Domnişoarei Doctor Raisa Jalba

Publicat pe facebook, cu ocazia terminarii studiilor si a angajarii:


"Te felicit si eu, Raisa, pentru desavarsirea studiilor si incununarea lor prin obtinerea functiei de medic anestezist si de terapie intensiva, dar iti mai urez si PACE !... In ce sens "pace"?...

Iti explic imediat:


un medic se pregateste sa intervina acolo unde apare un mare necaz, o mare durere, o boala urata, tot asa precum un militar se pregateste pe timp de pace sa intervina in caz de razboi; suntem cu totii linistiti atata timp cat il stim cu totii ca exista, acolo undeva, si ca este in stare sa ne scoata din necaz in cazul in care cineva ar indrazni sa ne deranjeze cu forta, si pentru asta il pretuim si il platim.


In acelasi mod, noi, simplii muritori, suntem multumiti, fericiti si linistiti sa va stim pe voi DOCTORII, ca sunteti bine pregatiti si ca existati, acolo undeva, de unde "la nevoi si la durere" ne puteti scoate din boala... Si de aceea va pretuim si platim bucurosi impozite care ajung si la voi sub forma de salarii, ca o palida compensatie pentru tot efortul vostru intelectual si pentru toata disponibilitatea voastra de a ne sta, bine pregatiti, prin preajma.


Si cu toate astea, nimeni nu-si doreste sa va ajunga pe mana, cu tot respectul si cu toata pretuirea ce v-o purtam.

Asa ca... te rog sa nu te superi pe NOI, posibilii si ipoteticii tai pacienti, daca n-am prea vrea sa va punem la incercare cunostintele si bravura.


Asadar - PACE VOUA - dragii nostri doctori, (asemenea militarilor ce ne strajuiesc), ne ajunge sa va stim ca existati, si ca sunteti buni, si daca, impotriva dorintelor noastre de a va lasa in pace, va vom deranja vreodata, sa fim iertati, ajutati si daca se poate vindecati.


Cu drag, Remus - văru' lui nenea Vasilică...bunicul tău.


* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Sacrificii

    Circula un banc pe vremea lui Ceauşescu, pentru care se zice că unii ar fi făcut chiar şi puşcărie:

    “Se povesteşte că un tătic voia să-şi cumpere “Trabant” (care nu ştiţi ce-i aia, daţi “search” pe Google, cu foto!).

     Şi cum unica bancă C.E.C.-ul nu acorda credite, trebuia să facă omul sacrificii enorme ca să strângă bani pentru orişice. Aşa că omul nostru se zgârcea de la toate cele.

    Şi când copilul îi cerea:

-      Tată vreau şi eu o ciocolată ! acesta îi răspundea:

-      Lasă, fiule, că o să ne luăm Trabant.

-      Tată, vreau bomboane!

-      Lasă, fiule, că o să ne luăm Trabant.

-      Tată, vreau halva!

-      Mai rabdă, fiule, că o să ne luăm Trabant.

    Şi azi aşa, mâine aşa, până când, după vreo câteva luni de aşteptare, în cele din urmă, fiul îşi luă inima în dinţi:

-      Tată, vreau pâine cu marmeladă!

     Şi când tatăl îi răspunse ca de obicei:

-      Lasă, fiule, că o să ne luăm Trabant.

Fiul îi răspunse:

-      Auzi, tată, da’ când ne dai şi nouă pâine cu Trabant?...

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Capcana democraţiei

       Ni s-a spus că democraţia este un principiu nobil, bazat pe participarea “poporului” la conducerea societăţii. Şi cum “poporul” e constituit din oameni, ni s-a spus că în democraţie fiecare om are dreptul să gândească liber şi să-şi exprime public, atât concepţiile cât şi propunerile sale privind bunul mers al comunităţii în care trăieşte. Şi că aceasta axiomă are, la rândul ei, drept condiţie principală egalitatea (necondiţionată) de tratament a tuturor părerilor expuse, indiferent de emiţătorul acestora.

 Cu alte cuvinte, ni s-a spus că orice om îşi poate face publică părerea, pe care – aplicând principiul reciprocităţii -  toţi ceilalţi membri ai societăţii se obligă să o analizeze, fără a-i impune acestuia nici o condiţie prin care să-şi dovedească competenţa în baza căruia omul nostru îşi emite ideile. E ideea lui. E modul în care vede şi înţelege el realitatea şi e modul în care doreşte el să o modifice, în raport cu exigenţele sale personale.

Şi de vreme ce fiecare om îşi are ideile lui, vor rezulta în mod logic tot atâtea idei câţi oameni sunt în comunitatea respectivă, şi-atunci ... cum să se ia deciziile cele mai potrivite? Ideea cui să fie aplicată?
   
Având în faţă această dilemă, rezultată din convieţuirea oamenilor într-o comunitate (umană), părinţii democraţiei au concluzionat că pentru a se putea ajunge totuşi la un numitor comun este necesar ca fiecare idee expusă public, să fie susţinută cu argumente de către emiţătorul ei, spre a fi analizată de toţi ceilalţi - şi în funcţie de gradul de satisfacţie al membrilor comunităţii, să fie sau nu luată în considerare spre a fi aplicată în practică.

Acuma ...  haideţi să stăm strâmb şi să judecăm drept!

De multe ori vedem, pe pielea noastră, cât este de dificilă luarea deciziilor chiar şi în comunităţi restrânse cum ar fi de exemplu ambientul familial – există familii formate din doar două persoane şi tot nu reuşesc să se pună întotdeauna de acord. Şi-atunci, se pune întrebarea:

Cam cât timp i-ar lua “societăţii” ca să ne asculte cu calm, pe toţi?

 Başca să ne mai şi înţeleagă, să ne mai şi analizeze şi-apoi să ne mai şi chestioneze pentru a le aduce lămuriri!... Pentru că, să nu uităm totuşi, că viaţa omului e limitată biologic de o anumită durată de timp. În aceste condiţii, e clar că marea majoritate a omenirii ar risca să nu mai apuce  să-i vină rândul la exprimatul public de idei, în viaţa asta. Şi cum alta nu se ştie încă dacă mai există, din nerăbdare dar şi din teama de a nu rămâne cu ideile clocite dar ne-eclozate, s-ar apuca treptat cu toţii, de vorbit simultan...

Şi dacă ar vorbi cu toţii e clar că nu prea ar mai rămâne cine pe cine să mai asculte! În fapt, putem uşor constata cu toţii că s-a ajuns deja în această situaţie, în care vorbim cu toţii şi nu mai ascultă nimeni, pentru că pe nimeni nu mai interesează în mod altruist problemele celuilalt, ci fiecare încearcă să-şi promoveze şi să-şi impună în mod egoist, cât mai vocal şi cât mai strident cu putinţă, propriile interese.

Bun!... Să ne facem că n-am priceput aceasta şi să mergem mai departe...

 Să presupunem că am fi nemuritori şi că am avea timp cu toţii, să-i ascultăm pe rând pe toţi, adică să-i ascultăm pe fiecare în parte. Pe fiecare cu ideile lui ...

Chiar şi în această situaţie, tot am avea ceva dileme de clarificat. Spre exemplu, e clar că nu toate ideile prezentate sunt convergente, întrucât derivă din interese destul de eterogene. Ba mai mult decât atât: unele idei derivând din interese strict personale, vor veni fragrant în opoziţie cu idei provenind din interesele absolut contrare ale altor persoane.  Şi-atunci se naşte întrebarea:

Cam  cum am putea şti care idee sau ansamblu de idei ar satisface cel mai bine, interesele şi dorinţele celor mai mulţi dintre membrii societăţii?

Şi tot părinţii democraţiei au concluzionat că ar fi necesar ca fiecare membru al societăţii să fie chestionat cu privire la fiecare dintre ideile expuse de către toţi ceilalţi şi în funcţie de modul în care fiecare dintre acestea îi satisface sau nu dorinţele, necesităţile sau aspiraţiile, să-şi dea sau nu, acordul pentru adoptarea şi punerea ei în practică.

Beh!... Nu uitaţi că s-a presupus c-am fi nemuritori şi c-am avea tot timpul din lume să-i ascultăm şi să-i chestionăm pe toţi! Şi-n plus e foarte probabil că am avea nevoie ca în loc de creier să avem un computer cu memorie nelimitată şi c-am avea cu toţii, pe deoparte - luciditatea în gândire şi claritatea în expunere, absolut necesare unei comunicări eficiente, iar pe de altă parte – răbdarea, inteligenţa şi capacitatea de a asculta, de a înţelege, de a analiza şi de a compara între ele, toate ideile audiate...

Hmmm!... Cam multe presupuneri pentru gustul meu...

 Şi chiar dacă am decide să lăsăm totuşi deoparte toate aceste condiţionări şi presupuneri, ne dăm seama că în timp, ar rezulta o sumă de acorduri pozitive şi o alta de acorduri negative. În acest moment, o idee supusă dezbaterii nu s-ar putea aplica, întrucât nu ar întruni acordul tuturor membrilor comunităţii, dar nici nu ar putea fi întru totul abandonată, întrucât ar avea simultan şi un număr considerabil de susţinători.

Acest fapt a condus spre necesitatea cuantificării celor două poziţii - “pro” şi “contra” – proiect, iar în urma acestei cuantificări - exprimate în procente - să se stabilească măsura sau gradul de satisfacţie pe care un anumit proiect sau o anumită idee, o provoacă în rândul comunităţii.

 În plus, unele idei au o validitate, o eficienţă şi o aplicabilitate, limitate la o anumită perioadă de timp. Astfel s-a ivit necesitatea ca exprimarea poziţiilor “pro” sau “contra” să se facă la un precis moment dat, în mod simultan, de către toţi membrii societăţii, ţinând cont de exigenţa unei bune informări prealabile a tuturor cetăţenilor votanţi, în legătură cu conţinutul ideii sau temei supuse spre dezbatere.

Cea mai bună metodă de exprimare simultană şi în timp util a acordului unei comunităţi asupra unei teme, idei sau proiect, dar mai ales de cuantificare proporţională a celor două poziţii posibile – pro şi contra - este chestionarea membrilor acesteia prin vot, pe principiul - un om = un vot.

Astfel se dovedeşte că democraţia este un principiu egalitarist, care pune semnul egalităţii între toţi membrii unei comunităţi, fără excepţii, inclusiv între omul care ştie ce spune pentru că a înţeles despre ce este vorba şi cel care habar n-are pe ce lume trăieşte, dar care dă din gură doar din fudulia de a-şi exercita acest drept...

Cu alte cuvinte, democraţia este unicul sistem posibil în care o nulitate este pusă practic pe acelaşi plan cu un geniu. În mod normal, ca să se ajungă la o astfel de situaţie ar fi necesar, fie ca nulitatea să facă un efort (de pregătire, informare şi înţelegere) şi să urce la nivelul geniului, fie ca geniului să-i fie ignorată genialitatea, pentru a putea fi declasat şi adus la “rang” de nulitate.

Dar cum nici una dintre aceste două variante nu este posibilă, pentru simplul fapt că orice-ar spune şi orice-ar face, geniul rămâne geniu, iar nulitatea, nulitate, democraţia face un artificiu de compromis şi îl lasă pe fiecare la locul său dar îi tratează pe amândoi la fel, dându-le amândurora aceleaşi posibilităţi de a se exprima şi ceea ce-i mai trist, aceleaşi posibilităţi şi drepturi de a evalua spusele celuilalt cu o gravă consecinţă firească: în timp ce geniul va vorbi în deplină cunoştinţă de cauză, în urma înţelegerii şi analizării profunde chiar şi a celor spuse de o nulitate, nulitatea va vorbi doar din dorinţa fudulă de a se face auzită, fără să înţeleagă şi fără a fi capabilă să analizeze ideile expuse de un geniu.
 Şi ceea ce-i şi mai trist, fiecare dintre ei îşi va exercita în mod egal dreptul său de a decide dacă şi în ce măsură ideile audiate se vor aplica în viaţa publică a comunităţii în care ambii trăiesc.

Astfel se dovedeşte în mod practic faptul că democraţia ţine cont mai mult de cantitatea de cuvinte exprimate şi mai puţin de legătura firească şi logica dintre acestea - condiţii esenţiale pentru ca o frază să poată fi catalogată drept idee - şi cu atât mai puţin de utilitatea şi valoarea publică a celor expuse.

Chestia asta flatează enorm nulitatea, întrucât îi deschide orizonturi nesperate şi poate chiar nemeritate, în timp ce răneşte grav orgoliul persoanelor de valoare, întrucât le limitează nepermis de mult din punct de vedere al eficienţei sociale, posibilitatea lor de  a-şi demonstra utilitatea lor publică.


P.S.
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Cum am devenit (in sfarsit) un om BOGAT

SUNT un om BOGAT ! Am dat de-o comoara! COMOARA COMORILOR !...

Pe bune! Si-acum sunt atat de bogat incat imi permit sa va imbogatesc si pe dumneavoastra! 
Asa ca ... luati de-aici (ca e destul ca sa v-ajunga la toti, neam de neamul domniilor voastre, in vecii vecilor - AMIN !) 

Dar... inainte de a va repezi " la placinte", este de datoria mea sa va atrag atentia ca este vorba de faptul ca M-AM IMBOGATIT ... LA CAP !...
Asta e ! 

Stiu ca multi or sa fie dezamagiti si-or sa ma-njure (oportunistii), ca ar fi vrut si ei, ceva palpabil - desigur, pe langa reteta succesului !
Alti multi, or sa se bucure: "Pfiu !... Am crezut ca chiar s-ambogatit, pe bune, dar... acu' m-am linistit (invidiosii)!
Unii or sa acceseze linkul oricum (curiosii).
Iar ultimii, cei mai putini, bazandu-se pe ceea ce-au mai citit pe acest blog, vor dori sa impartaseasca si ei aceeasi bucurie ca si mine ( PRIETENII ADEVARATI) !

O curiozitate: link-ul nu se deschide de la miezul noptii pana pe la orele 4 de dimineata (ora Romaniei), pentru revizie si mantenanta site - e lucratura serioasa, si e nevoie de curatenie, zilnic. Dar nu fiti suparati, ca va raman alte 20 de ore pe zi pentru ... IMBOGATIRE !

Ramane, deci, cum am stabilit - "Luati de-aici, ca e destul pentru toata lumea" :

http://digibuc.ro/proxy/?px=aHR0cDovL2RpZ2l0b29sLmRjLmJtbXMucm86ODg4MS9SLzJWMzdYOEFKSUZHVFRMVlI0S1RTU1lCQVhFWDRIWFZJNVhRU1AySjhWR0IySFlQUjQzLTAzNzE0P2Z1bmM9cmVzdWx0cy1qdW1wLWZ1bGwmYW1wO3NldF9lbnRyeT0wMDAwMDgmYW1wO3NldF9udW1iZXI9MDA3NDQ0JmFtcDtiYXNlPUdFTjAx

Pentru deschiderea "comorii" dati click pe simbolul PDF, si asteptati sa se incarce. 

Si asta e numai o parte (infima) a COMORII...
Pentru ca partea cea mai consistenta e aici:

http://ceicunoi.wordpress.com/2013/01/22/peste-3-milioane-de-pagini-scanate-de-carte-romaneasca-dacoromanica-ro-cea-mai-importanta-biblioteca-digitala-romaneasca-gratuita-pe-internet-edu15/

Si mai concret, aici: 

http://digibuc.ro/

Si daca nu v-a ajuns, stati ca va dau pana va satur :

http://totb.ro/100-de-site-uri-de-unde-se-pot-descarca-legal-si-gratuit-carti/

Va doresc: "Imbogatire grabnica si cu folos !..."

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Cei şapte ani de-acasă

Tot "răsfoind" cu tastele pe internet, ia uitaţi-vă şi dumneavoastră peste ce-am dat:

http://www.coresi.net/CeiSapteAniDeAcasa_eBook_EditiaDigitalaGratuita_ISBN-978-973-137-128-3-.pdf

Editura Coresi, prin varful penitei de aur a autoarei - doamna Michiela Poenaru - ne face un dar nesperat si exceptional, prin valoare şi utilitate:

Din "Colecţia Cunoştinţe Practice"

 - "Cei şapte ani de acasă"

 un Cod electronic al Bunelor Maniere pentru Copii,,,

Lucrarea are 96 de pagini (cap/coadă), condensate, scrise scurtşi la obiect, simplu şi pe ânţelesul tuturor, ornamentată cu desene semnificative şi atractive pentru cei mici, armonioase şi plăcute ochiului pentru cei mari.

 Accesând link-ul puteti descărca preţioasa lucrare în format electronic şi s-o puneţi în aplicare împreună cu mai tinerii dumneavoastră învăţăcei.

 Mult succes!

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Ileana, bunicu' şi taurul

 de Remus Constantin Raclău

                 

   Era prin vara anului 1983. Mă aflam în vacanţă la ţară, la Icuşeşti în judeţul Neamţ, unde bunicii mei erau gestionari la crâşma din sat. Pe atunci era una şi bună, adică plină ochi, nu ca acum...

A nu se înţelege că acum nu se mai bea. Oho! Se bea, şi încă cum... Chestia e că pe atunci "se gâlgâia" în mod organizat, centralizat şi planificat!

   Era pe vremea lui Ceauşescu, secerişul era în toi şi toată ţara se găsea în campania agricolă de vară. În consecinţă, deşi cârciumarii aveau de îndeplinit un plan de vânzări, crâşmele rămâneau închise conform programului de campanie, între orele opt dimineaţa şi șase seara.

 Între timp țăranii erau la cules recolta de pe câmp. Sau cel puţin aşa suna ordinul...

    Neoficial, pe la uşa din dos, bunicu’ şi bunica serveau pe toată lumea, cu fereală ce-i drept, în regim de bufet expres: ”Dă-o pisti cap şî fuji... sâ nu ti vadâ cariva”... Oficialităţile comunei ştiau cu toţii dar închideau ochii, atâta vreme cât nu se staţiona cu căruţa-n faţa crâşmei şi cât nu se întâmplau incidente pe motiv de prea multe cărări simultane în faţa ochilor!

    În concluzie, nu cred că trebuie să vă faceţi griji pentru planul lui bunicu’. A fost dintotdeauna băiat descurcăreţ - Dumnezeu să-l ierte!" Îl îndeplinea mereu, întrucât în România acelor zile se muncea fizic foarte mult, şi manual dar şi cu cârca, iar ţăranii serveau vinul şi rachiul pe post de combustibil, pentru refacerea forţelor.

   Aşa că seara, de pe la şase fără un sfert, începea lumea să se adune în fața crâşmei, întocmai precum maşinile la pompa de benzină... în aşteptarea deschiderii oficiale.

    Şi după şase... să te ţii veselie: era “navalâ mari” după cum se exprima bunica, Dumnezeu să o ierte şi pe ea!... Venea lumea ... ca la sanatoriu, la reîncărcarea bateriilor…

    Într-o dimineaţă, pe la cinci am plecat cu bunicu’ să-l ajut să spele crâşma, după potopul de cu o seară înainte. Plouase şi unitatea arăta jalnic. Eu căram apa de la fântâna de la poarta lui Dănică, cu două găleţi deodată, iar bunicu’, om vrednic, spăla şi clătea, conform normelor sanitare în vigoare...

    După ce a spălat bine, a deschis larg uşile, atât pe cea din faţă cât şi pe cea din spate, pentru a se face curent şi a facilita astfel uscarea accelerată a pardoselei, în aşteptarea navetiştilor care-şi luau raţia “la botu’ calului”, înainte de urcarea în autobuzul de Roman de la şase şi jumate. Lumea începuse să se adune, dar cum încă nu era uscat şi cum nu era o altă crâşmă în sat aşteptau cu toții cuminți în fața bufetului, pentru ca legile fizicii să-şi facă datoria şi pe la Icuşeşti.

   Bunicu’, în halatul său alb, impecabil, mai ceva decât al unui doctor (ehe, bunica săraca!), stătea rezemat ca boierul de tocul uşii şi privea, ca toată lumea, la oamenii care treceau pe stradă şi la vale şi la deal, fiecare cu interesul lui, salutând după obiceiul locului lumea adunată.

    La un moment dat, pe drum îşi făcu apariţia tanti Ileana a-lu’ Nu-Ştiu-Cui, femeie în floarea vârstei, cu o vacă de funie:

-         Bunâ dimineaţa, oamini buni!

-         Bunâ sâ-ţ' şii inima Ileanâ!... Da’ unde-ai plecat aşa di dimineaţâ?

-         Iaca, bădii, mă duc şî eu la taur.

-         Da?... şi după un scurt moment de reflecţie, continuă sarcastic: -  Da’ vaca la şi-ai mai luat-o cu tini?...

    Aaa!... Nu vă mai spun ce-a urmat... Toată adunarea din fața crâşmei a izbucnit în râs. S-a stârnit o hărmălaie de nu se mai auzea nici în cer nici în pământ. Ileana?... Dusă a fost! O mai fi zis ceva sau nu, cine-o mai fi auzit-o, că prea erau cu toţii preocupaţi cu râsul? De rușine a luat o viteză la vale de abia de mai putea vaca să se țină după ea...

    Multă vreme după aceea, a tot ocolit tanti Ileana a-lu' Nu-Ştiu-Cui crâșma, trecând mereu la vale spre C.A.P. pe ulița din spate că nu prea îi mai dădea ghes să fie iar "luată la șfichi" de bădia Nicâ-Sajin, adică de bunicu’, c-aşa-i zicea toată lumea-n sat .

    Dar după câteva luni tot i-a căzut pe mână. Trecuse campania cam demultişor şi cum se cam grăbea la treburile ei, tanti Ileana a comis eroarea să n-o mai ocolească prin spatele crâşmei şi-a trecut, ca tot omul liniştit, pe drum prin faţa ei. Şi pe când tocmai credea c-a scăpat, iar a văzut-o "beleaua" de moşneag. A ieşit iute de după tejghea, şi din uşa bufetului a întrebat-o tare, spre deliciul întregii asistenţe:

-       Da undi fuji aşa,  Ileanâ?... 

-   Ei, iaca şî mata' acu' bădii... La treabâ ca tăt omu' !

-   Auz'? Da' ie zî fa Ileanâ: şî pân' la urmâ ... cu tauru-şiala cum o fost ?...

Şi iar dă-i cu râsete în toată crâşma... acoperite cu chiu cu vai de vocea iritată a Ilenei:

-         Da' ie mai lasâ-mâ bădii! Am zîs şi eu la repezalâ o vorbâ nigânditâ ghini şî matali mă ţîi la maţâ tătî viaţa?... A dracu' chelea pi matali !...

-         Deh, Ileanâ, câ dor' ştii cum-îi: "Gura, ... bate curu’!..."

    Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, dar personajele au rămas aceleași (mai puțin vaca săraca!). Deși pe bunicu’ nu-l mai ajutau piciorele, mergând abia-abia sprijinit în cârjă, ori de câte ori se afla pe la poartă când trecea tanti Ileana, după ce-i răspundea civilizat la salut, nu se putea abține să n-o intrebe, cu un surâs șugubăț în colțul gurii, ... despre taur!...

- Apăi, bădii... ai imbătrânit dijiaba! Câ nu ti mai țîn chişioarili, dar gura tot aţoasâ ț-o ramas...  

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Cuvinte perimate - Decenţă

Decenţă ! 

Ce-o mai fi şi aia ... “decenţă”? Unde şi când am mai auzit eu termenul ăsta? Parcă, parcă ... îmi vine el ceva în minte !... Dar îmi vine de departe! De foarte departe!... 

Cred că ultima dată l-am auzit prin liceu ... Pe când eram EU în liceu!... Şi asta era pe când liceul era LICEU, pe când şcoala era ŞCOALĂ şi pe când în ambele încă se mai făcea educaţie !... 

Şi nu mă refer la educaţia fizică ci la EDUCAŢIA COMPORTAMENTALĂ şi MORALĂ – cu studiul nomelor morale si de comportament interpersonal – precum şi la EDUCAŢIA CIVICĂ şi CETĂŢENEASCĂ – cu studiul normelor de comportament în societate, al drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti, al eticii şi echităţii (pe atunci socialiste) ...

Dar să lăsăm nostalgia deoparte şi să vedem ce zic specialiştii:

Decenţă = DECÉNȚĂ s. f. Respect pentru bunele moravuri, bună-cuviință; pudoare. – Din fr. décence, lat. decentia. 
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner 

DECÉNȚĂ s. 1. v. politețe. 2. v. bună-cuviință. 
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco 

Decență ≠ indecență 
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco 

DECÉNȚĂ f. 1) Atitudine de respectare a regulilor de bună purtare, a conveniențelor și a moralei; bună-cuviință. 2) Comportare care vădește o asemenea atitudine. [G.-D. decenței] /<fr. décence, lat. decentia 
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco 

decență f. bunacuviință. 
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb 

*decénță f., pl. e (lat. decentia). Onestitate exterioară, cuviință. 
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb 

- Hmmm!... V-am pus pe gânduri, aşa-i? Pe unii pe gânduri, pe alţii de-a dreptul pe jar!... Ce abundenţă de cuvinte perimate în definiţiile de mai sus...
Şi ca să susţin mai bine cele abia spuse, o să fac apel la câteva fragmente din unele articole găsite pe net.

 Încep cu fragmente dintr-un articol din România Literară – ediţia on-line, scris de domnul Mircea Mihăieş. Articolul se cheamă “Despre decenţă” şi face parte din capitolul “Contrafort”:

“Marea plagă a societăţii româneşti e neruşinarea. Cineva care şi-ar fi petrecut ultimii douăzeci de ani pe-o planetă îndepărtată ar fi şocat (spun şocat pentru că nu găsesc un cuvânt mai tare), revenind în ţară, de schimbarea uluitoare în comportamentul locuitorilor. 
Astronautul imaginar pe care l-am luat drept martor ar fi părăsit o ţară cenuşie, în care se vorbea în şoaptă, se stătea, aşa cum stau dobitoacele în deşert la izvorul de apă, la cozi nesfârşite, pentru un kilogram de mălai şi-o sticlă de ulei. Era ţara în care copiii îşi turnau părinţii, securiştii dictau mersul culturii şi miliţienii te cotonogeau dacă treceai cumva pe culoarea roşie a semaforului. Era o ţară de oameni dresaţi, care minţeau prin simplul fapt că nu ştiuseră niciodată ce e adevărul. La întoarcere, el ar fi descoperit o populaţie agitată, zgomotoasă, cu poalele date peste cap, urând pe toată lumea şi urându-se pe sine. O populaţie alcătuită din indivizi plini de pretenţii, în care ei n-au nicio îndatorire, dar îşi revendică toate drepturile. E ţara lui „Să mi se dea!” şi a lui „Jos Cutare!”, o ţară a creierelor înfierbântate şi a gesturilor iraţionale, a calculelor prosteşti şi a paşilor ce duc inevitabil spre prăpastie.”
…
“În cele ce urmează, voi descrie una din întâmplările (banale, de altfel, şi, probabil, plicticoase pentru cei din categoria menţionată mai sus), care mi-au reamintit ce înseamnă bunacreştere şi decenţa. Din păcate, scena nu s-a petrecut în România, ci în Statele Unite. Mai precis, într-o librărie din Brooklyn. E vorba de binecunoscuta „Book Court”, locul de întâlnire al cititorilor pasionaţi de literatură de calitate, al lansărilor şi lecturilor din cărţi noi. Am ajuns acolo tocmai datorită unui mini-spectacol la care participau scriitori din mai multe ţări — printre care şi o autoare româncă… ”

Puteţi citi articolul direct de la sursă – şi vă spun eu, că merită - accesând link-ul: 
http://www.romlit.ro/despre_decen

Continui cu un alt fragment, dintr-un alt articol – “Suedia – decenţă şi simplitate”, de pe un alt site – “Zile şi nopţi” :

“Un român sadea ar putea avea greutăţi cu adaptarea la stilul suedez, aşa cum şi un Svensson tipic ar găsi România drept un loc cel puţin exotic. Iar asta fiindcă cele două ţări se află la poli opuşi, de la stilul de viaţă şi ritmul cotidian la respectul pentru natură. Aşa că, dacă îţi planifici o vacanţă în Suedia, sunt câteva reguli de care e bine să ţii seama: aici, toată lumea e egală, iar afişarea ostentativă a statutului social e considerată o mare impoliteţe.
De un calm proverbial, suedezii vor recunoaşte imediat un străin, dacă acesta vorbeşte repede, merge în viteză şi în general e stresat să rezolve totul în timp record. Sună cunoscut? Nu în ultimul rând, ecologia e un fel de religie pentru suedezi, aşa că orice ai face, nu arunca gunoaie pe jos, ci pe fiecare la coşul său special, fiindcă nordicii ţin foarte mult la reguli. Deşi ştim cât de greu e pentru noi, românii, încearcă să nu ieşi în evidenţă şi fii politicos, suedezii nevăzând individualismul cu ochi buni.”
 ( http://www.zilesinopti.ro/pagini/suedia-decenta-si-simplitate.html )

Şi pentru că “peştele de la cap se-npute” continui cu un fragment ce reliefează nevoia de decenţă, din articolul “Opriţi-vă”, a lui Andrei Pleşu, din “Dilema Veche” :

“Se cultivă furia, insulta, calomnia, turnătoria reciprocă, epitetul gros, băşcălia de periferie, populismul obscen, vulgaritatea. Se recurge, fără jenă, la atacuri indemne legate de aspectul fizic al preopinentului, se fac analogii demente cu toate rebuturile umanităţii (te miri cine e comparat, una-două, cu Hitler, Gaddafi sau Ceauşescu). Foarte prizate sînt violarea vieţii private, extinderea măcelului spre rude de toate gradele, răcnetul ameninţător, deriziunea. Toate deprinderile şi exigenţele bunei educaţii sînt aruncate la gunoi: trebuie să acoperi glasul celorlalţi interlocutori, să-ţi manifeşti zgomotos lipsa de respect pentru adversar, să fii mereu gata de bătaie, sigur de sine, mîrlan. Scena publică e un soi de mlaştină urît mirositoare, în care se zvîrcolesc siluete dizgraţioase. Respirăm doze periculoase de duşmănie. Partizanatul de grotă, impoliteţea mîndră de propria ei animalitate, verbiajul mahalagesc, obrăznicia de ţoapă, subînţelesul pornografic, savoarea dejecţiei, ignoranţa pompoasă sînt personaje cotidiene ale ambianţei autohtone. Prost-crescuţi, necultivaţi pînă la bădărănie, incapabili să vorbească normal româneşte, majoritatea politicienilor noştri sînt, la ora actuală, o sumă de agenţi patogeni, cu efecte dramatice la nivel naţional. Sugrumarea adversarului e singurul lor program, ţara e ultima lor grijă, dacă nu simplă materie primă pentru o dezmăţată demagogie. Nu par să-şi mai aducă aminte de purtarea nobilă sau măcar decentă, de imperativul ţinutei, de demnitate şi civilizaţie.”
(http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/opriti-va)

Şi dacă mai vreţi, v-aş mai putea da, dar … din decenţă, o să mă opresc aici… Sunt sigur că mesajul a fost recepţionat în mod corect şi suficient …

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Ce mai fac, cand n-am ce face...

http://roman-in-umbria.blogspot.it/

Click pe linkuri! Sunt active si va poarta in lumea frumusetii sufletului romanesc!

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Unde ne sunt profeţii?

de Remus Constantin Raclău

Încă din antichitate umblă o vorbă care ne avertizează că "nimeni nu-i profet în ţara lui"!

Şi e foarte posibil să fie adevărat pentru că, nu ştiu cum se face, dar chiar şi la acest subiect noi românii, care suntem ca de obicei ”mai catolici decât Papa”, am reuşit performanţa unică de a transfera aceasta zicală, din sfera teoriei socio-umane, în domeniul practic economico-material, conferind acestui proverb dimensiuni nebănuite: ni se pare mereu că mărul din curtea vecinului este mai mare, mai copt şi mai gustos, că vacile din grajdul lui sunt mai grase, că porumbul de pe tarlaua lui este mai înalt şi cu ştiuleţii mai plini de boabe, că maşina din garaju-i e mai mare şi mai 4x4 decât a mea şi neapărat are şi nevasta mai tânără şi mai frumoasă şi asta numai ca să ne facă nouă în ciudă...

Şi cred că n-o să surprind pe multă lume, dacă o să afirm că, la urma urmei, credinţa asta intimă conform căreia ni se cuvine tot ceea ce-i mai bun, din toate câte sunt, nu-i tocmai un lucru rău! Pentru că tocmai dorinţa asta nestăvilită de mai bun şi de mai bine este dovada vie a neastâmpărului minţii umane, a credinţei intime că se poate şi mai bine şi mai mult, a încrederii în forţele proprii care ne demonstrează că avem disponibilităţi fizice şi intelectuale de a face mai bine şi de a avea mai mult, calităţi care odată conştientizate ne fac să acţionăm constant şi intens în mod activ şi creativ în direcţia realizării viselor şi a dorinţelor noastre, atitudine fără de care nu se poate vorbi despre progresul omenirii.

 Cu o condiţie, însă: toate acestea să nu fie izvorâte din invidie pasivă, ci din conştientizarea faptului că propriile limite pot fi mereu depăşite în sus, prin aplicarea în practică cu ambiţie şi perseverenţă, a propriilor cunoştinţe şi a propriei experienţe, în paralel cu raportarea la un sistem corect de valori etice şi morale, elemente fără de care noţiunea de merit nu prea se poate defini .

E un aspect care merită a fi detaliat şi analizat sub toate formele sale. Nu de alta dar tot stând cu ochii prin grădina şi pe curtea altuia şi tot admirându-i pe străini am ajuns să nu mai acordăm importanţa cuvenită oamenilor din curtea noastră şi rezultatelor obţinute de aceştia, am ajuns să nu ne mai apreciem propriile valori umane şi materiale şi să tânjim mereu după lucruri aduse de aiurea.

Aşa se şi explică faptul că noi, românii, suntem singurul neam din lume care nu recunoaştem un “înţelept al satului”. Si asta de bună seamă, pentru că în niciun sat de pe la noi, nu există DOAR un înţelept, ci mult mai mulţi; şi cum nu se reuşeşte să se individualizeze unul singur “mai cu moţ” s-a hotărât de comun acord să se împartă în mod colectiv această onoare şi astfel a apărut în fiecare sat “Sfatul Înţelepţilor”.

Şi tot de aici ni se trage şi bancul care spune că în iad s-a hotărât ca oamenii din fiecare neam să fie fierţi în cazane de smoală diferite şi să se pună paznici la fiecare, pentru ca nu cumva să se sustragă vreounul de la veşnica pedeapsă. Şi la fiecare neam erau câte doi-trei paznici, cu bâte grele de fag, care gâfâiau din greu având de treabă non stop cu doritorii de libertate. Numai la noi nu era nici un paznic şi când Scaraoţchi a venit în inspecţie şi a întrebat cum de se poate una ca asta, i s-a explicat că nu e nevoie: la români, cum încearcă unul să salte capul pentru o tentativă de evadare, cum îl trag toţi ceilalţi în jos, la loc…

Una caldă, una rece, nu?

Adevărul adevărat e că noi, românii avem o problemă în a ne recunoaște și a ne recompensa la justa lor valoare, propriile valori. Gândiți-vă numai la faptul că majoritatea marilor noștri inventatori, oameni de spirit și de cultură, au fost constrânși de ”realitățile” autohtone să emigreze pentru a se putea afirma. Dacă ar fi rămas în țară,ar fi intrat în arhicunoscutul vârtej măcinător de nervi și de speranțe care toacă mărunt-mărunt, până la anihilare, orice inițiativă creatoare, doar pentru că cei ajunși cu complicitatea noastră în fruntea țării, nu sunt niciodată la înălțimea spiritului creator al fiilor acestui neam binecuvântat cu o nesecată inteligență. 

Aşa se explică şi faptul că am ajuns, din curiozitate le început şi din obişnuinţă mai pe urmă, să supraapreciem tot ceea ce vine de afară doar pentru că e greu "de procurat", neglijând şi uneori, chiar tratând cu dispreţ tot ceea ce vine de la noi şi de la ai noştri şi din păcate, deseori chiar unicităţi care ţin de specificul nostru naţional, doar pentru că ne este "prea cunoscut", "prea la îndemână" şi "prea le are toată lumea" de pe la noi ...

Şi precum în legende, atât admiraţia noastră faţă de "unicităţile altora", cât şi nepreţuirea "unicităţilor noastre", s-ar putea să aibă "un sâmbure de adevăr", acesta ar consta tocmai în conştientizarea faptului că avem tendinţa de a trata lucrul şi lucrurile cu o anumită lejeritate şi cu o anumită superficialitate, ceea ce are drept consecinţă faptul că de multe ori nu prea ne facem treaba aşa cum ar trebui şi că nici nu prea avem răbdarea de a o duce mereu până la capăt.  Dar de la un sâmbure de adevăr şi până la imensul extaz în care cădem pe spate ori de câte ori ne găsim în faţa oricărui "mizilic" frumos ambalat (doar fiindcă e venit de dincolo de graniţe) parcă e totuşi o distanţă prea mare.

Şi să nu credeţi că acest apetit nesăbuit al nostru pentru tot ceea ce ne vine din afară a rămas neobservat de către cei interesaţi. Poate că dacă am fi fost ceva mai subtili şi dacă le-am fi admirat realizările cu ceva mai multă discreţie, nu le-am mai fi dat apă la moară străinilor pentru a profita (din plin) de acest defect al nostru. Şi cum străinii nu-s proşti şi nici prea duşi pe la biserici, au început să ne ia ochii (şi încă cum), cu fel de fel de nimicuri ambalate în hârtii care mai de care mai poleite şi mai frumos colorate, vânzându-ni-le ca pe nişte savanterii de mare preţ, tratându-ne ca pe nişte papagali, întocmai precum pe vremuri conchistadorii lui Cortez şi Montezuma îi tratau pe înapoiaţii băştinaşi amerindieni, când le vindeau sticlă colorată, pe cocoşei din aur masiv.

Şi dacă am fi "avut boală" doar la nimicurile materiale ale străinilor, poate că ar mai fi fost cum ar fi fost. Dar de o bună bucată de vreme, "geambaşii" de meserie de peste hotare au început să-şi ambaleze frumos şi ne prezinte cu emfază, foarte aburitor şi foarte convingător chiar şi unele idei - de nimic pentru noi , dar numai bune pentru ei - cu care vor neapărat să ne procopsească. Idei pe care, din servilism, din inconştienţă, din lipsă de informaţii, din snobism sau din curiozitate, din ospitalitatea cu care ne-am obişnuit să-i întâmpinăm pe musafiri şi de ce să nu recunoaştem - de cele mai multe ori - din prostie, le adoptăm adesea aşa cum sunt, sau aşa cum se folosesc ele în ţara de origine, uitând de fireasca necesitate de a le adapta la condiţiile şi realităţile din ţara noastră, la firea românului şi la specificul tradiţiilor româneşti.

Şi uite-aşa am ajuns noi, locuitori ai acestor meleaguri de câteva mii de ani bune, să ne lăsăm deoparte propriile valori - tradiţii, experienţe şi cultura, pentru a adopta fel de fel de sărbători, de apucături şi chiar unele forme de organizare,  tratându-le ca pe o nouă modă. Şi uite-aşa am ajuns noi - cândva oameni de omenie - să ne tratăm cu dispreţ vecinii ori să-i invidiem, să-i luăm în băşcălie, să nu ne mai băgăm în seamă unii pe alţii, să nu ne mai sfătuim între noi, să ne refuzăm unul altuia ajutorul, să ne pierdem respectul, compătimirea şi buna înţelegere unii faţă de ceilalţi şi ceea ce-i mai grav, să ne pierdem conştiinţa de apartenenţă la o anumită comunitate, la obştea satului, la regiunile istorice, la neamul românesc.

Şi ca urmare a admiraţiei provocate de satisfacerea curiozităţii noastre faţă de obiceiurile străinilor, am ajuns să fim vulnerabili la manipulările lor şi mult mai sensibili la sugestiile lor decât la cele ale vecinilor noştri de casă. Vecinii noştri pe care-i cunoaştem de-o viaţă, dar de care ne-am cam plictisit, tocmai pentru că au devenit predictibili; îi cunoaştem atât de bine, încât orice-ar face ei, nu mai reprezintă nici o noutate pentru noi, nu ne mai provoacă nici un fel de curiozitate. Pentru noi, vecinul de lângă casă ne este ca o carte deschisă: îi ştim trecutul îi cunoaştem prezentul şi îi putem anticipa viitorul.

Acesta este primul lucru care ar trebui remediat de urgenţă. Ar trebui să ne punem întrebarea: "Ştim noi care sunt gândurile adevărate cu care vine acest străin care ne vorbeşte? Care sunt interesele lui? Care este scopul sfaturilor lui? Sunt ele cu adevărat sincere? Ce se ascunde sub masca amabilităţii sale?  Pentru că trebuie să ne fie foarte clar: atâta timp cât trăim într-o lume în care unica raţiune care face ca lucrurile să se mişte este interesul financiar, profitul şi banul, am îndoieli că ar veni cineva de aiurea să ne facă nouă treaba, să ne uşureze munca şi să ne facă pe noi să ne simţim mai bine, doar aşa ... de-amorul artei, animat numai şi numai de altruism, de iubire de semeni şi de bunătate sufletească!

Astfel, din lipsă de încredere în propriile cunoştinţe şi în propriile capacităţi, am început uşor-uşor să-i delegăm - contra cost, desigur -  pe străini, să ne facă ei totul: pe americani să ne facă şosele, pe francezi să ne facă maşini, pe indieni oţelul şi pe ruşi - aluminiul (nouă, care i-am învăţat metalurgia pe romani) şi câte şi mai câte. Ba până şi pâinea a ajuns să ne-o facă turcii...

Şi tot astfel au ajuns austriecii să ne exploateze petrolul - nouă care am deschis prima exploatare modernă de petrol din lume, românii fiind primii din lume care au construit şi pus în funcţiune o sondă de petrol, pe undeva lângă Moineşti. Şi după ce la Râfov lângă Ploieşti, fraţii Mehedinţeanu au deschis prima rafinărie de petrol din lume, s-a ajuns ca astăzi rafinăriile să ne fie toate conduse şi exploatate de către străini. Şi ceea ce părea de neconceput acum vreo câţiva ani, şi este şi acum - dar nu şi pentru conducătorii noştri - "am intrat în Europa" pentru a mânca roşii din Spania, salată din Italia, pepeni din Turcia, cartofi din Polonia, lapte din Ungaria şi brânză din Franţa... Fără ca niciunul dintre aceştia să mănânce produse româneşti. Ba nici apa de la robinet nu ne mai place, de am ajuns să bem apă de pe unde s-o găsi ea mai profitabilă pentru cine-o vinde ...

Acuma, ce să zic? Cu apa chiar avem o problemă! Cum dracu' se putea aduce - cu toată "starea de înapoiere economică şi tehnologică" de pe vremea mult hulitului "odios" şi a "sinistrei" sale soţii - apă bună, limpede, curată şi sănătoasă în casa fiecărui cetăţean de la bloc,  iar azi, după douăzeci şi cinci de ani de contact cu "lumea civilizată" şi "avansată", să fim constrânşi să apelăm la apa de la supermarket, din cauza lipsei de potabilitate a apei de la robinet ???!!!...

Cum de s-a ajuns la una ca asta?

Simplu: în primul rând prin promovarea deşănţată şi protejarea cu prioritate absolută a intereselor străine, care le lasă fără umbră de speranţă pe cele autohtone. Cine face asta? Întrebare retorică şi prostească care îşi găseşte răspunsul de mii de ori pe zi, chiar sub privirile noastre îngăduitoare şi paralizate de neputinţă - sunt tocmai cei pe care îi legitimăm periodic să ne otrăvească zilnic existenţa. Cu alte cuvinte - "ne-o facem noi cu mâna noastră" - dar ca să fim sinceri până la capăt, e drept că mai suntem şi "ajutaţi" să o facem...

 La televizor (dacă cumva nu suntem în stare şi singuri)  suntem învăţaţi zilnic, pas cu pas, cum să ne certăm şi cum să găsim nodul din papura neamului nostru; cum să-i facem zile fripte vecinului, cum să-l invidiem şi cum să băgăm zâzanie între prietenii lui; ne învaţă cu mult spor cum să bârfim în mod eficient, ce şi la cine să invidiem şi mai ales, cum să facem să fim mai cu moţ... Televizorul, ca şi internetul dealtfel, sunt mijloace foarte eficiente şi rapide de comunicare în masă, sunt surse inepuizabile de informaţii, cu o singură condiţie: să fie folosite cu bună credinţă de către emitenţi şi cu inteligenţă de către receptori. Altfel... Sunt arme deosebit de eficiente de manipulare în masă, de îndoctrinare şi înveninare, surse prin care suntem conduşi încet dar sigur şi pe nesimţite către ruperea de lume, însingurare, paranoia şi izolare. Suntem "învăţaţi" despre cât suntem de deosebiţi unii de ceilalţi, cât suntem de unici şi despre cât sunt de vinovaţi cei din jurul nostru de starea de ne-bine în care ne aflăm; ni se repetă până la obsesie că fiecare dintre noi e "cel mai cel" şi că toţi ceilalţi ne vor doar răul - c-aşa-i în lumea asta dură a concurenţei !... Ni se sugerează că oamenii sunt răi şi că nu merită ca să ni-i facem prieteni - că oricum va sosi o clipă când ne vor trăda, înşela sau fura sau ... Ni se induce cu picătura chinezească ideea veninoasă ca noţiunea de neam nu există şi că nu trebuie să mai sperăm în ajutorul celor din jurul nostru, că nu va veni niciodată, pentru că nimeni nu are INTERES să ni-l ofere... Că suntem doar nişte simple unicităţi, nişte neajutorate individualităţi - simpli indivizi în voia sorţii. Oare de ce?...

Nu cumva pentru ca "individul" singuratic, fără prieteni şi fără neam, să nu aibă cu cine să se sfătuiască, să nu aibă cu cine să se unească? Individul izolat de semenii săi, este simplu de înşelat şi de înfrânt. Chiar dacă ţipă, nimeni nu-l aude: cui îi pasă de el!... Indivizii nu rezonează, nu simt, nu compătimesc. Individului îi este teamă de ceilalţi indivizi pentru că a văzut el la televizor şi a auzit el cu urechile sale, cât sunt de invidioşi şi de certăreţi ceilalţi indivizi şi n-ar vrea să aibă de a face cu ei şi că e mai bine să ne vedem fiecare de treburile noastre. Să nu ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala... A suferit vecinul un abuz... Să-l ia dracu'! De ce să sar eu în ajutorul lui? Ce-mi pasă mie de el! Un "invidios" mai puţin pe lume... Încă un "concurent" eliminat!

Dar dacă un "mâine",  "mă ia dracu" şi pe mine?... Cine va mai sări în ajutorul meu? Al meu şi al celorlalţi mei?

Şi iar vin şi mă-ntreb: "Cum de s-a ajuns la una ca asta?"

În plus faţă de cele arătate mai sus, situaţia de faţă ni se datorează (din nou) tot nouă - prin subevaluarea propriilor capacităţi, din dispreţ şi din desconsiderare faţă de aproapele nostru, uitând că la nevoie, în caz de necaz ... de-un incendiu (Doamne - Fereşte!), n-o să ne sară în ajutor nici italianul, nici francezul, nici rusul şi nici turcul să ne stingă casă, ci tocmai vecinul de alături, acel vecin hulit şi dispreţuit de la care noi refuzăm să cumpărăm brânza, laptele sau legumele, de frică să nu cumva să se îmbogăţească. Şi asta din munca lui... Şi poate că nici acesta nu sare să stingă focul din dragoste neţărmurită faţă de vecinul cu care nici măcar nu se mai salută de când şi-a făcut solar, ci dintr-un motiv foarte simplu - suntem în aceeaşi oală cu dânsul: dacă focul se extinde, îi ia foc şi casa lui! Şi-atunci stau şi mă-ntreb: cam cât de mare ar trebui să fie focul  ca să ajungă până pe la turci, ca să-I determine şi pe aceştia a ne sări în ajutor...

Şi uite-aşa, ne mai având clienţi, nici măcar printre cei apropiaţi, a ajuns vecinul nostru să plece în străinătate, să culeagă acolo căpşuni, pe care patronul lui le ambalează frumos şi mi le trimită mie, acasă în România, ca să le cumpăr de la supermarket. Că nu le puteam cumpăra direct din grădina lui ca să-l ajut să rămână şi el acasă ( A!... Am uitat să vă spun că vecinul are şi pământ şi grădină...).

Şi uite-aşa, de ciudă că nu cumpăr produse agricole de la el, vecinul a început să nu mai cumpere nici el carne de la mine - că eu cresc animale, şi purcei şi viţei şi păsări de tot felul... Şi uite-aşa am ajuns ca nici eu să nu mai am clienţi, să nu mai am cui vinde, şi în consecinţă să nu mai am bani de furaje şi de nutreţ… Şi uite-aşa am ajuns să fiu şi eu la rândul meu nevoit să plec afară, să-mi câştig altundeva existenţa pentru mine şi familia mea.

Şi culmea: prin ironia sorţii, am ajuns din nou vecin, cu vecinul meu din ţară: el lucrează la câmp şi eu la grajduri. Şi tot prin ironia sorţii, consumăm şi unul şi altul produse, unul de la celălalt: eu fructe, legume şi zarzavaturi de la el, iar el carne şi produse lactate de la mine; numai că el le cumpără de la patronul meu şi eu de la patronul lui. Eu nu mă îmbogăţesc, căci deşi muncesc mai mult decât în ţară, câştigul e al patronului meu; el nu se îmbogăţeşte căci, deşi munceşte mai mult decât în ţară, câştigul e al patronului său.

 Dar măcar soarta ne-a mulţumit şi satisfăcut "sufleteşte" pe amândoi: eu, că nu s-a îmbogăţit el, iar el că nu m-am îmbogăţit eu; eu, că el e singur în străinătate şi cine ştie cum şi cu cine şi-or face de cap nevastă-sa şi cu copchiii lui pe-acasă, el, că eu sunt singur în străinătate şi că cine ştie cum şi cu cine şi-or face de cap nevastă-mea şi cu copchiii mei pe-acasă ... Şi amândoi simultan, că produsele făcute de noi în străinătate ajung în România, frumos ambalate, şi că le consumă nu doar  familiile noastre, mulţumite că mănâncă în România produse "străineşti", cu bani trimişi de noi de “afară”, dar şi toţi ceilalţi foşti vecini ai noştri, fiecare de pe unde or mai fi acuma...

Mă gândeam la un moment dat: "Băi frate! Ia hai, dom'le să vedem unde-i hiba, să studiem un pic problema şi să încercăm să dregem busuiocul !" Şi-am început să casc ochii...

M-am uitat foarte atent şi am constatat că laptele lor se mulge tot de la ţâţa vacii, exact ca pe la noi, şi s-a uitat şi vecinul atent şi a văzut cu ochii lui cum seminţele băgate în pământ şi acoperite, răsar exact la fel ca şi la noi, cu aceleaşi nevoi de a fi udate şi săpate la timp, şi că ajung în hambar tot după ce se recoltează mai întâi. Şi eu şi el am văzut că nu-i nici o minune în occident: numai ceva mai multă ordine, mai multă seriozitate, mai mult respect, mai multă disciplină, mai multă muncă şi mai puţină invidie, că nu prea le mai rămâne timp şi pentru asta...

Am ajuns amândoi la concluzia că unul dintre primele lucruri pe care ar trebui să le facem, atunci când ne-o veni mintea la cap şi ne-om decide să ne întoarcem ACASĂ, va fi acela de a ne recâştiga încrederea şi respectul faţă de sine şi apoi unul faţă de celălalt.

Am hotărât că atunci când ne-om întoarce, ne vom striga la poartă, aşa ca între buni vecini, că ne vom chema din când în când la câte-o cană cu vin, la o sarma, la un mic sau o gogoaşă, că ne vom întreba de sănătate unul pe celălalt, de copiii şi de părinţi, de legumele din grădină şi de animalele din grajd, că ne-om sfătui şi ne-om ajuta, aşa cum am văzut c-o fac străinii între ei, la casa lor... Ba chiar o să vorbesc şi cu nevastă-mea ca să-i spun să înceteze de a o mai bârfi pe nevastă-sa şi că ar fi mult mai util şi mai înţelept să o întrebe despre ce fel de mâncăruri mai găteşte, despre cum şi-a crescut copiii, de cum se pun murăturile şi despre cum se scot petele de pe haine în mod tradiţional şi despre toate treburile muiereşti pe care trebuie să le cunoască o bună gospodină...

Am hotărât că vom ieşi împreună la un joc de table, pe-un ţol, pe malul şanţului, sau pe balcon, că o să punem faţa pe masa din odaie sau din sufragerie şi c-o s-o punem împreună de o şeptică, de un remy sau chiar de-un popa-prostu' că-i mai vesel... Că ne vom închide televizoarele - că oricum le cam ştim pe de rost tot repertoriul - şi că vom sta mai mult împreună, faţă în faţă - la distracţie - şi umăr lângă umăr - la muncă!...

Da!... Cred că soluţia se regăseşte în redescoperirea virtuţilor socializării, în redescoperirea respectului faţă de aproapele nostru, a bunului simţ şi a compătimirii - suntem părtaşi egali la tot ceea ce ni se întâmplă, mai devreme sau mai târziu, nouă tuturor...

Cum să socializăm? Bună întrebare, ... că nimeni nu te-nvaţă asta în zilele noastre!...

Am putea începe prin a ne cunoaşte mai bine vecinul de alături. Şi nu vorbesc de cei care locuiesc la ţară, că acolo acest lucru se cunoaşte deja. În comunităţile mici, închise, toată lumea cunoaşte pe toată lumea, de generaţii întregi şi fiecare ştie cam la ce se poate aştepta, de la celălalt... Vorbesc de vecinul nostru de apartament. Întrebaţi-l cum merg treburile la serviciu, dacă e mulţumit de cum îi merg copii la şcoală, de cum trăieşte, dacă e mulţumit de medic, de primar, de străzi, de câte şi mai câte şi încercaţi amândoi să vedeţi ce s-ar putea face ca să o ducem mai bine cu toţii.

Oricum vecinul nostru o să fie cu siguranţă mult mai sincer şi mult mai onest cu noi decât "televizorul". Spre deosebire de cei care ne tot dau "sfaturi practice" din dosul ecranului, de la distanţă, cu vecinul ne vedem în fiecare zi şi nu cred că i-ar plăcea să ne dea vreun motiv care să ne facă să ne uităm din nou chiorâş la el... Copiii lui se joacă cu copiii noştri şi nu cred că ar fi corect să-i facem să se certe din cauza noastră, a adulţilor. Îl voi obliga moral să fie respectuos, deschis, sincer şi amabil cu mine, făcând eu primul pas şi fiind eu primul cel respectuos, deschis, sincer şi amabil cu el. Şi dacă voi greşi faţă de el (se poate întâmpla - nu vă speriaţi - suntem doar oameni şi deci supuşi greşelii - şi-atunci e normal să tratăm greşeala ca pe ceva normal şi firesc), voi avea bunul simţ să-mi cer iertare de la el, sincer şi deschis, cu bărbăţie şi cu demnitate, aşa cum e normal şi firesc.

Şi cui e mai important şi mai util să dăm crezare? Vecinului, sau unuia pe care îl vedem la faţă doar o dată la patru ani, cu ocazia campaniilor electorale atunci când vine să ne ceară votul şi pe care, experienţa ne demonstrează, că nu-l vom mai vedea decât peste alţi patru ani, şi-atunci tot în campania de promisiuni şi cerşetorie de voturi?  Şi mai ales cum putem să avem încredere în cineva pe care nu l-am văzut în viaţa noastră şi pe care nu se ştie dacă-l vom mai vedea vreodată, doar pentru unicul merit de a ne fi recomandat de super-deştepţii şi de atotştiutorii de la televizor? Ce sfaturi utile poate să ne dea unul care citeşte replici scrise de alţii? Ce fel de sfaturi ne poate da unul care nici măcar nu-şi închipuie cum trăim noi în realitate, cu ce resurse şi prin ce mijloace? Oare cine e mai posibil să-mi ştie mie necazul şi nevoile:  VIP-ul (creat în mod artificial) de la televizor - căruia nu-i ajungi la nas nici cu prăjina - sau vecinul meu, care mă cunoaşte de o viaţă şi cu care mă văd în fiecare zi de nenumărate ori . Ale cui sfaturi ar putea fi mai realiste şi mai ales, mai sincere?

Iar dimineaţa, nu mai scoateţi amândoi maşinile din garaj: faceţi cu rândul şi duceţi-vă unul pe altul împreună la serviciu. Astfel, împuşcaţi doi iepuri deodată: în timp ce mai "puneţi ţara la cale", veţi avea ocazia de a vă întări şi mai mult prietenia, făcând şi economie la bani, la timp şi la benzină...

Ajutaţi-vă între voi! Vorbiţi! Comunicaţi! Cunoaşteţi-vă! Schimbaţi impresii şi experienţe. Cereţi-vă sfaturi şi daţi-vă soluţii din propriile experienţe!

Ajutaţi-vă vecinul şi cumpăraţi de la el ceea ce el are de prisos, iar vouă vă este lipsă. Chemaţi-l atunci când aveţi nevoie de ajutor la treabă, dacă el se pricepe la treaba de care aveţi nevoie. Şi plătiţi-l pe el, cinstit, ca şi cum aţi plăti la o firmă. Plătiţi un prieten bun şi vă veţi asigura un potenţial ajutor la o următoare potenţială nevoie!

Încercaţi mereu să găsiţi  soluţiile pentru rezolvarea problemelor pe care le întâmpinaţi, mai întâi în jurul vostru şi abia după aceea apelând la alţii. Dacă vecinul nu se pricepe fiţi sigur măcar de faptul că acesta cunoaşte pe cineva care se pricepe.

 E suficient să vorbiţi şi să căutaţi mai întâi în curtea voastră tot ceea ce aveţi nevoie. Şi mă refer la curtea noastră cea mare - România. Să ne mâncăm fructele, legumele şi cerealele noastre, carnea noastră, laptele şi brânza noastră, pâinea şi mămăliga noastră cea de toate zilele - cu toată încrederea şi fără nici un pericol (că tot se zice că nu explodează niciodată) şi să ne bem noi vinurile, rachiurile, berea şi ţuica noastră, apa noastră minerală, sucurile şi răcoritoarele noastre, să ne facem noi singuri dulciurile şi toate cele de trebuinţă, pentru un trai bun şi îndestulător.

Timp de câteva milenii românul a demonstrat că ştie şi poate să-şi producă singur în gospodăria sau în mica sa comunitate rurală, toate cele de care are trebuinţă, prin metode tradiţionale, uneori empirice - dar eficiente, având garanţia rezultatelor rezistente în timp. Astăzi cu toate aceste tehnologii moderne la îndemână, ar trebui cu atât mai mult să ne descurcăm de unii singuri şi să reuşim să ne producem toate cele trebuincioase, în micile comunităţi din care facem parte.

Să ne depunem banii în băncile noastre, cele puţine care-au mai rămas cu capital de stat sau cel puţin integral românesc; să împrumutăm tot de la ele dar numai atunci când va fi absolut necesar şi ca ultimă alternativă; să ne cumpărăm hainele de la croitoria din colţ, sau de la magazinul făbricuţei de confecţii de la marginea oraşului nostru; să cumpărăm roşiile ţăranului pe care-l cunoaştem (şi pe care-l ştim că-şi îngraşă terenul în mod natural şi tradiţional cu bălegar de grajd - din cele mai vechi timpuri) - şi nu bilele roşii de cauciuc aduse cu cheltuieli mari de transport tocmai din Turcia - îngrăşate ele însele cu chimicale şi hormoni de creştere, cu coaja tare ca nailonul; să cumpărăm pui şi ouă de la vecinii părinţilor noştri de la ţară, pui sănătoşi crescuţi cu iarbă şi boabe de cereale naturale, nemodificate genetic, şi ne injectate cu saramura care să tragă la cântar şi care ne conservă încă de vii...

Pe vremea lui Ceauşescu ne-am demonstrat singuri că avem în ţară tot ceea ce ne trebuie pentru a ne descurca onorabil şi îndestulător. Şi ăla n-avea prea multă carte. Azi, cu toţi copiii deştepţi pe care-i avem şi pe care i-am crescut, educat şi şcolit la şcoli înalte şi sub ochii noştri, cu toată tehnologia acumulată între timp şi la care avem acces deplin şi nelimitat, ar trebui cu atât mai mult să reuşim să ne descurcăm, cu şi din, resursele proprii.

Nu-i credem pe "profeţii" noştri – şi care cel puţin sunt gratis?... Ok! Ne merităm soarta! Dar în cazul ăsta, măcar să fim căpoşi până la capăt şi să nu-i mai credem, nici pe "profeţii" LOR - care numai gratis nu sunt...

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"