării lor au suferit schimbări.

 Cândva era o regulă ca persoana tânără să salute pe cea vârstnică, femeia pe bărbat, căruia din respect îi zicea dumneata (mata, matale) şi localnicul pe străin (persoană din alt loc).

 De asemenea boierul, preotul, învăţătorul, sanitarul, primarul, notarul, perceptorul erau salutaţi de ceilalţi, recunoscându-li-se în acest mod funcţiile deţinute, pregătirea şi activitatea în interesul comunităţii.

 După perioada de emancipare a femeii, bărbaţii au fost aceia care o salutau, dovedind că ştiau să o respecte şi să îi acorde atenţie, iar în loc de formulele tradiţionale, sub influenţa vieţii de la oraş a apărut pentru „femeile răsărite” (doamnele satului) formula de salut „Săru’mâna!”, care până atunci se adresa numai boierului, preotului şi învăţătorului“, arată etnologul gorjean Alexandru Doru Şerban în lucrarea „Cultură ţărănească gorjeană“.

 Cum se saluta în perioada sărbătorilor 

 Cu ocazia sărbătorilor calendaristice din perioada de iarnă - Crăciun, Anul Nou, Boboteaza, Sfântul Ioan - oamenii, în loc de formula de salut obişnuită, îşi adresau urarea „La Mulţi Ani!”.

 Aceeaşi urare se făcea şi cu ocazia altor mari sărbători ori onomastice şi era adresată de obicei de stăpânul casei ori de cel sărbătorit, pentru copiii săi şi pentru invitaţii la masa de sărbătoare.

 „Din prima zi de Paşte până la Înălţare (timp de 40 de zile) oamenii se salutau cu formula de adresare «Hristos a înviat!» şi primeau răspunsul «Adevărat a înviat!».

 Actualmente, aceste formule „adresare - răspuns” sunt obişnuite numai în cele trei zile de Paşte. (...)

 Dacă în zilele obişnuite ale anului salutul era adresat de acela care se considera obligat, din motive de inferioritate - vârstă, sex, stare socială, instruire etc. - de la Paşte la Înălţare adresarea „Hristos a înviat!” era făcută de superior.

 De la Înălţare până la Rusalii, timp de 10 zile, formula de salut era „Hristos s-a înălţat!” cu răspunsul «Adevărat s-a înălţat!», făcută în împrejurări similare cu cele din perioada sărbătorilor de Paşte“, se mai arată în lucrarea „Cultură ţărănească gorjeană.

 Cum se salutau sătenii la nuntă sau înmormântare

Alte formule de salut erau folosite în funcţie situaţia în care se aflau cei care se întâlneau sau de evenimentele ceremoniale din timpul vieţii. Gorjenii se adresau acelor pe lângă care treceau, când se aflau la muncă, prin urarea „Bun lucru!”, iar dacă zăboveau mai mult ori plecau după ce în prealabil i-au ajutat, îşi luau rămas bun cu urarea „Spor la treabă!”.

 „Pentru cei aflaţi la masă, adresarea-salut era «Poftă bună!», iar gorjeanul, ca orice român ospitalier din fire, răspundea cu «Poftiţi aproape!».

 Formulele de adresare sunt folosite şi în momentele ceremoniale ale obiceiurilor din timpul vieţii.

 Astfel, în cadrul obiceiurilor de naştere oamenii care vin la botez sunt întâmpinaţi de tatăl copilului cu sticla cu băutură şi urarea: «Bine aţi venit!», răspunzându-i-se tot printr-o urare, în contextul evenimentului «Trăiască pruncul ce s-a creştinat! La Mulţi Ani!».

 La nuntă, formula de adresare folosită de chemători era: «Bună dimineaţa!», «Noroc şi ceasul al bun!». Cel chemat, după ce gusta din ploscă, răspundea cu o urare: «Noroc şi ceasul al bun!». Oamenii care soseau la nuntă, erau întâmpinaţi de cumnatul de mână cu adresarea-salut: «Bine aţi venit, sănătoşi!».

 La înmormântare formula de adresare a celor veniţi cu lumânare era: «Dumnezeu, să-l ierte!». După înmormântare urmau pomenile pentru sufletul mortului. Cei care participau la pomană obişnuiau să rostească în mai multe momente ale ei formula: „Dumnezeu, să-i primească!”. Copii strigau în cor de trei ori la masa de pomană, formula de mulţumire, în folosul celui destinat: «Dumnezeu să primească, / Lui «X» (numele) să pomenească!».

 Cu mai multe prilejuri (zile, sărbători) se dădea de pomană (colac, colivă, lumânare aprinsă ş.a.), iar cel care primea răspundea obişnuit prin: «Bogdaproste» («Doamne, primeşte!»)“, a mai arătat Alexandru Doru Şerban. 

 De la „nene“ şi „dom’le“ la „tovarăşe“ 

 Copiii şi prietenii foloseau diferite apelative. De asemene, formulele de adresare erau diferite în funcţie de fiecare persoană, gradul de rudenie şi nivelul acesteia.

 „Apelativele: „mă!”, „măi!”, „bă!”, „băi!” erau folosite în adresarea părinţilor către copii şi a prietenilor între ei.

 Tinerii se adresau vârstnicilor, care nu le erau rude, cu formulele: „nea”, „nene” şi chiar „unchiule”, „mătuşă”, iar mai nou cu „tanti”.

 Celor care aveau în sat o poziţie economică şi socială privilegiată li se zicea „dom’le!”, „doamnă!”, iar în perioada comunistă „tovarăşe!” şi „tovarăşă!”, se mai arată în lucrarea „Cultură ţărănească gorjeană“.

Sursa: http://adevarul.ro/locale/targu-jiu/formule-salut-lumea-satului-odinioara-erau-salutati-oamenii-vaza-isi-spuneau-taranii-atunci-intalneau-1_56a374c337115986c6d106b1/index.html




Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Foaie verde lobodă ...

                                                                                                  Gura mea cam slobodă!

de Remus Constantin Raclău

     Pe când lucram ca tâmplar la CPL Bacău, la secţia de tapiţerie-mobilă, băteam scoabe cu ciocanul pentru a fixa arcurile pe rama canapelelor.

      La un moment dat, într-o zi, printr-o mişcare mai puţin îndemânatică, mi-am tras un ciocan peste degete. Bineînţeles că după ce-am urlat de durere nu m-am putut abţine şi am tras, după propria-mi obişnuinţă, o înjurătură de Dumnezeu.

      ‘Nea Mihai Ţîmpu, colegul meu de banc de lucru - un român ceangău din Luizi Călugăra - român mai român ca mine, m-a lăsat să termin cu văicărelile şi apoi m-a întrebat cu cel mai calm, dar serios, ton din lume:

-  Ce ai păţit Remuse? 

-  Ce să păţesc, 'nea Ţîmpule,  nu ai văzut? Mi-am tras un ciocan peste deget! 

-  Ba da, am văzut, da' nu-nţeleg ce treabă are Dumnezeu cu faptul că tu eşti gură-cască? Şi nu înţeleg de ce a trebuit să-l înjuri pe EL, pentru că ţi-ai tras, tu singur, cu ciocanul peste deget ? 

 - Cum adică să-l înjur pe Dumnezeu ‘nea Ţâmpule?... Ce zici mata’ acolo? Că eu pe mine m-am înjurat şi nu pe Dumnezeu! 

- Ba, cum să nu, că doar te-am auzit cu toţii! Ai spus în gura mare, clar şi apăsat: "'tu-s Dumnezău’ mă-tii”! Tu te-ai auzit  ce-ai zis? Ştii măcar ce ţi-a ieşit din gură? Ai spus că-l “regulezi” pe Dumnezeu!...

      Am rămas mască!... Mai înjurasem, poate, cu nonşalanţă, de câteva sute, poate chiar mii de ori înainte de asta (dracu' mai ştie!), în tot atâtea ocazii şi nimeni nu mi-a atras atenţia la ceea ce înseamnă, "mot-à-mot", această expresie:

 că " ‘tus", vine de fapt de la “Futu-s” (sau mai corect gramatical de la “futu-ţi”), care înseamnă exact ceea ce se aude şi se înţelege…

 A fost ca şi cum 'nea Mihai (creştin catolic practicant, cu siguranţă cu mult mai credincios decât mine) mi-ar fi aruncat cu o găleată de apă rece peste ochi! Ca şi cum mi-ar fi aprins deodată o lumină clarificatoare în creierul meu întunecat.

      A fost pentru prima dată în viaţa mea când am realizat că vorbeşte gura fără mine. Că e posibil ca uneori să-ţi mai iasă pe gură, în virtutea unei inerţii lingvistice implacabile, fraze al căror conţinut intrinsec nu l-ai băgat niciodată în seamă; fraze pe care le folosim doar pentru că le-am auzit cândva folosite de alţii, în situaţii similare, şi care ne-au infestat pe nesimţite creierul, fără ca măcar să ne obosim a ne-ntreba, ce vor să spună ele cu adevărat?... Simple tipare verbale, intrate în obişnuinţa noastră prin contaminare şi reproduse în mod inconştient, spre umplutura frazei, fără o intenţie anume alta decât aceea de a ne "răcori"…

      Odată conştientizată enormitatea, am încercat să mi-o elimin din vocabularul conştient şi am evitat de a o mai folosi. 

      Şi dacă totuşi mi-a mai scăpat vreodată, ieşind în mod accidental la suprafaţă din adâncul întunecos al subconştientului, sub imperiul unei puternice emoţii sau a unei intense stări de şoc, m-am bătut imediat cu palma peste gură, mi-am făcut cruce şi mi-am cerut spăşit iertare:

 - Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce fac !...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt":
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău
 * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi.
 - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Mamă de cartier

de Remus Constantin Raclău

Pe când eram "mare patron", aveam printre angajaţi, doi fraţi - o să le spunem "Fraţii Pitulescu" - Cristi şi Florin.
Pe Cristi, un băiat micuţ şi slăbuţ din cale-afară, ruşinos ca o fată mare, mi l-a adus într-o zi, 'nea Vasile, şoferul nostru, cu propunerea să-l ia cu el pe camion, ca manipulant:

- Domnu' Remus! Haidiţ' sâ-l luăm şi pe băieţaşu' ista cu noi la treabâ Îl ieu cu mini pi camion, sî mă ajiuti la-ncarcat şî discarcat, câ sîngur nu mai fac faţâ - şi la condus şî la hămălit...  Îl cunosc bini: îi veşin cu mini, băiet cuminti şî muncitor, din oamini serioş' şî cinstiţ'. Lo' strunit bini şî nu "puni mâna" nici să-l baţ'.

 (Pentru cine nu ştie, în limbaj de cartier, "a puni mâna" înseamnă a fura - lucram cu băutură şi cu alimente, cu dulciuri, cu ţigări... şi tentaţia era mare!) .

- Deh, nea Vasile, ştiu şi eu ce să zic?... Dacă zici mata' că ai nevoie ..., o să-l luăm, ce-o să facem? Mă pun rău cu matali? 

- Mulţumesc, domnu' Remus. Să videţ ce-or să se bucuri ai lui, acasâ! Câ le-am promis câ pun o vorbâ pentru el la dumniavoastrâ, c-ari dou'ş-unu di ani, ş-ar vre' şî el ca sî muncească, da' n-ari undi, câ nu-l vre' nimeni... 

 - Adevăru-i că-i cam pirpiriu pentru hămăleală, nea' Vasile! Nu ştiu cum ai să te descurci cu el, că nici matali nu eşti prea voinicuţ!... 

- Mă discurc, dom' Remus, cum sâ nu mă discurc. Îi sfrijit da' sâ ştiţ' câ-i vânos. Şî undi n-o putè el sîngur, mai pun şî eu mâna şî-l ajiut ... o scoatim noi-amândoi cumva la capăt... 

- Bine, 'nea Vasile. Fie-aşa cum spui mata'!

Şi l-am "luat".
L-am pus să facă cerere de angajare, i-am aprobat-o şi l-am trimis la contabil cu ea să-i facă formele legale...
După un timp mi s-a făcut milă de el! Muncea pe rupte. N-apuca 'nea Vasile să-i sară în ajutor că făcea el singur aproape tot ce trebuia, demonstrând o tenacitate de apreciat, în ciuda faptului (descoperit ulterior) că avea un braţ cam beteag: căzuse dintr-un copac şi suferise o fractură urâtă de tot, pentru care medicii l-au operat şi i-au introdus o tijă metalică. Probabil că nici n-avea voie să facă efort, dar când l-am întrebat a negat cu vehemenţă. Mi-a devenit clar imediat că avea o nevoie acută de bani şi că în mod iraţional refuza să ţină seama de riscurile pe termen lung.
 A avut dreptate 'nea Vasile: era iute, harnic, ascultător, cinstit şi punctual şi mai observasem cu plăcere că-i şi mergea mintea.
Şi cum pe vremea aceea activitatea de angro mergea ca pe roate, s-a ivit nevoia de a mai angaja cel puţin încă un băiat, aşa că într-o zi i-am lansat o provocare:

- Cristi!... Ia vin-oleacă-n coa'! 

- Da, dom' Remus! (şi-a venit) 

- Auzi, Cristi, cum stai cu scrisu'? 

- Cum adică? 

- Cum stai cu scrisu'? Cu caligrafia, adică! 

- Cu caligrafia? 

- Da! M-ar interesează să ştiu dacă scrii frumos şi dacă se înţelege uşor ceea ce scrii, adică mai pe scurt, mă interesează dacă scrii citeţ. 

- Hi, hi,hi!... Îs cam cam varzâ, domnu' Remus! Scriu vraişti şî-i naşpa' tari di citit!... 

- Ia să văd!...

L-am invitat pe scaunul meu de la birou şi i-am pus în faţă o coală de hârtie:

- Scrie ceva, să văd cât e de trist!

S-a codit că o fată mare şi mi-a spus fâstâcit:

- Scriu ca dracu', dom' Remus, mi-i şî ruşîni sâ v-arăt! 

- Lasă, măi Cristi, că la scris nu-i dracu' chiar atât de negru, pentru nimeni. Orice se poate corija. Ia aşează-te oleac-aicea şi scrie ceva, să văd ce se poate face? 

- Mă trimiteţi la liceu? îmi zise zâmbind pe ton şugubăţ (Cristi avea doar "profesională") în timp ce se aşeză. 

- Nu. Sărim peste el. Vreau să te pun la birou! 

- Pi mini???!!!... şi-a dat să se ridice. 

- Da, Cristi, "pi tini"! i-am spus în timp ce l-am împiedicat să se ridice, împingându-l uşor cu palma pe umăr, înapoi în scaun. 

- Haidi-ţ' dom' Remus... faciţ' mişto di mini? Păi neam di neamu' meu n-o stat niciodată pi vriun scaun la birou. La uşâ sau în picioari, da ... Da' pi scaun!... Oricum sâ ştiţ' câ scriu naşpa di tăt, şî gata... 

- Bine Cristi, am înţeles, da' nu te cred. La faza asta sunt ca Toma Necredinciosu': nu te cred până nu văd cu ochii mei cum scrii. Ia... Scrie-ţi aici, numele, adresa şi prima strofă din "Tricolorul" (pe vremea aceea era Imnul de stat al României) 

- Scriu, dom' Remus, scriu! Da' sâ nu mă puniţ' la birou, câ dacâ mă aflâ lumea-n cartier, mă ie la roati di nu mă văd. Zîşi câ m-am ajiuns şî pi urmâ, la primu salariu mă puni şî să li dau la tăţ' di băut... C-aşa-i regula: cini s-ajiunji dă di băut... 

- Scrie!...

Şi-a început să scrie... Şi vreau să vă spun c-a fost corect şi cinstit: "scria într-adevăr ca naiba"!... Am ridicat din sprâncene, şi nu ştiu cum da’… am simţit brusc nevoia de a mă scărpina în dosul capului - după ceafă!
 N-am zis nimic şi l-am lăsat să termine de scris ceea ce i-am zis. Poate, poate, îşi mai dă drumul după ce-şi mai încălzeşte mâna... L-am încurajat:

- Hai, Cristi, vezi?... La fiecare rând se îmbunătăţeşte situaţia, ţi se dă mâna, încet, încet şi cu răbdare, se poate orice!

Nici eu nu credeam ce spuneam, dar... voiam neapărat să-l ajut:

- Continuă, Cristi! Scrie tot imnu', c-avem oleacă de timp!

Am ieşit din depozit şi-am intrat în librăria care se găsea chiar în clădirea de alături. Am mers la doamna Lenuţa, vânzătoarea, şi-am rugat-o să-mi dea două caiete de caligrafie, din acelea pentru clasa întâi, le ştiţi voi, acelea cu pătrăţele înclinate pe rânduri pentru cursivitatea literelor şi cu liniuţe punctate, deasupra şi dedesubtul rândului, pentru a fixa limitele literelor înalte sau joase...

- Aveţi copii mici? 

- Da. Dar astea-s pentru unul ceva mai mare!...

 Le-am plătit şi m-am întors în birou, unde Cristi a făcut ochii cât cepele:

- M-aţ' omorât, dom' Remus!... Eu am glumit şi v-am întrebat dacâ mă trimiteţ' la liceu, şi dumniavoastră mi-aţ' zîs câ sărim pisti asta, da' am crezut câ sărim în sus, şî-când-colo dumniavoastrâ m-aţi pus sâ sar în jos şî m-aţ' trimis înapoi la clasa-ntâi. M-am făcut di tătâ ruşînea!... 

- Hai, măi Cristi, nu mai fi şi tu atât de sensibil!... Las' că nu mai spun la nimeni. Uite, rămâne secretu' nostru, da? Da' numai dacă-mi promiţi că-ţi dai tot interesul să-ţi înveţi mâna să srie frumos, ordonat şi citeţ. Ce zici, promiţi?

Era negru... De ruşine şi de ciudă: i se deschidea în faţă o oportunitate neprevăzută şi nesperată, dar de care el nu se simţea  în stare să profite:

- Di promis, promit sâ-ncerc, domnu' Remus! O sâ mă străduiesc, cât am sâ pot eu. Asta promit, din suflet! Da'... N-am obraz sâ vă promit c-am sâ şî reuşăsc sâ scriu cum vreţ' dumniavoastră, câ nu-mi placi sâ promit fărâ să mă ţîn di cuvânt! 

- Ştiu, Cristi! Ştiu şi tocmai de aia vreau să te ajut şi să te învăţ tot ceea ce trebuie să ştii că să ajungi un bun şef de depozit. 

- Şăf di depozit???!!!... 

- Da, Cristi! Şef de depozit. Am văzut că-ţi merge mintea, socoteşti bine, eşti organizat şi ai spirit de iniţiativă, te porţi frumos cu clienţii, iar colegii te respectă... 

- Mă respectâ? Cari respect dom' Remus, că draci' iştea-s miştocari din nascari! Nici n-au habar di ci-i aceala respect! 

- Da, dar tu ştii! Şi asta e tot ceea ce mă interesează pe mine, în cazul ăsta. Iar băieţii să ştii că chiar te respectă, Cristi! Crede-mă că ştiu să fac diferenţa între cum se comportă între ei şi cum se comportă cu tine. Şmecheraşii ăştia de cartier ştiu mai mult de frică. N-or fi ştiind ei ce-i ăla respect din conştiinţă, da-s destul de respectuoşi când vine vorba de instinctul de conservare: recunosc imediat când cineva e mai tare decât ei şi-ncearcă să nu-l supere, ca să nu şi-o ia în freză! Înţelegi? 

- S-o ia în frezâ! Di la mini???... Adicâ mă respectâ di fricâ? Haidamaci' iştia, cari "dau cu brandu' di sari varza din butoi"? Haidiţ' dom' Remus, nu mai râdiţ' di mini! Nu videţ' cât îs eu şî cât îs aiştia?... 

- Ba da, Cristi, dar să ştii că "datu' ăsta-n freză" de care-ţi spuneam eu, are mai multe aspecte. Nu se referă doar la "datu' cu brandu"! Ba pot să spun că fiind obişnuiţi şi s-o dea şi s-o ia, a defila prin cartier cu nasul umflat, cu o vânătaie la ochi, sau cu vreun cucui în cap nu-i o problemă prea mare pentru ei. Ba dimpotrivă! Pentru cine ştie cum stă treaba-n cartier, astea-s semne că băieţaşii nu se dau în lături de la bătaie, aşa că, dacă nu te simţi tare-n vână cu adevărat, e mai bine să nu-i stârneşti. Astea-s semne de bărbăţie! Şi dacă te uiţi în jur, e plin cartieru' de bărbaţi!... Că nu-i greu să-ţi întăreşti brandu', cum spui tu! Dar în acelaşi timp, băieţii vor să se dea şi deştepţi...

Va urma...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt":
 * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău
 * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi.
 - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Bunul Simţ pe autostradă

Autor: Remus Constantin Raclău

    A dat Bunul Dumnezeu de ne-am învrednicit şi noi s-avem autostrăzi. Dar ştim noi oare să ne folosim corect şi în deplină siguranţă de ele? După experienţa ultimelor două-trei vacanțe petrecute în România, am oareşice îndoieli. Nu că aş fi eu vreun mare expert în circulaţia pe drumurile publice, dar nici nu-mi poate reproşa cineva cum c-aş fi căzut din lună în acest domeniu.

    Lucrez în Italia de mai bine de doisprezece ani ca şofer pe camion, preponderent pe rute naţionale, dar şi la extern uneori şi stau zilnic cam 8-9 şi chiar 10 ore la volan, atțt ziua cât și noaptea, din care cele mai multe pe autostrăzi şi fără a mă considera ca fiind un sfânt la volan, până acum m-a ferit Domnul de evenimente neplăcute. Se poate spune c-am avut noroc. Poate! Dar în trafic, de regulă, norocul şi-l face fiecare cu mâinile - iar în cazul condusului - şi cu picioarele lui.

    Am văzut în ţară suficient de multe „anomalii” în traficul pe noile noastre autostrăzi, care mi-au declanşat în mod automat un semnal de alarmă şi m-au condus spre ideea că la noi nu prea şi-a făcut nimeni timp să le explice românilor cum stă treaba cu traficul pe autostradă.

    Acuma ... sunt sigur că „deştepţii de serviciu” or să sară ca arşi şi-or să-mi reproşeze care mai de care, în primul rând ca ei ştiu tot (ăsta fiind unul dintre principiile lor în viață), că doară nu-i mare scofală, aşa că nu-i nevoie să vină un ... „neam de manivelă” și mai ales de la “macaronari”, să le explice lor (tocmai lor!!!) cum să dea ei din volan, sau cum şi cât să apese ei pe pedale – ce mama naibii că doar e democraţie, nu? Şi unde mai pui că mai e şi treaba aia cu libertatea de mişcare şi de expresie! Iar dacă „deranjaţii” respectivi mai sunt şi posesori de “4x4” - afacerişti de succes, sau copii de bani gata, din părinţi parveniţi - m-am fript! N-aş vrea să le fiu prin preajmă când şi-or da drumul la gură! Dar ăstora – care le ştiu pe toate – le spun să stea liniştiţi că scriitura asta nu-i pentru ei. Nu! Dar să ia aminte totuți, mai sus amintiţii, că sunt pline marginile străzilor şi autostrăzilor patriei de crucile căpoşilor plini de ifose şi de tupeu de şmecheri în trafic. Strada nu-i iartă pe cei ce n-o respectă, iar moartea nu prea are obiceiul de a cere nici CV-ul, nici extrasul de cont bancar şi nici arborele genealogic, nimănui, înainte de a-i bate în parbriz!

Consider că am suficientă experienţă practică pentru a fi în măsură să explic şi celor care n-au avut cum şi nici unde să acumuleze suficientă experienţă în traficul rutier - în cuvinte simple, fără a face apel la codul rutier sau la definiţii din manualele sau dicţionarele de specialitate - cum să se ferească de necazuri pe autostrăzi.

Şi, cu tot respectul cuvenit unor oameni de valoarea unor arhitecţi, ingineri şi finanţatorilor acestora - voi începe cu bunul simţ în proiectarea autostrăzilor.

Pentru aceasta, cred că mai înainte de toate ar fi foarte util să ştim despre ce vorbim, şi în consecinţă să ne informăm despre:

Ce este aceea o autostradă

şi care sunt principalele ei caracteristici şi specificităţi ?

    Autostrada este un drum rutier specializat în traficul rapid şi de mare intensitate care leagă marile oraşe (centre de consum) ale unei ţări civilizate, de principalele zone de aprovizionare ale acestora (mari centre de producţie agro-industrială, din ţară sau din străinătate) sau pe acestea din urmă de principalele zone de aprovizionare a lor cu materii prime. De asemenea autostrăzile leagă marile noduri de transport feroviar, maritim sau aerian (gări, porturi și aeroporturi) cu marile oraşe, sau pe acestea din urmă cu marile centre de interes turistic sau cultural.

Pentru a satisface necesităţile de trafic rapid şi intens, autostrăzile trebuie să îndeplinească o serie de minime condiţii de Bun Simţ - de ordin tehnic, funcţional și de informare operativă în timp real a participanţilor la trafic - condiţii esenţiale pentru siguranța și cursivitatea acestuia:

- mai întâi, calea de rulare trebuie să fie de o calitate ireproşabilă, perfect netedă, cât mai dreaptă posibil (serpentinele sunt excluse prin tăierea munților sau prin sfredelirea lor în tunele, ori, după caz, prin construirea de lungi viaducte peste văi) de preferat cu asfalt drenant care să asigure scurgerea ploii fără a produce nori de vapori la trecerea autovehiculelor, contribuind astfel la păstrarea unei vizibilităţi optime chiar şi în cazul unor condiţii atmosferice dificile; 

- sensurile de mers trebuiesc separate între ele printr-un gard despărțitor – metalic, vegetal, sau de beton – pentru a evita ciocnirile frontale între autovehiculele care circulă cu mare viteză în sens contrar (de preferat a fi prevăzute cu înălţătoare opace pentru a evita orbirea pe timp de noapte); 

- dacă sunt diferențe e nivel între șosea și ambientul înconjurător, calea de rulare trebuie să fie protejată pe margini de balustrade metalice late, pentru a preveni părăsirea accidentală a șoselei;

- toate intrările şi ieşirile de pe autostrada sunt pe partea dreaptă (consecinţă firească a faptului că la noi traficul se face pe partea dreaptă a drumurilor, zidul despărţitor fiind pe partea stângă); 

- fiecare sens de mers trebuie să aibă cel puţin două benzi de circulaţie, la care se adaugă o bandă de urgenţă; 

- autostrăzile trebuie să aibă o rezervă tehnică - un spaţiu verde de o parte şi de alta a căii de rulare, închis cu un gard de protecţie din plasă de sârmă pentru a preveni pătrunderea de animale pe căile de rulare;

- autostrăzile trebuie să fie complet lipsite de intersecţii (drumurile, autostrăzile, râurile, canalele fluviale, sau căile ferate sunt depăşite prin pasaje subterane sau prin poduri ori viaducte, care trec pe deasupra sau pe dedesubtul acestora); 

- de regulă autostrăzile ocolesc localităţile, accesul către autostradă precum şi ieşirile de pe aceasta făcându-se prin intermediul unor străzi auxiliare larg curbate, numite racorduri, gândite de aşa manieră încât să permită un acces sigur şi rapid, bine semnalizate, pentru a elimina orice confuzie în ceea ce priveşte direcţia de deplasare; 

- Autostrăzile trebuie să aibă din loc în loc spaţii speciale pentru repaus şi opriri de urgenţă - mici parcări pe marginea drumului - prevăzute cu telefoane cu fir unic de urgenţă către centrele de asistenţă tehnică sau sanitară;

- Încă din proiectare autostrăzile trebuie să fie prevăzute la anumite distanțe cu parcări ample atât pentru camioanele de cursă lungă cât şi pentru turişti - aşa numitele “arii de servicii” - prevăzute cu staţii de alimentare pentru combustibil, cu magazine, restaurante, baruri şi uneori chiar cu spaţii de cazare, cu toalete şi mici spaţii verzi pentru relaxare şi refacerea urgentă a capacităţii de a conduce;

    Ţinând cont că sunt străzi de mare viteză, autostrăzile trebuie să fie foarte bine şi clar marcate şi semnalizate, atât pe orizontală (pe asfalt) cât şi pe verticală - prin semne de circulaţie şi panouri de semnalizare permanentă - reflectorizante - cât şi cu panouri electronice de comunicare prin mesaje în timp util în ceea ce priveşte siguranţa şi fluența traficului sau eventualele evenimente care ar putea reprezenta un pericol imediat - accidente, lucrări de intervenţie, condiţii meteo dificile.

    Astfel e bine de ştiut că fiecare stradă are un nume de cod, care cuprinde tipul de stradă şi un număr - eventual cu un nume semnificativ (ex: Autostrada A1 - “Autostrada Soarelui”; sau DE xx - Drumul European numărul xx; sau DN xxx - Drum Naţional, DJ - drum judeţean, drum comunal, local, etc) şi fiecare stradă este precis măsurată şi semnalizată din Km în Km şi din sută în suta de metri, astfel, în caz de accident sau de defecţiune tehnică, şoferul are posibilitatea de a comunica cu precizie locul în care se află pe strada respectivă, prin simpla raportare la panourile de semnalizare kilometrică şi hectometrică, având grijă să comunice direcţia de mers - către prima localitate importantă - obligatoriu în cazul autostrăzilor unde, din cauza zidului despărţitor, maşinile de ajutor nu pot întoarce în dreptul maşinii dumneavoastră şi pierd un timp preţios, uneori chiar esenţial până la prima ieşire unde să vină pe direcţia dumneavoastră de mers.

    Ori de câte ori am solicitat ajutor de urgenţă în Italia (şi cred că şi în România lucrurile stau la fel) mi s-a cerut ca în afara datelor personale de identificare (a numelui meu şi al firmei pentru care lucrez) să comunic: numele de cod al străzii, kilometrul la care mă aflu şi direcţia de mers, pentru ca centrul de urgențe să găsească cea mai apropiată soluţie de asistență şi ajutor.

    Acest lucru este esenţial şi absolut necesar mai ales atunci când se semnalează organelor în drept, o urgenţă extremă sau un eveniment nedorit - un accident, o alunecare de teren, prezența unor obstacole sau a unor animale pe stradă, etc.


Exemple:

Bună seara, sunt XX, şofer la firma Y, din localitatea Z, mă aflu pe autostrada A21, la kilometrul 128, între localităţile A şi B, în direcţia T şi am nevoie de asistenţă tehnică.

Sau:

Bună seara, mă numesc XX, din localitatea Z, mă aflu pe Drumul European E85, la kilometrul 128, între localităţile A şi B, în direcţia C şi vreau să vă semnalez un accident cu imobilizarea vehicolelor pe calea de rulare, pe prima şi a doua bandă, cu posibile victime... etc, după care vi se vor cere alte detalii pentru a şti ce fel de urgenţă este şi ce forţe de intervenţie şi ajutor trebuiesc mobilizate – poliţia, ambulanța, unitatea de descarcerare, maşini sau platforme de tractare sau remorcare, pompierii, etc...

….

În articolul următor voi face vorbire despre cum comunică strada şi administratorii ei cu noi, utilizatorii ei !

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt"
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Cu barca pe râul vieții

Autor: Remus Constantin Raclău

     Se spune că între tineri şi bătrâni este în primul rând o diferenţă de mentalitate. De acord! Când vine vorba de a defini însă această diferenţă de mentalitate, de a-i da cât de cât o concreteţe, atât unii cât şi ceilalţi încep să se-ncurce în explicaţii care mai de care mai aiuritoare, mai încâlcite şi mai greu de susţinut cu argumente logice şi acceptabile de ambele părţi. Avem de a face cu un „muro contro muro” – (zid contra zid) vorba italianului – fiecare rămâne ferm pe poziţia sa, dură şi de neclintit.

     Stau şi mă-ntreb: de unde oare aceste poziţii dure şi intransigente la nişte oameni care de cele mai multe ori au toate motivele să-şi dorească binele unii altora, să se iubească şi să se respecte, ţinând cont de faptul că aceste conflicte se nasc între persoane cu puternice legături apropiate de rudenie: părinţi – copii, bunici – nepoţi, unchi şi mătuşi – nepoţi şi nepoate. Nu că n-ar exista divergențe de opinii posibil generatoare de conflicte și între alte categorii de cetățeni cu vârste net diferite, dar ele sunt de regulă ignorate sau terminate abrupt din nepăsare, încă înainte de a degenera într-un conflict propriu-zis.

     Trecând conştient prin diferitele etapele de vârstă ale vieţii mele şi tot încercând să înţeleg specificul fiecărei etape, am încercat să verific validitatea constatărilor mele în confruntare cu cele ale fiilor mei în diversele lor etape către maturitatea deplină. Astfel am ajuns la o concluzie, pe cât de simplă pe atât de frapantă:

Totul pleacă de la atitudinea faţă de scurgerea timpului.

     Cred că avem de a face în primul rând cu o chestiune de percepţie: tinerii percep timpul fotografic, în timp ce bătrânii îl percep filmografic; pentru tineri timpul pare că stă pe loc, pentru bătrâni - că zboară prea repede; tinerii vor să-l urnească, bătrânii ar vrea să-l oprească; copiii ard de nerăbdare să crească, să devină adolescenţi şi mai apoi, maturi, să devină independenţi şi să-şi ia viaţa în propriile mâini, să devină proprii lor stăpâni, în timp ce părinţii vor să se bucure cât mai mult de fericirea de a se dărui fiilor lor, cu trup şi suflet, de a le dărui acestora tot ceea ce-i mai bun din tot ceea ce au ei nevoie - material şi spiritual - să-i ferească de frământările adolescenței, să le întârzie cu cât mai mult posibil confruntarea cu grijile şi greutăţile vieţii de adult şi dacă se poate, să-i ferească prin sfaturile şi protecţia lor de toate necazurile vieţii.

Tinerii trăiesc fără grija zilei de mâine gândind că au tot viitorul înainte, bătrânii încearcă să-i învețe valoarea clipei și a scurgerii ireversibile a timpului, sugerându-le să facă în fiecare zi și ceva care să le ușureze viitorul, să ”construiască” ceva și pentru mâine, încearcă să-i facă să-nțeleagă faptul că viața trece pe nesimțite și să le insufle conștientizarea eternității de după viața fizică - pământul a fost și dinainte de existența noastră și va exista și mult după aceea... Plecăm și nu luăm nimic cu noi și de aceea nu merită să ne-amărâm viața pentru lucrurile trecătoare și care oricum nu ne aparțin!

Italienii spun: ”Ricordati che devi morire!” - ”Adu-ți aminte că trebuie să mori!” (odată și-odată tot o să se-ntâmple asta...).

     Am putea asemui trecerea oamenilor prin viaţă cu coborârea lor în bărci pe firul unui râu.

     La început părinţii sunt singuri în barca lor – familia - vâslind agale şi încrezători în forţele lor în josul râului. La un moment dat ”barca” le este binecuvântată prin apariţia copiilor. Cât sunt mici, copiii asistă pasivi şi cu admiraţie la măiestria cu care părinţii îi poartă în siguranţă printre meandrele râului, ocolind pietroaiele şi ţinând bine cârma la repezişuri, pentru ca mai apoi să vâslească maiestuos pentru a avansa în viaţă prin apele care par uneori a nu mai voi să se mai mişte. La vârsta asta părinții sunt minunați, pentru că le oferă ceea ce ei singuri nu-și pot oferi.

     Când mai cresc și devin suficient de conștienți ca să-nțeleagă ceea ce fac, copiii își primesc în dar vâslele vieții lor, şi încep să deprindă sub atenta îndrumare a părinţilor, arta vâslirii și navigării în siguranţă pe râul sinuos al vieţii, învățând să aleagă cu înțelepciune dintre sutele și miile de canale ale acestuia, pe cele mai line și mai aducătoare de satisfacții. E vârsta la care încep să primească rând pe rând sarcini adaptate puterii lor de înțelegere și acțiune si la care micile zburdălnicii sunt repede domolite, astfel încât vâslesc cu toții în armonie la aceeaşi barcă, în acelaşi ritm și în același sens.

     Odată deveniţi adolescenţi, copiii devin din ce în ce mai curioşi, mai energici şi mai greu de stăpânit. Îşi dau seama că le-au crescut forţele, şi asta le dă o stare de bine.  Îşi dau seama că ar putea depăşi cu uşurinţă ritmul de vâslire – strocul - impus de părinţi şi asta le dă încredere în forţele proprii. Şi încrederea asta se vrea remarcată şi-atunci... Pentru a le-arăta părinţilor de ce-s în stare şi pentru a-i face mândri de ei, încep să dea vârtos din vâsle, ieşind din ritmul armonios al familiei lor şi umplând cu neglijenţă văzduhul și barca de stropi. Și cum în acele momente barca începe să se clatine ameninţător riscând să ia apă, părinţii înțeleg că nu mai pot să stea nepăsători şi-atunci iau şi ei primele măsuri, încercând să tempereze prin sfaturi şi pilde elanul tineresc al vânjoşilor fii ai lor.

      Unii mai ascultători şi mai raţionali, înţeleg că forţa și nerăbdarea trebuie să se subordoneze raţiunii unui scop, şi-atunci se supun, reintrând în ritm, şi astfel barca îşi reia scurgerea ei lină pe cursul firesc al apei. Alţii, îmbătaţi de ritmul frenetic pe care l-au impus cu vâsla, bărcii lor, se-mpotrivesc părinţilor, neînţelegând de ce nu sunt lăsaţi s-o ia şi pe canalele pe care părinţii le evită. Şi nu-nţeleg cum de părinţii nu-nţeleg că pe acolo e mai uşor şi mai distractiv şi că pe-acolo s-ar putea ajunge mai repede ... Unde? Nu-i întrebaţi, căci nici ei nu ştiu!

     Ei nu ştiu, poate, dar ştiu părinţii lor. Ştiu pentru că au auzit şi-au auzit pentru că au ascultat. Şi pentru că au avut răbdare să asculte au fost conduşi să vadă. Şi au văzut cu groază că râul vieţii nu e fără de sfârşit şi că la capătul lui e o cascadă, prin care apa cade-n hău... Un hău fără de fund şi fără de scăpare. Unii şi-au văzut cu tristeţe bunicii dispărând în hăul cascadei de sfârşit de viaţă; alţii şi-au văzut cu durere dispărând părinţii și nimeni n-ar vrea să-și vadă fiii dispărând. Şi cine le-a văzut sfârşitul, ştie că într-o zi le va veni şi lor rândul la căderea în hău. Tuturor celor ce au pornit în jos pe râu le vine. Nimeni nu pluteşte veşnic pe el şi nimeni nu scapă. E unica certitudine a vieţii. Dar viaţa e frumoasă.  Și e atât de bine de-înălțător şi de misterios ca să vâsleşti pe râu, încât ai vrea plutirea ceea să nu se mai termine... Şi-atunci încearcă din răsputeri cu toţii să ocolească cu înţelepciune şi îndemânare repezişurile vieţii care îi poartă accelerat spre fundul negru al cascadei, luând-o pe canalele mai blânde, mai luminoase şi mai lungi...

    Şi când părinţii îşi văd copiii luaţi de val, vâslind cu nechibzuinţă în aval, neascultători la sfaturi şi neînduplecaţi la rugăminţi, apropiindu-se amenințător de mult de drumul fără de întors, încep cu mâhnirea disperării să vâslească pe contră, în amonte, oprind cursa lor nebună către nicaieri-ul fără de sfârşit. Şi după ce-i vor fi potolit şi dojenit, le vor fi arătat într-un final ceea ce au întârziat ei înșiși să le-arate, din frica de a nu le întuneca cerul senin al tinerei lor vieţi, cu ameninţarea căderii nesfârșite în hăul fără de fund al timpului.

Şi când vor fi siguri că pruncii lor, deveniţi de-acuma oameni, au înţeles care e mersul vieţii, de-abia atunci şi doar atunci le vor fi dăruite bărci pe care ei să se descurge singuri ...

............................................................................................................................

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"